Decizia nr. 444/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Augustin Zegrean

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 14 din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și ale art. 91 alin. (2) fraza a doua și ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Violeta Otilia Morariu cu privire la dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 241/2005

și de Nikolaus Mann, Dan Popa, Daniel Țunea, Violeta Otilia Morariu, Mihaela Cipleu, Lucian Ivănescu, Cristian Florin Moiș și de S.C. Euromobille - S.R.L. din Sînandrei, județul Timiș, prin administratorul judiciar S.C.P. Alfa & Quantum Consulting S.P.R.L. din Timișoara, cu privire la dispozițiile art. 91 alin. (2) fraza a doua și ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, în Dosarul nr. 5.188/30/2013 al Tribunalului Arad - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.093D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Astfel, referitor la dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 241/2005

- care prevăd că, în cazul în care, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, nu se pot stabili, pe baza evidențelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi determinate de organul competent potrivit legii, prin estimare, în condițiile Codului de procedură fiscală -, arată că, potrivit

art. 2 lit. g) din Legea nr. 241/2005 , expresia "organe competente" semnifică atât organele care au atribuții de efectuare a verificărilor financiare, fiscale sau vamale, potrivit legii, cât și organele de cercetare penală ale poliției judiciare. Prin urmare, Agenția Națională de Administrare Fiscală se poate constitui parte civilă chiar și în lipsa unei evaluări proprii. În ceea ce privește natura juridică a termenului de minimum 3 zile prevăzut de dispozițiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală - termen care se acordă de către instanță, pentru pregătirea apărării, avocatului din oficiu desemnat să înlocuiască avocatul ales în cazul în care asistența juridică este obligatorie, iar avocatul ales lipsește nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deși a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale - consideră că această problemă ține de interpretarea și aplicarea legii, instanța de judecată fiind cea care are obligația de a cenzura modul în care avocatul desemnat din oficiu asigură apărarea. În fine, cu privire la dispozițiile art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public arată că autorii excepției urmăresc o extindere a soluției legislative consacrate de textul de lege criticat, astfel încât organul de urmărire penală și instanța de judecată să poată dispune efectuarea unei noi expertize și atunci când concluziile raportului de expertiză sunt greșite, când există înscrisuri, date sau alte elemente noi, care nu au fost la dispoziția experților la data efectuării expertizei, de natură să modifice concluziile raportului de expertiză, sau în orice altă situație când există îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 12 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 5.188/30/2013, Tribunalul Arad - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 14 din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și ale art. 91 alin. (2) fraza a doua și ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Violeta Otilia Morariu cu privire la dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 241/2005

și de Nikolaus Mann, Dan Popa, Daniel Țunea, Violeta Otilia Morariu, Mihaela Cipleu, Lucian Ivănescu, Cristian Florin Moiș și de S.C. Euromobille - S.R.L. din Sînandrei, județul Timiș, prin administratorul judiciar S.C.P. Alfa & Quantum Consulting - S.P.R.L. din Timișoara, cu privire la dispozițiile art. 91 alin. (2) fraza a doua și ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu ocazia soluționării unei cauze penale având ca obiect trimiterea în judecată pentru săvârșirea, printre altele, a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de

art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 .

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia, Violeta Otilia Morariu, susține că dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 241/2005

încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 52 alin. (1) și (2) referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și ale art. 148 alin. (2) privind prioritatea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne prin raportare la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și ale art. 20 referitor la egalitatea în fața legii, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în condițiile în care dispozițiile de lege criticate "se interpretează în sensul că ANAF se poate constitui parte civilă în cauza penală privind infracțiunea de evaziune fiscală fără a exista un raport de inspecție fiscală și o decizie de impunere prin care să stabilească obligațiile fiscale". În acest sens, arată că - deși dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 241/2005

prevăd că sumele datorate bugetului general consolidat vor fi determinate "de organul competent potrivit legii", iar, potrivit art. 23 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, dreptul de a stabili și determina obligația fiscală datorată aparține organului fiscal, și "în condițiile Codului de procedură fiscală", respectiv pe baza unui raport de inspecție fiscală urmat de o decizie de impunere fiscală - în practică, se obișnuiește ca Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) să se constituie parte civilă la solicitarea parchetului cu privire la sumele indicate de către acesta, sume stabilite pe baza expertizei efectuate în cadrul urmăririi penale, fără a se urma procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală, respectiv fără a se face o inspecție fiscală, urmată de un raport de inspecție fiscală și de emiterea unei decizii de impunere - cum, de altfel, s-a procedat și în cauză - considerându-se, în acest fel, că obligațiile fiscale pot fi determinate direct de către instanța de judecată prin hotărârea pe care o va pronunța. Autoarea excepției subliniază că, potrivit art. 1 alin. (2) din Codul fiscal (din 2003), cadrul legal de administrare a impozitelor și taxelor reglementate de acest cod este stabilit prin legislația privind procedurile fiscale, iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, în materie fiscală, dispozițiile Codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative. Astfel, Codul fiscal are prevederi clare cu privire la recuperarea prejudiciului cauzat de contribuabili, esențială fiind recuperarea prejudiciului prin măsuri fiscale, acesta fiind motivul pentru care

art. 14 din Legea nr. 241/2005

stipulează că determinarea obligațiilor fiscale se face "de organul competent potrivit legii" și "în condițiile Codului de procedură fiscală". În cauză s-au efectuat mai multe controale de inspecție fiscală și nu au fost constatate niciun fel de nereguli, astfel că, fiind sesizată de parchet pentru a se constitui parte civilă, ANAF avea obligația să dispună din nou o inspecție fiscală, prin care să supună reverificării perioada sesizată de către parchet, urmând să se constituie parte civilă în cauză doar dacă în urma noii inspecții fiscale ar fi determinat obligații fiscale în sarcina persoanei juridice inculpate. ANAF avea, de asemenea, obligația să comunice raportul de inspecție fiscală și eventuala decizie de impunere, împotriva cărora puteau fi exercitate căile de atac prevăzute de legea fiscală, sens în care invocă Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 iulie 2001, pronunțată în Cauza Ferrazzini împotriva Italiei. În concluzie, consideră că ANAF nu poate, în lipsa unei determinări proprii - potrivit Codului de procedură fiscală - a obligațiilor fiscale, să se constituie parte civilă în dosarul de evaziune fiscală. Or, în cauză, reținerea infracțiunii de evaziune fiscală s-a făcut în lipsa unei plângeri penale sau măcar a reclamării unui prejudiciu din partea ANAF, care s-a constituit ca parte civilă doar în fața instanței de judecată, la solicitarea expresă a parchetului, și fără a exista o determinare proprie, conform Codului de procedură fiscală, a prejudiciului pretins.

6. În ceea ce privește dispozițiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, autorii excepției, Nikolaus Mann, Dan Popa, Daniel Țunea, Violeta Otilia Morariu, Mihaela Cipleu, Lucian Ivănescu, Cristian Florin Moiș și S.C. Euromobille - S.R.L. din Sînandrei, județul Timiș, prin administratorul judiciar S.C.P. Alfa & Quantum Consulting - S.P.R.L. din Timișoara, susțin că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) - "Orice acuzat are, în special, dreptul: [...] c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;" - din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 47 paragraful 2 fraza finală - "Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată" - și paragraful 3 - "Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție" - din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 3 zile este un termen de recomandare, și nu unul obligatoriu, imperativ, care fixează durata minimă care se acordă avocatului desemnat din oficiu pentru pregătirea apărării". Arată că alin. (3) al art. 91 din Codul de procedură penală prevede că avocatul din oficiu este obligat să asigure o apărare concretă și efectivă în cauză. Garanția pe care legiuitorul o consideră suficientă pentru ca o apărare să fie concretă și eficientă este aceea de a acorda avocatului din oficiu un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării. Asigurarea posibilității avocatului desemnat pentru prima oară în cauză de a studia dosarul nu ar implica, însă, și obligația instanței de a acorda un termen minim rezonabil necesar realizării unei apărări efective - de minimum 3 zile, în accepțiunea legiuitorului - în situația în care acest termen ar fi tratat ca un termen de recomandare, și nu ca un termen imperativ. Or, în cauză, faptul că avocatul din oficiu - căruia nu i s-a acordat termenul minim pentru pregătirea apărării - nu a studiat dosarul, nu a luat legătura și nu a discutat cu inculpații, a asigurat o apărare formală, legitimată de instanță, în necunoștință de cauză și împotriva voinței inculpaților, care au constatat că avocatul desemnat din oficiu nu cunoaște dosarul, arată că apărarea asigurată de acesta nu a fost una concretă și efectivă. În situația în care termenul minim de 3 zile ar fi tratat ca un termen imperativ, ar exista obligația instanței, potrivit dispozițiilor art. 91 alin. (2) fraza întâi din Codul de procedură penală, să asigure înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se mențiune despre termenul acordat într-un proces-verbal ori în încheierea de ședință. Arată că, în cauză, pe de o parte, lipsește o atare consemnare a acordării termenului prevăzut de dispozițiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală avocatului din oficiu pentru pregătirea apărării, iar pe de altă parte, de la data eliberării delegației pentru asistență juridică obligatorie, și anume 15 aprilie 2015, și până la termenul de judecată, 17 aprilie 2015, nu a fost respectat termenul procedural de minimum 3 zile, acesta calculându-se pe zile libere, potrivit art. 269 din Codul de procedură penală. În continuare, cu privire la definirea "termenului" în materia procedurii penale, autorii excepției invocă

Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 , prin care Curtea Constituțională a reținut că "acesta este intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activități sau acte în cadrul procesului penal, de asemenea, este data la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancțiune ori măsură de drept penal, după caz. Prin instituția termenului, astfel cum este reglementată în art. 268-271 din Codul de procedură penală, legea asigură îndeplinirea actelor procedurale în intervalele de timp impuse de succesiunea firească a etapelor procesuale menite să garanteze înfăptuirea actului de justiție. Spre deosebire de termenele substanțiale, care asigură ocrotirea drepturilor și intereselor legitime în caz de restrângere a acestora, termenele procedurale impun efectuarea în ritm rezonabil a tuturor operațiunilor specifice fiecărei faze procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal." Sancțiunea procesual penală constituie una dintre cele mai puternice garanții pentru asigurarea îndeplinirii actelor procesuale și procedurale potrivit prevederilor legii și poate consta fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale și procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea condițiilor impuse de norma de procedură. Sancțiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalității procesului penal, enunțat de art. 2 din Codul de procedură penală și consfințit prin dispozițiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, și sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1)-(3), și anume: decăderea din exercițiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen și încetarea unei măsuri procesuale temporare. Sancțiunea decăderii din exercițiul unui drept reglementată de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală constă în decăderea din exercițiul termenului și nulitatea actului făcut peste termen. Așadar, consecința efectuării unui act după ce subiectul a pierdut facultatea procesuală de a-l efectua este lipsirea lui de efecte juridice. Actele procesuale și procedurale sunt instrumentele juridice care permit înfăptuirea efectivă a procesului penal, iar pentru a-și produce efectele juridice cerute de lege ele trebuie îndeplinite și efectuate de organele judiciare și de părți în conformitate cu dispozițiile legii. În cazul nulității, actul este îndeplinit cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, respectiv a unor norme de organizare, de competență sau de procedură propriu-zisă, unele dintre aceste norme fiind înscrise în art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală drept cazuri de nulitate absolută, și, totodată, încălcarea legii trebuie să producă o vătămare bunei desfășurări a procesului penal ori intereselor legale ale participanților, prin neasigurarea exercitării drepturilor lor ori prin încălcarea altor valori procesuale, iar vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Calificarea naturii juridice a termenului reglementat de art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală ca fiind un termen de recomandare are ca efect faptul că nerespectarea lui nu atrage consecințe procesuale. Astfel, în cauză, prin neacordarea termenului minim prevăzut de lege pentru pregătirea apărării, considerat a fi un termen de recomandare, și prin acceptarea desfășurării ședinței de judecată în lipsa unei apărări concrete și efective a inculpaților, cu participarea unui avocat din oficiu desemnat pentru prima dată în cauză, care a exercitat o apărare formală, a fost "legitimată" încălcarea legii, fiind respinsă cererea prin care inculpații au invocat mai multe nulități cu privire la încălcarea dispozițiilor de lege care reglementează desfășurarea procesului.

7. Referitor la dispozițiile art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorii excepției, Nikolaus Mann, Dan Popa, Daniel Țunea, Violeta Otilia Morariu, Mihaela Cipleu, Lucian Ivănescu, Cristian Florin Moiș și S.C. Euromobille - S.R.L. din Sânandrei, județul Timiș, prin administratorul judiciar S.C.P. Alfa & Quantum Consulting - S.P.R.L. din Timișoara, susțin că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 47 paragraful 2 privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 48 privind prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât "organul de urmărire penală și instanța sunt limitate a dispune efectuarea unei noi expertize doar atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, excluzând posibilitatea de a dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt greșite, când există înscrisuri, date sau alte elemente noi, care nu au fost la dispoziția experților la data efectuării expertizei, de natură să modifice concluziile raportului de expertiză, sau în orice altă situație când există îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză". Concluziile unui raport de expertiză pot să fie clar exprimate și fără contradicții între conținut și concluzii, dar în același timp pot să fie inexacte, greșite, sau cel puțin de natură să ridice obiecțiuni întemeiate pentru instanță sau pentru părți în privința corectitudinii lor, ceea ce justifică necesitatea de a se verifica aceste concluzii prin intermediul unei alte expertize. Autorii excepției susțin, astfel, că nu este reglementată situația în care concluziile raportului de expertiză sunt greșite, când există înscrisuri, date sau alte elemente noi, care nu au fost la dispoziția experților la data efectuării expertizei, de natură să modifice concluziile raportului de expertiză, sau în orice altă situație când există îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză. Arată că, în speță, rapoartele de audit și anexele acestora cuprind date complet diferite față de cele reținute prin raportul de expertiză contestat de inculpați, ceea ce ar fi trebuit să creeze îndoieli semnificative cu privire la exactitatea concluziilor respectivului raport, chiar în condițiile unei reglementări deficitare a dispozițiilor art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală. De asemenea, arată că expertiza contestată conține erori de calcul matematic, criterii greșite de evaluare, calcule parțiale, informații inexacte, prezentate trunchiat, ceea ce ține de exactitatea/corectitudinea concluziilor raportului de expertiză contestat, și nu de neclaritatea acestora, situație ce nu poate fi sancționată în condițiile unei interpretări rigide a dispozițiilor de lege criticate.

8. Tribunalul Arad - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât, potrivit

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, iar nu modul lor de punere în practică. Arată că, în jurisprudența sa, Curtea a statuat cu valoare de principiu că nu poate modifica sau completa textul de lege supus controlului de constituționalitate și nici nu se poate pronunța asupra modului de interpretare a legii, ci numai asupra conformității acestuia în raport cu Constituția. În plus, cu privire la dispozițiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, apreciază că acestea nu încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare și nici prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată că obligațiile organului judiciar rezultă din condițiile pe care trebuie să le asigure avocatului din oficiu atunci când înlocuiește avocatul ales, respectiv un termen rezonabil și înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, condiții precizate in extenso față de reglementarea anterioară, punându-se accent, în mod justificat, pe asigurarea efectivității dreptului la apărare, în acord cu jurisprudența Curții de la Strasbourg. În același sens trebuie interpretată și precizarea, preluată din legea veche, potrivit căreia, în cursul judecății, termenul care trebuie pus la dispoziția avocatului din oficiu trebuie să fie de minimum 3 zile, tocmai pentru ca apărarea să poată fi asigurată. În jurisprudența Curții de la Strasbourg se conturează și obligația organului judiciar de a pretinde avocatului să presteze o apărare corespunzătoare din punct de vedere profesional și să nu accepte o prezență pur formală, aspect inserat în prevederile art. 91 alin. (3) din Codul de procedură penală. În fine, referitor la dispozițiile art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, menționează că acestea vizează o probă care poate fi avută sau nu în vedere de instanță cu ocazia pronunțării pe fondul cauzei.

9. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. Astfel, arată că susținerile autorului excepției referitoare la dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 241/2005

și ale art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală nu privesc, în realitate, constituționalitatea textelor de lege criticate, ci interpretarea și aplicarea lor. În ceea ce privește art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepției solicită, de fapt, completarea soluției legislative consacrate de dispozițiile de lege criticate. Or, o asemenea critică nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, și ale art. 91 alin. (2) fraza a doua și ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dispozițiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală au fost modificate prin

Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Ulterior sesizării Curții, dispozițiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală au fost modificate prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal,

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Având în vedere, însă, că în cauză a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curții, aceasta se va pronunța asupra dispozițiilor art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării acestor dispoziții de lege prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 . Prin urmare, textele de lege criticate au următorul cuprins:

-