Decizia nr. 573/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Augustin Zegrean

- judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17, art. 19 și

art. 36 din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului și ale art. 262, art. 263 și art. 401 din Codul civil, excepție ridicată de Gheorghe Sorin Florea în Dosarul nr. 34.066/300/2015 al Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 48D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 7 iulie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, și în prezența autorului excepției de neconstituționalitate, Gheorghe Sorin Florea, și a părții Dana Ionela Florea și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 și

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunțarea pentru data de 12 iulie 2016, când a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 27 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 34.066/300/2015, Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17, art. 19 și

art. 36 din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului și ale art. 262, art. 263 și art. 401 din Codul civil. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de pârâtul Gheorghe Sorin Florea într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de modificare a programului de vizitare a minorului, cerere formulată de reclamantă, având în vedere intervenirea unei cauze legale de modificare a împrejurărilor reținute de către instanță la stabilirea programului de vizitare inițial.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5), art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 22, art. 29, art. 30, art. 31, art. 48, art. 61, art. 73 și art. 124, dispozițiilor art. 1, art. 2, art. 3, art. 6, art. 8, art. 10 alin. (1), art. 12, art. 13 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispozițiilor art. 1-5, art. 7, art. 8, art. 11, art. 18 și art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și celor ale art. 7 și art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. În acest sens, solicită Curții Constituționale să oblige Parlamentul să stabilească, prin lege, că legătura personală înseamnă că părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a menține legături personale cu copilul său, de la naștere până la împlinirea vârstei de 18 ani, după un program fixat prin lege. Or, Parlamentul nu a prevăzut prin lege un program de vizitare, ceea ce este neconstituțional. Fixarea unui program de vizitare prin lege ar putea degreva instanțele judecătorești de procesele privind stabilirea programului de vizitare a minorului. Astfel, dispozițiile de lege criticate contravin art. 1 alin. (4) și (5) din Constituție, prin delegarea unei competențe ce aparține în exclusivitate legiuitorului către judecători. Autorul excepției consideră că dispozițiile de lege criticate contravin și art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, deoarece judecătorii acordă un număr diferit de ore părinților în cadrul programului de vizitare, în alte dosare acordând 2.376 ore pe an. Autorul excepției mai susține că dispozițiile de lege criticate contravin și art. 22 din Constituție, deoarece îi încalcă integritatea psihică, art. 29 din Constituție, întrucât judecătorul care stabilește un program de vizitare a minorului încalcă libertatea conștiinței, art. 30 din Constituție, deoarece încalcă libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor, art. 48 alin. (1) din Constituție, deoarece judecătorul i-a încălcat dreptul și îndatorirea de a asigura creșterea, educația și instruirea copilului, art. 61 și art. 73 din Constituție, deoarece Parlamentul nu a legiferat un program de vizitare și art. 124 din Constituție, întrucât competența constituțională exclusivă a legiuitorului organic de a reglementa în domeniul legislativ este transmisă unei autorități unipersonale din puterea judecătorească, judecătorul emițând hotărâri cu putere de lege. În acest sens invocă

deciziile Curții Constituționale nr. 392 din 2 iulie 2014

și nr. 361 din 7 mai 2015.

5. Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă șia exprimat opinia în sensul că excepția de neconstituționalitate este nefondată, deoarece interpretarea și aplicarea normelor legale prin raportare la situația de fapt dedusă judecății constituie prerogativa puterii judecătorești prin excelență.

6. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece susținerea autorului excepției are la bază o greșită înțelegere a rolului și scopului legii în general, precum și a rolului autorității judecătorești și a funcției judecătorului. Norma juridică, normativ al comportamentului social, are un anumit grad de generalitate și abstractizare, dată fiind adresabilitatea sa generală; prin norma juridică se recunosc în mod general și abstract anumite drepturi și libertăți și se impun anumite obligații. În ceea ce privește dreptul copilului de a păstra legături personale cu părinții săi, acesta este recunoscut de lege, însă condiționat de satisfacerea interesului superior al copilului. Or, interesul superior al copilului nu este o noțiune generală și abstractă, ci trebuie analizat și evaluat în mod individual, pentru fiecare caz în parte și în funcție de circumstanțele speței, analiză pe care nu o poate face decât judecătorul, în aplicarea legii și prin evaluarea elementelor de fapt astfel cum rezultă din materialul probator. Activitatea de legiferare și cea de judecată sunt două atribuții esențiale ale statului, aflate în strânsă legătură, dar distincte ca izvor; în mod evident, legea, dată fiind generalitatea ei, are diferite niveluri de interferență în viața socială, în funcție de domeniul la care se referă. Or, în ceea ce privește viața privată și viața de familie, interferența legii trebuie să fie una rezervată, rezumându-se doar la reglementarea acelor aspecte care exced interesul strict privat al individului și care prezintă și aspecte de interes public, cum este, în speță, protecția minorului într-un sens foarte larg. Abținerea legiuitorului de a stabili un anumit program în care să se desfășoare relațiile personale părinte-copil este, în acest context, firească, pentru că modul în care se realizează, de la caz la caz, dreptul la relații personale, trebuie să țină seama de particularitățile fiecărui caz și de măsura în care acest exercițiu este sau nu în interesul minorului. În niciun caz nu se poate susține că această reglementare la nivel general reprezintă o "delegare" de atribuții neconstituțională către autoritatea judecătorească. Dimpotrivă, o reglementare în sensul dorit de autorul excepției ar putea constitui un amestec inacceptabil și disproporționat al statului, prin funcția de legiferare, în viața familială și privată a persoanelor fizice.

8. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, deoarece legea proclamă supremația criteriului interesului superior al copilului, care are caracter obligatoriu și care trebuie respectat în luarea oricărei măsuri privitoare la copil, indiferent de autorul ei. Principiul interesului superior al copilului este deopotrivă opozabil părinților și autorităților învestite cu competența de a lua măsuri în legătură cu copilul. Ca atare, susținerile autorului excepției, potrivit cărora programul de vizitare al părintelui la care copilul nu locuiește în mod statornic ar trebui fixat prin lege de către Parlament, iar nu de judecător, nu sunt de acord cu scopul urmărit de legiuitor, acela de a apăra interesul superior al fiecărui copil în parte. Legea, ca act normativ care emană de la Parlament, este generală. Legea trebuie să se adreseze impersonal destinatarilor ei, spre deosebire de actul juridic, care este, prin natura sa, concret și personal. În procesul de elaborare a legii, legiuitorul are în vedere o generalitate de relații și o medie de comportament, astfel că legea conține doar un model abstract de comportament reclamat destinatarilor săi, fără a putea cuprinde și a reglementa cazuri particulare în care s-ar putea afla un anumit subiect de drept. Însă, confruntarea modelului general de conduită, construit de legiuitor, cu realitatea concretă se realizează de către judecătorul învestit să soluționeze o anumită cauză, în funcție de împrejurările concrete ale raportului dedus judecății. Astfel, programul de vizitare al copilului separat de părinți nu poate fi stabilit de legiuitor, așa cum solicită autorul excepției, pentru că fiecare copil este unic, la fel și situația în care se află acesta. În literatura de specialitate (Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod civil - comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2014) s-a arătat că "pot exista similitudini, nu și suprapuneri perfecte de situații, astfel că interesul superior al unui copil nu coincide cu interesul superior al altui copil, nici ca reper și nici ca argument în luarea unei măsuri. Din această perspectivă, laitmotivul interesului superior al copilului în tot cuprinsul Cărții a II-a din Codul civil este semnalul dat libertății de apreciere, după cum în alte materii aceeași funcție este asigurată de sintagma «pentru motive temeinice». Flexibilitatea principiului îndeamnă la evaluări și aprecieri contextuale; ascultarea copilului informat, obligatorie dacă a împlinit 10 ani, altminteri facultativă [art. 264 alin. (1) NCC], în orice procedură administrativă sau judiciară care îl privește, poate contribui la determinarea sensului interesului său superior". De altfel, în soluționarea cererilor referitoare la copii formulate de părinți în legătură cu exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești, instanța de judecată este datoare să ofere părinților lămuririle necesare și să încurajeze rezolvarea amiabilă a diferendelor. Totodată, în orice procedură referitoare la relația dintre părinți și copii, părinții trebuie să își poată face cunoscut punctul de vedere, astfel încât legiuitorul a instituit regula ascultării ori a citării obligatorii a părinților în cuprinsul prevederilor referitoare la orice intervenții asupra relației dintre părinți și copii. Or, aceste drepturi nu ar putea fi exercitate dacă programul de vizitare ar fi stabilit de legiuitor, cu titlu generic, și nu ar exista posibilitatea unui proces soluționat de judecător, în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei cauze. Pentru aceste motive, Avocatul Poporului apreciază că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (4) și nici ale art. 16 din Constituție, textele de lege criticate fiind aplicabile fără discriminări oricărei persoane aflate în ipoteza reglementată de lege.

9. În ceea ce privește claritatea și previzibilitatea unui text de lege, Avocatul Poporului apreciază că, așa cum s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mod constant, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Drept consecință logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică și nu încape îndoială că instanțele interne sunt cele mai în măsură să examineze și să interpreteze legislația națională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenție [a se vedea Hotărârea pronunțată în Cauza Garcia Ruiz împotriva Spaniei nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999 I; Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, paragraful 50, CEDO 2001 II; și Sud Fondi S.r.l. și alții, pct. 108]. Sub acest aspect, Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt suficient de clare, predictibile și neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil că își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia, în concordanță cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră principiul respectării obligatorii a legilor.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosar de autorul excepției, susținerile autorului excepției și ale părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 17, art. 19 și

art. 36 din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014 și ale art. 262, art. 263 și

art. 401 din Codul civil. Dispozițiile criticate din Legea nr. 272/2004

au următorul cuprins:

- Art. 17: "(1) Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.

(2) Copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

(3) Părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

(4) În caz de neînțelegere între părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanța va stabili un program în funcție de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire și educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil și părintele la care nu locuiește, de comportamentul acestuia din urmă, precum și de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.

(5) Criteriile prevăzute la alin. (4) vor fi avute în vedere și la stabilirea programului de relații personale și cu celelalte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie.";

- Art. 19: "(1) Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

(2) Instanța judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.";

- Art. 36: "(1) Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor.

(2) Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.

(3) În situația în care ambii părinți exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinți.

(4) În situația în care, din orice motiv, un părinte nu își exprimă voința pentru luarea deciziilor prevăzute la alin. (3), acestea se iau de către părintele cu care copilul locuiește, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

(5) Ambii părinți, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, au dreptul de a solicita și de a primi informații despre copil din partea unităților școlare, unităților sanitare sau a oricăror altor instituții ce intră în contact cu copilul.

(6) Un părinte nu poate renunța la autoritatea părintească, dar se poate înțelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de exercitare a autorității părintești, în condițiile art. 506 din Codul civil.

(7) Se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

(8) În cazul existenței unor neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului."

Dispozițiile criticate din Codul civil au următoarele denumiri marginale: art. 262: "Relațiile dintre părinți și copii", art. 263: "Principiul interesului superior al copilului" și art. 401: "Drepturile părintelui separat de copil".

13. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile de lege criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5), art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 22, art. 29, art. 30, art. 31, art. 48, art. 61, art. 73 și art. 124, prevederile art. 1, art. 2, art. 3, art. 6, art. 8, art. 10 alin. (1), art. 12, art. 13 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevederile art. 1-5, art. 7, art. 8, art. 11, art. 18 și art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cele ale art. 7 și art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, din examinarea notelor scrise ale autorului excepției de neconstituționalitate, rezultă că toate aspectele invocate de acesta cu privire la stabilirea programului de vizitare a minorului nu privesc aspecte de constituționalitate a textelor criticate din

Legea nr. 272/2004

și din Codul civil, ci vizează chestiuni ce țin de aplicarea legii la cazul dedus judecății, și anume la dreptul copilului care nu locuiește la unul dintre părinții săi de a avea legături personale cu acesta, instanța ținând cont de principiul interesului superior al copilului. Astfel, potrivit

art. 17 alin. (4) din Legea nr. 272/2004 , "În caz de neînțelegere între părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanța va stabili un program în funcție de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire și educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil și părintele la care nu locuiește, de comportamentul acestuia din urmă, precum și de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte." Așadar, aspectele invocate de autorul excepției țin de competența instanțelor judecătorești, iar nu a Curții Constituționale.

15. Pe de altă parte, Curtea constată că autorul excepției critică faptul că legea nu prevede un program fix de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, ceea ce nu poate fi primit, întrucât instanțele aplică legea, iar legea - având aplicabilitatea generală - nu poate stabili o soluție concretă pentru cazurile deduse judecății instanțelor.

16. Având în vedere acestea și ținând cont de prevederile

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]", excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată de autorul acesteia, este inadmisibilă.

17. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17, art. 19 și

art. 36 din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului și ale art. 262, art. 263 și art. 401 din Codul civil, excepție ridicată de Gheorghe Sorin Florea în Dosarul nr. 34.066/300/2015 al Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 12 iulie 2016.