Decizia nr. 37/2020

Articolul II

art. 15 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 : „(2) În bugetele pe anul 2012 ale instituțiilor publice centrale și locale, astfel cum sunt definite prin

Legea nr. 500/2002 , cu modificările și completările ulterioare, și prin

Legea nr. 273/2006 , cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou și tichete de vacanță personalului din cadrul acestora.“;

–

Articolul 9

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 : „Prevederile

art. 15 ,

18 ,

19

și

20 ale art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 283/2011 , se aplică în mod corespunzător și în anul 2013.“;

–

Articolul 9

alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 : „(2) În anul 2014, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță.“;

–

Articolul 8

alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 : „(5) În bugetele pe anul 2015 ale instituțiilor și autorităților publice, astfel cum sunt definite la

art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 , cu modificările și completările ulterioare, și la

art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 , cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou, tichete de vacanță și vouchere de vacanță personalului din cadrul acestora“.

17.

Curtea constată că dispozițiile legale criticate au avut o aplicare limitată în timp, însă, având în vedere obiectul cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate, precum și cele reținute de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora „sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare“, Curtea urmează să se pronunțe asupra acestora.

18.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (4)

privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat și

alin. (5)

privind principiul legalității, ale

art. 41 alin. (2)

privind dreptul la măsuri de protecție socială a salariaților, ale

art. 108 alin. (3)

privind ordonanțele Guvernului,

ale

art. 115 alin. (6)

privind ordonanțele de urgență și ale

art. 135 alin. (2) lit. f)

privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.

19.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că obiectul acțiunii principale constă în obligarea Ministerului Afacerilor Interne la acordarea tichetelor/ voucherelor de vacanță pe perioada 2012-2015. Or,

art. 9 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013

nu vizează această materie, ci premiile și primele de vacanță, beneficii care, în accepțiunea normei criticate, nu s-au acordat pe anul 2014. Prin urmare,

art. 9 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013

nu are legătură cu soluționarea cauzei, astfel încât, având în vedere

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , excepția de neconstituționalitate având acest obiect urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

20.

Cu privire la celelalte texte criticate, Curtea constată că, prin

Decizia nr. 121 din 20 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 9 iulie 2018, paragrafele 19-22, a statuat că dreptul la tichete/vouchere de vacanță este prevăzut de

art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009

privind acordarea voucherelor de vacanță, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 24 februarie 2009, cu modificările și completările ulterioare. Curtea a reținut că dreptul la tichete/vouchere de vacanță își are o sorginte exclusiv legală, neavând consacrare la nivel constituțional. S-a mai arătat că dispozițiile

art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009

instituie o obligație pentru instituțiile din sectorul bugetar, menționate în ipoteza legală, de a acorda aceste drepturi, însă prevăd, în același timp, că această obligație se realizează în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unitățile din domeniul bugetar, și în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori. Prin urmare, existența resurselor bugetare și alocarea lor acestei destinații reprezintă una dintre condițiile de acordare a dreptului la vouchere de vacanță impusă de însuși textul legal care consacră acest drept, iar absența acestor resurse constituie un motiv suficient pentru a justifica neacordarea dreptului, fără a mai fi necesară întrunirea altor condiții și, cu atât mai puțin, a cerințelor prevăzute de

art. 53 din Constituție

care se referă la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale.

21.

În sensul celor de mai sus, s-a reținut și

Decizia nr. 39 din 29 mai 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 31 iulie 2017, prin care s-a statuat că existența dreptului angajatului unei instituții bugetare de a beneficia de prime de vacanță sub forma tichetelor/voucherelor de vacanță este subsumată condiției legale a alocării în bugetul instituției respective de sume cu această destinație. Or, în absența condiției legale, nu se poate vorbi despre existența dreptului angajatului instituției publice la acordarea tichetelor/voucherelor de vacanță și nici despre existența obligației corelative a angajatorului - instituție publică centrală sau locală, de a acorda astfel de beneficii sau drepturi suplimentare. Neexistând dreptul la acordarea tichetelor/ voucherelor de vacanță, nu se poate vorbi nici despre vreun eventual efect de suspendare pe care să-l producă asupra acestuia dispozițiile din actele normative succesive anterior evocate, aplicabile în perioada 2012-2014, prin care s-a prevăzut că în bugetele instituțiilor pe anii menționați nu se prevăd sume cu această destinație.

22.

Dreptul la tichete/vouchere de vacanță nu reprezintă un drept fundamental, ci un beneficiu acordat anumitor categorii socioprofesionale, în virtutea statutului acestora, fără a avea însă un temei constituțional. În consecință, legiuitorul are libera apreciere asupra instituirii unor astfel de beneficii, a stabilirii conținutului, limitelor și condițiilor de acordare a acestora. De asemenea, legiuitorul este liber să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării acestora, fără a fi necesară întrunirea condițiilor stabilite de

art. 53 din Constituție

( Decizia nr. 209 din 17 aprilie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 19 iulie 2018, paragraful 33).

23.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate raportate la

art. 41 alin. (2) din Constituție

privind protecția socială a muncii, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a statuat că protecția socială a muncii este o noțiune bivalentă, fiind reglementată atât ca drept fundamental din perspectiva cetățeanului, cât și ca obligație din perspectiva statului în vederea apărării persoanei aflate într-o poziție de inferioritate economică în cadrul raportului de muncă. Cu privire la garanțiile drepturilor fundamentale la muncă și la protecția socială a muncii, Curtea a stabilit că acestea vizează reglementarea legală a raporturilor de muncă, asigurarea stabilității acestora, a drepturilor și obligațiilor angajatorilor și ale angajaților, ele având menirea, pe de o parte, să asigure desfășurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, judicios și echitabil, apărarea deopotrivă a intereselor legitime, atât ale angajatorilor, cât și ale salariaților și, pe de altă parte, să împiedice angajatorii să dispună, din proprie inițiativă, încetarea raporturilor de muncă în mod abuziv, nelegal și nejustificat, și, corelativ, să asigure exercitarea dreptului de apărare al salariaților împotriva oricăror măsuri nelegale sau neîntemeiate (a se vedea

Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragraful 18). Prin urmare, textele criticate nu vizează măsuri de protecție socială a muncii, ci acordarea unui beneficiu de nivel infraconstituțional celor angajați în raporturi de muncă.

24.

Curtea mai reține că

art. 108 alin. (3) din Constituție

nu este incident în cauză, întrucât acest text se referă la ordonanțele emise în baza unei legi de abilitare, or, în cauză, măsurile criticate au fost reglementate prin ordonanțe de urgență. Totodată, ordonanțele de urgență din care fac parte textele criticate nu încalcă

art. 115 alin. (6) din Constituție , întrucât în discuție nu sunt drepturi sau libertăți fundamentale care ar putea fi afectate, ci beneficii de natură infraconstituțională. Prin urmare, nu se poate reține nici încălcarea

art. 115 alin. (6) din Constituție .

25.

În fine, cu privire la invocarea

art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție

privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții, Curtea reține că această critică formulată nu este motivată, astfel că, având în vedere

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

și

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, instanța constituțională nu are competența de a se pronunța cu privire la pretinsa încălcare a acestui text constituțional.

26.

De asemenea, nu poate fi analizată susținerea încălcării

art. 1 alin. (5) din Constituție

prin prisma nerespectării

art. 13 lit. a)

și

b) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia „Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune; b) proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăși limitele competenței instituite prin acel act și nici nu poate contraveni principiilor și dispozițiilor acestuia“. În acest sens, Curtea reține că autorul excepției nu demonstrează pretinsa incongruență normativă invocată și nici nu indică relevanța constituțională a susținerii sale, limitânduse la o critică de neconstituționalitate pur formală, astfel că și raportarea sa la

art. 1 alin. (5) din Constituție

este una formală și, în consecință, nu poate fi analizată de Curtea Constituțională.

27.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 9 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, excepție ridicată de Ioan Alexandru Cârneală în Dosarul nr. 4.695/107/2015 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe judecătorești și constată că dispozițiile

art. II art. 15 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010

pentru completarea

art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008

privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, ale

art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012

privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și ale

art. 8 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 februarie 2020.