Decizia nr. 406/2020

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Claudia-Margareta Krupenschi

- magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, domnul procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003

privind procedura aprobării tacite, excepție ridicată de Dumitru Bucur în Dosarul nr. 16.737/3/2015 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.890D/2017.

2.

La apelul nominal răspunde, personal, autorul excepției. Lipsește cealaltă parte, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Având cuvântul, autorul excepției arată că lasă la aprecierea Curții soluționarea excepției.

4.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției, în acord cu jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.

Prin Încheierea din 12 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 16.737/3/2015, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003

privind procedura aprobării tacite. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Dumitru Bucur într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect constatarea aprobării tacite.

6.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile

art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003 , prin inexistența dublului grad de jurisdicție - consacrat atât în materia contenciosului administrativ, cât și în procedura comună reglementată de

Codul de procedură civilă

- încalcă dreptul la un proces echitabil, care include și principiul egalității armelor.

7.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal opinează în sensul constituționalității dispozițiilor legale criticate, deoarece accesul liber la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură (în acest sens,

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 ). În plus, se precizează că nici

art. 6

și nici

art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

nu impun un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac, sens în care indică

Decizia Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003 .

8.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând, în esență, că proceduri similare sunt reglementate și în alte state europene (Italia, Spania), acestea respectând totodată Recomandarea CE nr. 97/344 din 22 aprilie 1997 privind îmbunătățirea mediului de afaceri și simplificarea procedurilor pentru noile afaceri, din care rezultă că procedura aprobării tacite este considerată o „bună practică“ în relația dintre administrația publică și mediul de afaceri. Astfel, prevederile

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

nu impun existența unui anumit număr al gradelor de jurisdicție, iar Curtea Constituțională a mai analizat aceleași dispoziții prin raportare la critici asemănătoare, statuând constant în sensul constituționalității acestora ( Decizia nr. 907 din 16 septembrie 2008 ,

Decizia nr. 1.074 din 13 decembrie 2012

sau

Decizia nr. 531 din 5 iulie 2016 ).

10.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, în acord cu punctele de vedere anterior exprimate și reținute de Curtea Constituțională în deciziile

nr. 1.031 din 9 iulie 2009 ,

nr. 872 din 16 iunie 2009

și

nr. 907 din 16 septembrie 2008 .

11.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2,

3,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile

art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003

privind procedura aprobării tacite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 25 aprilie 2003, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 486/2003

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2003

privind procedura aprobării tacite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 22 noiembrie 2003, care au următorul cuprins: „Hotărârile se redactează în termen de 10 zile de la pronunțare și sunt irevocabile.“

14.

Analizând criticile formulate de autorul excepției, Curtea constată că acestea vizează exclusiv caracterul „irevocabil“ al hotărârii judecătorești. Totodată, se observă că, potrivit dispozițiilor

art. 8 din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă și irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înțelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitiv㻓. Aceste dispoziții sunt aplicabile și în prezenta cauză, întrucât litigiul în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate a început ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

15.

Prin urmare, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, în realitate, doar dispozițiile

art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003

privind procedura aprobării tacite, acestea urmând a fi supuse controlului de constituționalitate.

16.

În opinia autorului excepției, textul de lege criticat încalcă prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea cetățenilor în fața legii, ale

art. 21 alin. (3)

cu referire la dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și ale

art. 124 alin. (2)

potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

17.

Examinând excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, Curtea reține că dispozițiile

art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003

au mai fost supuse controlului de constituționalitate în repetate rânduri, prin raportare la critici asemănătoare. În acest sens sunt exemplificative

Decizia nr. 251 din 10 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005, Decizia

nr. 1.031 din 9 iulie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 22 septembrie 2009,

Decizia nr. 1.009 din 14 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 687 din 28 septembrie 2011,

Decizia nr. 1.074 din 13 decembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2013, sau

Decizia nr. 531 din 5 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 681 din 2 septembrie 2016.

18.

Respingând excepția, Curtea, prin jurisprudența mai sus indicată, a reținut, în esență, că prevederea legală criticată, potrivit căreia hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești în procedura aprobării tacite sunt definitive, nu încalcă prevederile

Constituției

și nici pe cele ale

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

referitoare, în principal, la dreptul de acces la justiție, având în vedere, pe de o parte, că Legea fundamentală nu cuprinde norme care să stabilească felul și numărul căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, ci doar stabilește în

art. 129

că acestea se exercită „în condițiile legii“. Pe de altă parte, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

se referă la posibilitatea efectivă de a supune judecății unei instanțe naționale cazul violării unui drept consacrat de convenție (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157) și, în consecință, „nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac“ ( Decizia Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003). Or, în cazul procedurii aprobării tacite, persoana care se consideră vătămată de o autoritate a administrației publice, prin neemiterea unei autorizații prevăzute de

art. 3 lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003 , se poate adresa unei instanțe judecătorești pentru soluționarea plângerii sale, fiind astfel îndeplinite în mod evident cerințele impuse de

art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

19.

Totodată, Curtea Constituțională a statuat de principiu în jurisprudența sa că accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac (în acest sens, a se vedea

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

20.

Prin

Decizia nr. 531 din 5 iulie 2016 , precitată, Curtea a reținut că procedura de judecată prevăzută de ordonanța de urgență criticată pentru constatarea aprobării tacite este una specială, ce derogă de la procedura specifică contenciosului administrativ, aceasta din urmă fiind derogatorie, la rândul său, de la normele dreptului comun, respectiv Codul de procedură civilă. Curtea a observat astfel că

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, prevede, la art. 20, recursul drept cale de atac împotriva hotărârii judecătorești pronunțate în primă instanță. Or, examinând cuprinsul dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2003 , atât cele care precizează scopul actului normativ, cât și cele de natură procedurală, Curtea a reținut că această ordonanță de urgență urmărește să soluționeze cu celeritate acele situații ce nu și-au găsit rezolvarea în conformitate cu prevederile actelor normative ce reglementează tipologia autorizațiilor la care se poate aplica procedura aprobării tacite. Așadar, în scopul soluționării cu celeritate și al simplificării procedurilor administrative în atari situații (când reclamantul a parcurs și a respectat procedurile și termenele administrative prevăzute de lege), legiuitorul a prevăzut termene scurte de soluționare a cererii de constatare a aprobării tacite (30 de zile) sau de redactare a hotărârii (10 zile), a reglementat posibilitatea accesului direct la instanță, pentru obținerea documentului oficial prin care se permite desfășurarea activității, prestarea serviciului sau exercitarea profesiei -

art. 7 alin. (2)

și a înlăturat, de asemenea, posibilitatea exercitării vreunei căi de atac -

art. 11 alin. (3) teza a doua . Scopul special al actului normativ criticat justifică, prin urmare, și condițiile de procedură speciale, specifice constatării aprobării tacite.

21.

Totodată, Curtea a mai constatat că soluția legislativă consacrată prin textul criticat este determinată și de tipul de acțiune promovată la instanță, aceasta fiind în constatarea, și nu în realizarea unui drept. Astfel, acțiunea în constatare urmărește, în cazul de față, constatarea existenței unui drept subiectiv al reclamantului față de pârât. De aceea, soluțiile pe care le poate pronunța instanța judecătorească sunt și acestea prevăzute în cuprinsul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2003 , la

art. 11 alin. (1)

și (2), astfel: „(1) Dacă instanța constată existența răspunsului autorității administrației publice sau, după caz, a notificării transmise potrivit art. 6 alin. (4), purtând data poștei de la locul de expediere a corespondenței sau data la care solicitantul a luat cunoștință de răspuns, anterioare expirării termenului legal pentru emiterea autorizației, respinge cererea reclamantului. (2) În cazul în care instanța constată îndeplinirea condițiilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență privind aprobarea tacită, pronunță o hotărâre prin care obligă autoritatea administrației publice să elibereze documentul oficial prin care se permite solicitantului să desfășoare o anumită activitate, să presteze un serviciu sau să exercite o profesie.“

22.

Soluționarea acțiunii în constatare a aprobării tacite se face pe baza documentelor depuse de părți, respectiv: din partea reclamantului, copia cererii de autorizare purtând numărul și data înregistrării la autoritatea administrației publice pârâte, iar din partea pârâtului, răspunsul sau notificarea adresate solicitantului autorizației, în termenele prevăzute de lege. Confruntând aceste documente cu normele legale incidente, instanța de judecată constată o situație de drept, adică dacă au fost sau nu respectate termenele în care autoritatea publică avea obligația să răspundă reclamantului, fără a administra, ca în cazul altor tipuri de acțiuni judecătorești, un altfel de probatoriu, deci fără a se pronunța asupra unei situații de fapt. Astfel, instanța va respinge cererea, dacă în cauză constată că autoritatea publică și-a îndeplinit, în termenul legal, obligația de a-i răspunde sau a-l notifica pe solicitantul autorizației; în caz contrar, când aceste termene sunt depășite sau nu există niciun fel de răspuns sau notificare a autorității publice pârâte, instanța judecătorească va admite cererea și va obliga autoritatea să emită documentul oficial solicitat.

23.

Potrivit

art. 9 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003 , instanța competentă să soluționeze această acțiune în constatare este tribunalul - secția de contencios administrativ. O eventuală cale de atac ar fi fost de competența curții de apel, care, reluând soluționarea pe fond a cauzei, nu ar fi făcut nimic altceva în plus față de prima instanță decât să confrunte încă o dată aceleași documente depuse de părți, ajungând la una dintre soluțiile prevăzute de

art. 11 alin. (1)

și (2) din ordonanță. Or, un asemenea demers ar fi contrar însuși scopului

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2003 , acela de a soluționa cu celeritate cauza, finalitatea urmărită de reclamant fiind emiterea și, respectiv, obținerea actului administrativ vizat.

24.

Așadar, măsura reglementată la

art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003 , referitoare la caracterul definitiv al hotărârii judecătorești, își găsește pe deplin justificarea și nu este de natură să încalce dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției de neconstituționalitate în susținerea acesteia.

25.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudența Curții Constituționale, argumentele reținute prin deciziile indicate își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

26.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dumitru Bucur în Dosarul nr. 16.737/3/2015 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003

privind procedura aprobării tacite sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 18 iunie 2020.