Decizia nr. 185/2016

Daniel Marius Morar

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Balint în Dosarul nr. 8.657/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.558D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă autorul excepției Vasile Balint, personal și asistat de avocat Luiza Gabriela Dragne, cu delegație depusă la dosar, și partea Adrian Panduru, personal. Lipsesc celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către autorul excepției prin care acesta solicită admiterea acesteia. De asemenea, se constată prezența doamnei Letiția Malespin, interpret de limbă ebraică și a doamnei Mehmet Ulmian, interpret de limbă turcă.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate. Cu referire la situația de fapt în care se află autorul excepției, avocatul arată că acesta are în prezent emise pe numele său trei mandate de arestare preventivă. Susține că dispozițiile art. 215 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate și previzibilitate, deoarece dau ocazia unui alt magistrat decât cel care a emis un mandat de arestare preventivă pentru comiterea unei fapte și care nu "pipăie" în mod direct suspiciunea rezonabilă că un inculpat a săvârșit o infracțiune să înlocuiască măsura controlului judiciar cu măsura arestului preventiv. Dispozițiile criticate influențează dreptul persoanei la un proces echitabil, drept ce trebuie privit ca o garanție a libertății individuale. Atunci când judecătorul revocă măsura controlului judiciar nu ne aflăm în situația în care acesta poate analiza suspiciunea rezonabilă. Susține că în situația prevăzută de textul de lege criticat instanța de judecată nu poate aprecia pe bază de probe dacă este legală și temeinică înlocuirea controlului judiciar cu altă măsură mai grea, deoarece, în momentul emiterii unui nou mandat, nu poate "pipăi" probele care au fost administrate. Legiuitorul nu reglementează într-un mod clar termenii revocării măsurii controlului judiciar și nici dacă este necesară, oportună și suficientă revocarea măsurii controlului judiciar în condițiile în care acea persoană are deja emis pe numele său un mandat de arestare preventivă. Astfel, apreciază că textul de lege criticat contravine prevederilor constituționale referitoare la statul de drept, dreptul la un proces echitabil, libertatea individuală.

4. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă având în vedere că textul este incident în faza revocării măsurii controlului judiciar, autorul excepției fiind în prezent în faza de prelungire a mandatului de arestare. În subsidiar, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că din notele scrise și din susținerea orală realizată în fața instanței de contencios constituțional se desprinde ideea că este vorba de o critică a temeiniciei soluției de revocare a măsurii controlului judiciar, și nu de o problemă de neconstituționalitate. De asemenea, nici critica potrivit căreia există o necorelare a textului criticat cu alte texte nu reprezintă o problemă de neconstituționalitate. Textul criticat prevede că, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile pe care le reglementează, persoana în cauză se supune riscului ca măsura controlului judiciar să fie înlocuită. Revocarea măsurii controlului judiciar se face pentru nerespectarea obligațiilor ce au revenit acelei persoane pe durata măsurii controlului judiciar în raport cu cauza în care această măsură a fost dispusă. Magistratul chemat să analizeze măsura revocării controlului judiciar va avea în vedere cauza în care această măsură a fost dispusă. Din săvârșirea unei noi infracțiuni de către persoana aflată sub control judiciar, rezultă că măsura preventivă pe care a dispus-o - controlul judiciar - este neeficientă, deoarece, în ciuda acestei măsuri, persoana supusă controlului judiciar a ignorat în continuare rigorile legii penale. Potrivit textului criticat, magistratul nu este obligat la revocarea măsurii controlului judiciar, acesta va face o verificare a temeiniciei și legalității solicitării, putând dispune, dacă consideră că se impune, înlocuirea măsurii controlului judiciar cu altă măsură mai grea. În ceea ce privește încălcarea prezumției de nevinovăție, arată că, potrivit doctrinei și jurisprudenței naționale și europene, măsurile preventive nu aduc atingere acestei prezumții.

5. Având cuvântul în replică, avocatul prezent arată că textul este neconstituțional, deoarece dă posibilitatea unui terț să revoce o măsură fără să vadă care sunt indiciile care pot sta la baza acestei decizii.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

6. Prin Încheierea din 15 octombrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 8.657/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Balint, cu ocazia verificării legalității și temeiniciei măsurii arestului preventiv dispuse față de autorul excepției.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată că în momentul în care instanța judecătorească a aplicat dispozițiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, se afla deja arestat, în temeiul art. 223 alin. (1) lit. d) din același act normativ, în altă cauză penală. Susține că omisiunea legiuitorului de a reglementa, în mod imperativ, modalitatea în care se poate înlocui controlul judiciar, poate crea disfuncționalități în sistemul judiciar, un inculpat cercetat în mai multe dosare penale putând primi tot atâtea mandate de arestare preventivă, conform art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală. Astfel, dispunerea măsurii arestului preventiv față de o persoană, concomitent în mai multe cauze, nu ține cont de prezumția de nevinovăție și nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual. De asemenea, susține că dispozițiile de lege criticate aduc atingere dreptului la un proces echitabil și încalcă prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, întrucât prevăd că simpla punere în mișcare a acțiunii penale în legătură cu o infracțiune intenționată, săvârșită pe durata controlului judiciar, constituie un motiv suficient pentru înlocuirea acestei măsuri cu o măsură preventivă mai severă. În final, arată că principiul proporționalității, astfel cum acesta este reglementat în art. 53 din Constituție, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor limitativ.

8. Judecătoria Sectorului 1 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că înlocuirea măsurii controlului judiciar cu o măsură preventivă mai aspră se poate dispune atunci când organul judiciar constată că există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune cu intenție și pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale. Astfel, înlocuirea măsurii preventive nu se realizează în mod automat prin simplul fapt al punerii în mișcare a acțiunii penale față de inculpat într-o altă cauză, ci în condițiile în care, din datele prezentate, rezultă suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune cu intenție și în condițiile prevăzute de lege. Împrejurarea că arestarea inculpatului pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate pe durata executării măsurii preventive a controlului judiciar într-o altă cauză s-a întemeiat și pe dispozițiile prevăzute la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu constituie o atingere adusă libertății persoanei, întrucât temeiurile avute în vedere de organele judiciare sunt diferite și sunt analizate prin raportare la dispozițiile art. 202 din Codul de procedură penală în funcție de situațiile particulare din fiecare cauză în parte.

9. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Guvernul arată că instituirea controlului judiciar presupune pentru inculpat anumite obligații pe care acesta este ținut să le respecte, iar încălcarea lor poate determina înlocuirea acestei măsuri preventive cu o măsură mai severă, privativă de libertate. Astfel, atunci când pe durata controlului judiciar inculpatul săvârșește o nouă infracțiune, intenționată, pentru care s-a și pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa, înlocuirea măsurii preventive apare ca justificată, deoarece, prin ipoteză, măsura dispusă inițial nu a fost suficientă pentru a-și atinge scopul, și anume prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni. De asemenea, arată că, întrucât în analiza motivului de înlocuire a măsurii preventive instanța nu se pronunță asupra vinovăției inculpatului în ce privește noua infracțiune, ci verifică doar dacă aceasta a fost săvârșită pe durata măsurii controlului judiciar, este intenționată și face obiectul unei acțiuni penale, nu se poate susține că prevederile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prezumția de nevinovăție. În continuare, apreciază că înlocuirea controlului judiciar cu arestarea preventivă în anumite cauze, conform art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, nu poate fi împiedicată de faptul că, în temeiul art. 223 alin. (1) lit. d) din același act normativ, inculpatul a fost deja arestat preventiv în legătură cu noua infracțiune, deoarece ipotezele celor două dispoziții legale nu se suprapun.

11. Avocatul Poporului apreciază că autorul excepției de neconstituționalitate nu critică soluția legislativă, ci invocă neconstituționalitatea art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală din perspectiva unei omisiuni de reglementare. Or, potrivit dispozițiilor

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Or, prin acceptarea susținerilor autorului excepției de neconstituționalitate, în sensul deficienței de reglementare a normei juridice, instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării". Având în vedere aceste aspecte, consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: "În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege."

15. În opinia autorului excepției, dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 referitor la libertatea individuală, art. 24 referitor la dreptul la apărare și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că măsura controlului judiciar a fost reglementată de Codul de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, ca o măsură preventivă, alături de reținere, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă, sediul materiei constituindu-l art. 202 alin. (4) și art. 211-215. Controlul instituit de către organele judiciare, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum și prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni. Acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligații și interdicții, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalități, legiuitorul a instituit, prin art. 215 din Codul de procedură penală, o serie de obligații de a face, care trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum și o serie de obligații de a nu face, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcție de informațiile existente despre faptă și despre persoana făptuitorului, informații care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (a se vedea

Decizia nr. 734 din 3 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 17 decembrie 2015, paragraful 25).

17. În continuare, Curtea observă că, în cazul în care inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau cu arestarea preventivă, în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, înlocuirea controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau arestarea preventivă este posibilă și dacă există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa. În legătură cu acest aspect, Curtea observă că autorul excepției apreciază în mod greșit că punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului care a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune determină în mod automat înlocuirea controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau arestarea preventivă. Curtea constată că măsura înlocuirii controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau arestarea preventivă prezintă un caracter facultativ, în concordanță cu prevederile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta rezultând și din folosirea de către legiuitor a sintagmei "poate dispune". În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un sistem automat de plasare în detenție provizorie datorat existenței unei prezumții potrivit căreia arestarea este obligatorie pentru infracțiunile de o anumită gravitate, cu excepția cazului în care cel interesat reușește să dovedească că nu există riscul de a se sustrage de la proces sau de a comite o nouă infracțiune, este contrar art. 5 paragraful 3 din Convenție (a se vedea Hotărârea din 26 iulie 2001, pronunțată în Cauza Ilijkov împotriva Bulgariei, paragraful 87).

18. Astfel, Curtea observă că judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată pot dispune înlocuirea măsurii controlului judiciar cu o măsură preventivă privativă de libertate, în condițiile în care se constată că există elemente care să fundamenteze suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa și a îndeplinirii, în același timp, și a condițiilor cerute de lege pentru luarea acestor măsuri preventive privative de libertate. În acest sens, Curtea reține că instanța europeană a admis că, atunci când o persoană arestată este pusă în libertate sub cauțiune, iar în acest interval de timp comite o nouă infracțiune, este justificată menținerea sa ulterioară în stare de arest, existând o probă a riscului de a comite noi infracțiuni (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2005, pronunțată în Cauza Pihlak împotriva Estoniei, paragraful 45).

19. În continuare, în ceea ce privește sintagma "suspiciuni rezonabile" că a fost comisă o infracțiune, Curtea reține că aceasta presupune fapte sau informații capabile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză poate să fi comis infracțiunea. Ceea ce poate fi considerat "rezonabil" va depinde însă de toate aspectele cauzei (Hotărârea din 22 mai 2014, pronunțată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88; Hotărârea din 30 august 1990, pronunțată în Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32).

20. Totodată, în ceea ce privește caracteristicile noii infracțiuni, Curtea observă că legea nu impune ca aceasta să fie de aceeași natură cu cea comisă anterior și nici să existe vreo legătură între cele două, fiind astfel relevantă periculozitatea și persistența comportamentului antisocial al inculpatului.

21. Referitor la invocarea prezumției de nevinovăție, Curtea observă că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, "până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată", iar potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită". Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumției de nevinovăție presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumției de nevinovăție tinde a proteja o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esențial al prezumției fiind acela de a împiedica orice autoritate națională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunțată în Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, paragraful 91). Cu toate acestea, Curtea Constituțională apreciază că prezumția de nevinovăție nu înseamnă că pe parcursul procesului penal nu ar putea fi luate măsuri procesuale împotriva celui cercetat, inclusiv măsuri privative de libertate. În acest sens, pronunțându-se asupra constituționalității unor dispoziții din Codul de procedură penală din 1968, instanța de contencios constituțional a statuat că, reglementând cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive, legea nu îl consideră pe inculpat deja vinovat de săvârșirea infracțiunii - lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai condițiile pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, esențialmente diferite de privarea de libertate în executarea unei pedepse definitiv aplicate. Măsura arestării preventive constituie o restrângere provizorie a libertății persoanei, permisă de Constituție, prin art. 53, în scopul bunei desfășurări a instrucției penale, iar condiția ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă tocmai o garanție împotriva luării arbitrare a acestor măsuri.

22. Totodată, Curtea reține că motivarea pentru luarea măsurilor preventive trebuie să fie făcută în așa fel încât să nu lase de înțeles persoanei vizate sau unui terț că judecătorul are certitudinea vinovăției celui aflat încă în cursul procesului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că trebuie făcută o distincție între hotărârile care reflectă sentimentul vinovăției persoanei acuzate și cele care se limitează să descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumția de vinovăție, în timp ce ultimele au fost considerate conforme spiritului art. 6 din Convenție (Hotărârea din 26 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Gerard Bernard împotriva Franței, paragraful 51).

23. Pentru toate aceste argumente, Curtea Constituțională apreciază că dispozițiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală nu încalcă prezumția de nevinovăție, consacrată de art. 23 alin. (11) din Constituție.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Balint în Dosarul nr. 8.657/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București și constată că dispozițiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 martie 2016.