Decizia nr. 257/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (3) lit. b) și ale art. 215^1 alin. (8) cu referire la art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Șaitoș Ioan și Tarr Attila Csongor în Dosarul nr. 431/35/2015 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.665D/2015.

2. La apelul nominal răspunde pentru autorii excepției domnul avocat Răzvan Doseanu, cu delegație depusă la dosar, lipsă fiind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul avocatului autorilor excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia. Apreciază că durata măsurii controlului judiciar în procedura de cameră preliminară nu este reglementată. Dispozițiile art. 215^1 alin. (8) din Codul de procedură penală vizează o durată de 5 ani în cursul judecății care se calculează de la momentul sesizării instanței de judecată. Apreciază că termenul de 60 de zile referitor la soluționarea cauzei în faza camerei preliminare este un termen de recomandare care nu poate avea vreun efect asupra duratei măsurii controlului judiciar în această fază procesuală. Astfel, sunt încălcate prevederile art. 23, art. 25 și art. 53 din Constituție. În ceea ce privește dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală arată că limitarea impusă judecătorului de cameră preliminară, ca doar în situația excluderii tuturor probelor administrate în faza de urmărire penală să poată restitui cauza la parchet, încalcă prevederile constituționale ale art. 124.

4. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În ceea ce privește dispozițiile art. 215^1 alin. (8) coroborate cu cele ale art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală arată că pentru nicio măsură preventivă legiuitorul nu a prevăzut o durată distinctă a măsurilor preventive în cadrul procedurii de cameră preliminară. Atunci când legiuitorul vorbește despre durata măsurii preventive dincolo de faza urmăririi penale acesta are în vedere momentul sesizării instanței prin rechizitoriu, așadar duratele maxime ale măsurilor preventive prevăzute pentru faza judecății includ și duratele aferente procedurii camerei preliminare. Astfel, este evident că termenul reglementat de art. 215^1 alin. (8) din Codul de procedură penală are în vedere și durata controlului judiciar dispus în procedura camerei preliminare. Referitor la dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, deoarece se solicită modificarea textului criticat prin introducerea, de către instanța de contencios constituțional, a unei noi competențe pentru judecătorul de cameră preliminară. Susține că abordarea autorului excepției este eronată, deoarece în faza camerei preliminare se verifică doar legalitatea și loialitatea administrării probelor și nu utilitatea și pertinența lor. Este posibil ca probele rămase să fie utile și pertinente și să dovedească vinovăția inculpatului. În ipoteza în care probele rămase nu dovedesc vinovăția inculpatului instanța de judecată are posibilitatea, potrivit art. 16 lit. c) din Codul de procedură penală, să dispună achitarea acestuia.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Încheierea penală nr. 61/CP/2015 din data de 10 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 431/35/2015, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (3) lit. b) și art. 215^1 alin. (8) cu referire la art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Șaitoș Ioan și Tarr Attila Csongor, cu ocazia soluționării unei cauze penale.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, deoarece, în situația în care judecătorul de cameră preliminară exclude doar în parte probele administrate în cursul urmăririi penale, acesta nu poate restitui cauza la parchet. În acest caz, doar procurorul, care este subordonat ierarhic, are posibilitatea de a cere restituirea cauzei la parchet, iar judecătorul, care este independent și se supune numai legii, nu poate dispune restituirea în caz de constatare a unor grave deficiențe ale urmăririi penale cu consecința excluderii probelor esențiale, decât atunci când procurorul o cere. Astfel, se încalcă prevederile constituționale ale art. 20, art. 21 alin. (3), art. 23, art. 24, art. 124 alin. (3) și art. 126 alin. (1), precum și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

7. În ceea ce privește dispozițiile art. 215^1 alin. (8) din Codul de procedură penală, arată că acestea nu reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar în procedura de cameră preliminară, ceea ce atrage caracterul neconstituțional al acestora, de vreme ce judecătorul poate menține măsura controlului judiciar pentru perioade nelimitate de timp, fiind astfel restrâns, în mod nelimitat temporal, exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale vizate de conținutul acestei măsuri. O asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât încalcă principiul proporționalității, afectând substanța drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora. De asemenea, textul criticat este imprecis și imprevizibil, deoarece, folosind termenul de "judecată", legiuitorul lasă loc de interpretare, neprecizându-se dacă în această sintagmă este cuprinsă și durata camerei preliminare sau exclusiv durata judecății efective.

8. Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori arată că procedura camerei preliminare constituie o fază de sine-stătătoare a procesului penal, separată atât de faza de urmărire penală, cât și de cea de judecată, constituind cel mai important exercițiu al funcției judiciare prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, acela de verificare a legalității trimiterii în judecată. Această funcție nu are semnificația unei puneri sub acuzare, camera preliminară nefiind o procedură de punere sub acuzare, această funcție rămânând atributul exclusiv al procurorului, în cadrul urmăririi penale. Faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcției de judecată, iar în cadrul acesteia din urmă, instanța se preocupă numai de aspectele de fond ale acuzației, fiind scutită de examenul de legalitate a rechizitoriului și a materialului de urmărire penală. De asemenea, menționează că inexistența posibilității de restituire a cauzei la parchet, în cazul în care se exclud doar o parte a probelor administrate în faza de urmărire penală, nu reprezintă o problemă de constituționalitate și nu aduce atingere dreptului la apărare, prezumției de nevinovăție și nici dreptului la un proces echitabil.

9. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (8) cu referire la art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală, instanța de judecată apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Arată că, prin

art. I pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2014 , după art. 215 din Codul de procedură penală a fost introdus un nou articol, art. 215^1, care la alin. (8) prevede că, în cursul judecății în primă instanță, durata totală a controlului judiciar nu poate depăși un termen rezonabil și, în toate cazurile, nu poate depăși 5 ani de la momentul trimiterii în judecată. În raport cu sintagma folosită de legiuitor "nu poate depăși 5 ani de la momentul trimiterii în judecată", ținând seama și de termenele stabilite prin art. 343, art. 344 alin. (2) și art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară apreciază că dispozițiile criticate nu contravin dispozițiilor art. 23, art. 25, art. 53 și art. 1 alin. (5) din Constituție, fiind evident că nu suntem în prezența unei durate nelimitate pentru care poate fi dispusă măsura.

10. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Guvernul apreciază că, din examinarea excepției de neconstituționalitate, rezultă că autorii acesteia, în fapt, nu critică dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală pentru ceea ce conțin acestea, ci pentru ceea ce nu conțin, astfel încât nu ne aflăm în prezența unei veritabile excepții de neconstituționalitate. Consideră că rațiunile care au fundamentat soluția din

Decizia Curții Constituționale nr. 99 din 13 februarie 2007

sunt valabile, mutatis mutandis, și în ceea ce privește prezenta cauză, de aceea excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. În subsidiar, apreciază că excepția este neîntemeiată. Dispozițiile criticate nu afectează dreptul inculpatului a cărei cauză nu a fost restituită la parchet de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. De asemenea, reține că dispozițiile criticate nu îngrădesc dreptul inculpatului de a fi asistat de un avocat, ales sau numit din oficiu, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să exercite drepturile procesuale ale inculpatului, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni și nici nu afectează dreptul acestuia de a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție, arată că vinovăția inculpatului urmează a fi stabilită de o instanță de judecată după administrarea de probe și în urma unui proces în care se va bucura de toate garanțiile constituționale.

12. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 215^1 alin. (8) raportat la art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală, Guvernul opinează că aceasta este neîntemeiată. Din coroborarea art. 207 alin. (7), art. 215^1 alin. (7), art. 343 și art. 348 din Codul de procedură penală rezultă durata maximă pe care judecătorul de cameră preliminară poate dispune măsura preventivă a controlului judiciar, care este egală cu durata procedurii în cameră preliminară, aceasta din urmă neputând depăși 60 de zile. De asemenea, apreciază că nici critica raportată la prevederile art. 25 din Constituție nu este întemeiată.

13. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că procedura camerei preliminare are în vedere soluționarea aspectelor ce țin în mod special de legalitatea trimiterii în judecată și a administrării probelor, scopul acestei instituții inovatoare fiind de a se asigura premisele soluționării cu celeritate a cauzei în fond. În măsura în care toate probele administrate în cursul urmăririi penale sunt excluse de judecătorul de cameră preliminară, este firesc să se dispună restituirea cauzei la parchet. Astfel, în acord cu prevederile art. 126 din Constituție, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente.

14. În ceea ce privește critica referitoare la durata măsurii controlului judiciar în procedura de cameră preliminară, observă că, deși petenții au indicat art. 215^1 alin. (8) din Codul de procedură penală, textul incident este art. 215^1 alin. (7), potrivit căruia judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat pe o durată ce nu poate depăși 60 de zile. Ca atare, interpretând sistematic legea, se observă că, din coroborarea textelor legale criticate cu dispozițiile art. 343 din Codul de procedură penală, potrivit cărora durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță, rezultă fără dubii că măsura controlului judiciar poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară pe o durată de maxim 60 de zile. Astfel, nu se poate reține nicio contradicție între textele legale indicate și prevederile constituționale ale art. 23, art. 25 și art. 53.

15. Totodată, Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile și neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia, în concordanță cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră principiul respectării obligatorii a legilor.

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile avocatului autorilor excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. b) și art. 215^1 alin. (8) cu referire la art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut:

- Art. 346 alin. (3) lit. b): "Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: [...]

b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale.";

- Art. 215^1 alin. (8): "În cursul judecății în primă instanță, durata totală a controlului judiciar nu poate depăși un termen rezonabil și, în toate cazurile, nu poate depăși 5 ani de la momentul trimiterii în judecată.";

- Art. 207 alin. (7): "Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător."

19. În opinia autorilor excepției textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 privind libertatea individuală, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 25 privind libera circulație, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, art. 126 alin. (1) referitor la instanțele judecătorești. De asemenea, sunt invocate și prevederile art. 6 paragrafele 1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea observă că autorii acesteia susțin că textul de lege este neconstituțional, deoarece nu permite judecătorului de cameră preliminară, în cazul excluderii doar în parte a probelor administrate în cursul urmăririi penale, să restituie cauza la parchet. Apreciază autorii excepției că, deși probele decisive pentru trimiterea în judecată și stabilirea vinovăției sunt excluse, judecătorul este obligat să trimită cauza spre a fi judecată. Plecând de la cele susținute de către autorii excepției, Curtea reține că aceștia doresc reglementarea posibilității judecătorului de a restitui cauza la parchet pentru a se completa urmărirea penală, în cazul în care apreciază că probele neexcluse nu sunt suficiente pentru stabilirea vinovăției inculpatului.

21. Curtea constată că o instituție asemănătoare a fost reglementată în art. 333 din Codul de procedură penală 1968, care prevedea că "în tot cursul judecății instanța se poate desesiza și restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă și că în fața instanței nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere; instanța este obligată să arate motivele pentru care, potrivit alineatului precedent, a dispus restituirea, indicând totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin ce anume mijloace de probă".

22. Această instituție a fost eliminată din fondul activ al legislației prin

art. I pct. 158 din Legea nr. 356/2006

pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. Potrivit expunerii de motive a legii "a fost restrânsă posibilitatea instanței de a restitui cauza la procuror, aceasta limitându-se doar pentru cazurile de încălcări procedurale prevăzute de art. 197 privind cauzele de nulitate. Din practica judiciară a rezultat această necesitate în condițiile în care în «spatele» multor restituiri pentru completarea urmăririi penale se ascundeau de fapt soluții ce ar fi putut fi de achitare. De asemenea, pentru celeritate instanța este în acest fel determinată să procedeze la o completare a urmăririi penale prin cercetarea judecătorească, evitându-se tergiversarea soluționării prin «plimbarea» dosarului între instanță și parchet".

23. În continuare, Curtea observă că, potrivit concepției legiuitorului reflectată în Codul de procedură penală, instituția procesuală a camerei preliminare nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Totodată, Curtea a reținut că, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție (în acest sens,

Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014). De asemenea, Curtea a reținut că obiectul procedurii desfășurate în camera preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. Așa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, aceasta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată ( Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016).

24. Astfel, Curtea constată că în procedura camerei preliminare, instanța de judecată va analiza și se va pronunța, în consecință, asupra legalității sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. Restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară ca urmare a excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale se impune având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, probele administrate anterior neputând fi valorificate în niciun mod, fiind considerate a fi fost obținute în mod nelegal. Această soluție nu presupune, însă, că judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra temeiniciei acuzației sau asupra faptului dacă probele respective sunt sau nu suficiente pentru a întemeia o acuzație.

25. Curtea apreciază că, dacă s-ar admite susținerile autorilor excepției, s-ar ajunge la situația în care judecătorul de cameră preliminară, în cazul excluderii doar a unor probe, ar trebui să facă aprecieri asupra probelor rămase din perspectiva temeiniciei susținerii unei acuzații. Or, prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilor judiciare, acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată, iar nu stabilirea vinovăției sau nevinovăției inculpatului.

26. În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, "Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat". Astfel, în cazul în care probele neexcluse nu sunt suficiente pentru a fundamenta vinovăția inculpatului, instanța, potrivit art. 396 alin. (1) din același act normativ, pronunță o soluție de achitare a inculpatului. De asemenea, potrivit art. 385 din Codul de procedură penală, "Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanța dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor".

27. Așa fiind, Curtea apreciază că dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituționale invocate de autorii excepției.

28. În continuare, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (8) din Codul de procedură penală, Curtea observă că autorii excepției critică această dispoziție deoarece nu reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar în procedura de cameră preliminară. În legătură cu acest aspect, Curtea reține că, potrivit art. 215^1 alin. (7) din Codul de procedură penală, în cadrul procedurii de cameră preliminară judecătorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe o durată ce nu poate depăși 60 de zile. Curtea observă că, în reglementarea dispozițiilor procesual penale, legiuitorul a folosit două sintagme, și anume "durata" și "durata totală". Astfel, prima dintre acestea, regăsită și în cuprinsul art. 215^1 alin. (7), se referă la durata măsurii controlului judiciar dispuse de judecător la un moment dat cu privire la un inculpat. Sintagma "durata totală" se referă la durata maximă a măsurii controlului judiciar care poate fi dispusă și care este rezultatul însumării tuturor măsurilor pe care judecătorul le-a dispus la un moment dat față de același inculpat.

29. În continuare, Curtea reține că dispozițiile art. 215^1 alin. (8) din Codul de procedură penală reglementează două ipoteze. Prima se referă la durata totală a controlului judiciar în cursul judecății în primă instanță, care nu poate depăși un termen rezonabil, iar cea de-a doua se referă la durata totală a măsurii controlului judiciar dispuse după trimiterea în judecată, care nu poate depăși 5 ani calculați din acest moment.

30. În ceea ce privește momentul trimiterii în judecată, Curtea reține că, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, acesta coincide cu cel al învestirii judecătorului de cameră preliminară cu verificarea competenței, a legalității sesizării instanței, a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, acesta fiind momentul de început în calcularea termenului total de 5 ani. Așa fiind, Curtea constată că dispozițiile art. 215^1 alin. (8) teza a doua din Codul de procedură penală se aplică inclusiv în procedura camerei preliminare, astfel că nu poate fi reținută critica autorilor excepției potrivit căreia în această fază nu este prevăzută durata maximă a măsurii controlului judiciar.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Șaitoș Ioan și Tarr Attila Csongor în Dosarul nr. 431/35/2015 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. b) și ale art. 215^1 alin. (8) cu referire la art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 mai 2016.