Decizia nr. 448/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Augustin Zegrean

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de S.C. Feisan - S.R.L. din Alba Iulia în Dosarul nr. 10.537/3/2015 al Tribunalului București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.244D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume

Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 21 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 10.537/3/2015, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de S.C. Feisan - S.R.L. din Alba Iulia cu ocazia soluționării contestației formulate împotriva unei măsuri asigurătorii dispuse de procuror.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale privind accesul liber la justiție, dreptul de proprietate privată, condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției și folosirea căilor de atac, întrucât nu permit exercitarea căilor ordinare de atac împotriva încheierii prin care se soluționează contestația privind măsurile asigurătorii dispuse de procuror. Astfel, dispozițiile de lege criticate elimină calea de atac a recursului prevăzută de art. 168 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968. Arată că, în condițiile în care persoana fizică sau juridică în privința bunurilor căreia s-a instituit sechestrul asigurător nu are calitate procesuală în dosarul penal, ordonanța procurorului nu se comunică, ci doar se procedează la încheierea unui proces-verbal de comunicare a măsurii sechestrului. Mai mult, având caracter mixt administrativ-constatator și preventiv-sancționator, ordonanța procurorului nu este motivată, temeiurile instituirii măsurii sechestrului nefiind cunoscute și comunicate contestatorului. În situația în care contestatorul este o persoană fără calitate procesuală, este lipsit de orice posibilitate de a formula apărări, deoarece temeiurile luării măsurii sechestrului asigurator se regăsesc în actele dosarului de urmărire penală, contestatorul fără calitate procesuală fiind pus într-o situație inferioară din punctul de vedere al posibilității formulării motivelor contestației față de suspect sau inculpat. Paradoxal, o persoană despre care există indicii că a săvârșit o faptă penală beneficiază, în mod discriminatoriu, de drepturi procesuale suplimentare, care îi creează acesteia o situație juridică superioară celei în care se află contestatorul, care nu a săvârșit nicio faptă penală, dar care se află în imposibilitate efectivă de a formula apărări, respectiv de a supune o hotărâre judecătorească controlului unei instanțe superioare. Astfel, instanța care examinează contestația privind sechestrul asigurator este singura autoritate jurisdicțională care va comunica, prin încheiere, motivele luării măsurii sechestrului unei persoane fără calitate procesuală în cauză, cum este și cazul speței de față, iar contestatorul se găsește în situația în care îi poate fi încălcat grav dreptul la proprietate, afectată situația economică și chiar însăși existența juridică - în cazul persoanelor juridice -, întrucât indisponibilizarea capitalului pentru o perioadă lungă de timp poate duce la intrarea în incapacitate de plată sau insolvență a contestatorului, cu atât mai mult cu cât, în lumina noului Cod de procedură penală, contestatorul nu mai poate ataca măsura sechestrului asigurator decât cu privire la modul în care este adus la îndeplinire. Mai mult, judecătorul de drepturi și libertăți nu este ținut să analizeze fondul cauzei, ci cu privire la luarea măsurilor preventive va "palpa" doar fondul, fiind greu de imaginat și contrară prezumției de nevinovăție o anticipare a soluției de condamnare urmată de confiscare. Invocă, în acest sens,

deciziile Curții Constituționale nr. 500 din 15 mai 2012

și nr. 967 din 20 noiembrie 2012.

6. Tribunalul București - Secția I penală apreciază că dispozițiile de lege criticate nu sunt neconstituționale. Faptul că nu există un dublu grad de jurisdicție nu reprezintă un impediment, măsura sechestrului asigurător fiind o măsură de control al folosinței bunurilor, astfel cum a fost calificată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Atunci când se invocă încălcarea unui drept consacrat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau de protocoalele sale adiționale, în cazul de față art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, aceasta impune existența unui recurs intern, eficient, accesibil, care să îndeplinească condițiile prevăzute în art. 13 din aceeași convenție. Astfel, calea reglementată de art. 250 din Codul de procedură penală respectă această dispoziție legală, existând un control de temeinicie, legalitate și oportunitate pe care îl face judecătorul de drepturi și libertăți soluționând contestația formulată, judecător care reprezintă un magistrat independent, imparțial, așa cum o impune Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Dublul grad de jurisdicție nu este consacrat, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, decât în materie penală, în cauzele ce au ca obiect stabilirea condițiilor răspunderii penale, iar nu aspecte colaterale, adiacente derulării unei cauze penale. Chiar și în acele situații în care soluția vizează fondul cauzei, Curtea de la Strasbourg acceptă faptul că, în ceea ce privește ilicite penale de o gravitate redusă, statele semnatare ale Convenției beneficiază de o marjă de apreciere, putând decide dacă instituie sau nu în dreptul intern un dublu grad de jurisdicție. Așadar, modalitatea aleasă de către legiuitorul român este conformă jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, oferind chiar un standard de protecție superior, Curtea neimpunând un control făcut de o instanță, și anume de un magistrat independent și imparțial, în cazul recursului reglementat de art. 13 din Convenție. În consecință, în opinia judecătorului de drepturi și libertăți nu se încalcă liberul acces la justiție, dreptul la apărare sau prezumția dobândirii licite a averii. Dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt conforme

Directivei 2014/42/UE

privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, care instituie obligația statelor membre de a prevedea posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în fața unei instanțe [art. 8 alin. (6) teza a doua din directiva menționată]. Totodată, art. 8 alin. (8) din aceeași directivă stipulează că, în cadrul procedurii confiscării extinse, persoana afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanțele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt și probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activități infracționale.

7. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că nicio prevedere din Constituție nu garantează folosirea tuturor căilor de atac reglementate de lege. Opțiunea legiuitorului de a nu supune niciunei căi de atac încheierea prin care se soluționează contestația împotriva măsurilor asigurătorii are în vedere faptul că în procedura de soluționare a respectivei contestații nu se judecă fondul cauzei penale, ci o chestiune incidentală, și anume legalitatea și temeinicia măsurii asigurătorii, respectiv modul în care aceasta este adusă la îndeplinire.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Soluționarea contestației se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie".

12. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 53 alin. (2) privind condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 21 din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a reținut că Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind, în

art. 129, că acestea se exercită "în condițiile legii" (Decizia nr. 251 din 10 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005). Împrejurarea că împotriva încheierii instanței, prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac (paragrafele 17 și 18).

14. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, raportat la prevederile art. 21 din Constituție, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

15. Pentru motivele mai sus arătate nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală ar aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 44 alin. (1), ale art. 124 alin. (2) și ale art. 129.

16. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textul de lege ce face obiectul excepției, a art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reținută, prevederile constituționale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, restrângere care, însă, nu s-a constatat.

17. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de S.C. Feisan - S.R.L. din Alba Iulia în Dosarul nr. 10.537/3/2015 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 iunie 2016.