Decizia nr. 464/2020

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horațiu Radu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Radu Lucian Coșerariu în Dosarul nr. 1.489/99/2018/a1 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.331D/2018.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, reținând că textul de lege criticat reprezintă opțiunea legiuitorului referitor la condițiile în care pot fi exercitate căile de atac. Invocă, totodată,

Decizia Curții Constituționale nr. 135 din 10 martie 2020 , paragraful 17 și următoarele.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 14 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.489/99/2018/a1, Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de Radu Lucian Coșerariu în soluționarea contestației formulate de acesta împotriva Încheierii nr. 56 CP din 26 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul nr. 1.489/99/2018/a1, prin care judecătorul de cameră preliminară a respins cererile și excepțiile formulate de inculpat și a dispus deschiderea judecății. Autorul excepției a invocat, pentru prima dată, în fața Curții de Apel Iași încălcări ale legii procesual penale din cursul urmăririi penale, sancționate cu nulitatea relativă. În concret, a invocat, printre altele, încălcarea dispozițiilor

art. 101 din Codul de procedură penală

și a cerut excluderea probelor și aplicarea sancțiunii nulității, în conformitate cu dispozițiile

art. 102

coroborat cu

art. 282

din același act normativ.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia, susține, în esență, că soluția legislativă cuprinsă în

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală , care nu permite invocarea pentru prima dată a unor cereri și excepții în faza contestației, altele decât cele care au fost invocate în fața judecătorului de cameră preliminară care a soluționat cererile și excepțiile părților de la prima instanță în procedura reglementată de

art. 343-art. 346 din Codul de procedură penală , este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor constituționale și convenționale invocate.

6.

Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă

deciziile Curții nr. 641 din 11 noiembrie 2014 ,

nr. 631 din 8 octombrie 2015 ,

nr. 838 din 8 decembrie 2015

și

nr. 813 din 7 decembrie 2017 , pentru a sublinia că prin aceste decizii instanța de control constituțional a înlăturat consecințele afectării dreptului la un proces echitabil, sens în care orice persoană interesată are posibilitatea de a-și susține cauza, din perspectiva obiectului procedurii camerei preliminare, în mod util în fața instanței judecătorești, în așa fel încât condiționările existente nu aduc atingere substanței dreptului și nici nu îl lipsesc de efectivitate. Invocă, de asemenea,

Decizia Curții nr. 18 din 17 ianuarie 2017 , prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile

art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală , în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 75/2016

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , care exclude posibilitatea de a face contestație împotriva soluției prevăzute la

art. 346 alin. (2) , este neconstituțională, respectiv

Decizia Curții nr. 437 din 22 iunie 2017 , prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală

și s-a constatat că sintagma „sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, învestit cu soluționarea contestației“ din cuprinsul acestora este neconstituțională. Reține, în continuare, în acord cu jurisprudența instanței de control constituțional, că este opțiunea legiuitorului să reglementeze situațiile în care pot fi exercitate anumite căi de atac, iar sub aspectul asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, reține că în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectarea principiului statuat în

art. 16 din Constituție . Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Arată că, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, hotărârile supuse acestora, termenele de declarare, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede

art. 126 alin. (2) din Constituție , potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. În final, reamintește rolul limitat devolutiv al contestației, dispozițiile

art. 425^1 din Codul de procedură penală

nefăcând trimitere la dispozițiile

art. 417 din Codul de procedură penală , ci numai la prevederile

art. 416

și

art. 418

din același act normativ, textul

art. 425^1 din Codul de procedură penală

coroborându-se pe deplin cu dispozițiile

art. 347 alin. (4)

din același act normativ.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere comunicat la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală . Art. 347 din Codul de procedură penală a fost completat cu alin. (4) prin

art. I pct. 14 din Legea nr. 75/2016

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „În soluționarea contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută.“

11.

În susținerea neconstituționalității normelor penale criticate, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5) , ale

art. 11,

ale

art. 20 alin. (2) , ale

art. 21 alin. (1) ,

(2)

și

(3) teza întâi , ale

art. 24 alin. (1)

și ale

art. 124 alin. (3) . Totodată, invocă și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin

Decizia nr. 135 din 10 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 22 aprilie 2020, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În decizia precitată, Curtea a examinat criticile autorului potrivit cărora, deși procedura contestației împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară face parte din această fază procesuală distinctă, judecătorului de cameră preliminară nu îi este permis să ridice, din oficiu, excepții privind competența instanței și legalitatea sesizării acesteia, a administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, cu excepția motivelor de nulitate absolută. Similar, în prezenta cauză, autorul susține că dispozițiile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

sunt neconstituționale, întrucât nu permit invocarea pentru prima dată a unor cereri și excepții în faza contestației, altele decât cele care au fost invocate în fața judecătorului de cameră preliminară care a soluționat cererile și excepțiile părților de la prima instanță în procedura de cameră preliminară, cu excepția cazurilor de nulitate absolută.

13.

Cu privire la criticile menționate anterior, Curtea a reținut, în

Decizia nr. 135 din 10 martie 2020 , precitată, paragraful 17, că

art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală

a fost introdus ulterior reglementării

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , prin dispozițiile

art. I pct. 14 din Legea nr. 75/2016

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, realizând corelarea în mod corespunzător cu prevederile din același Cod referitoare la nulitățile absolute și relative, respectiv întărind sensul

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală . De altfel, Curtea a observat că acesta este chiar sensul în care autorul critică

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală , respectiv pentru că nu ar permite invocarea nulităților relative în procedura contestației.

14.

În aceeași decizie, cu referire la dispozițiile

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , Curtea a reținut că acestea au făcut obiect al controlului de constituționalitate în raport cu critici vizând instituirea unui termen (închiderea procedurii de cameră preliminară) până la care se poate invoca nulitatea relativă reglementată la alin. (1) al aceluiași articol. Astfel, cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 635 din 15 octombrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1030 din 21 decembrie 2019, invocând și

Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 19-24, respectiv

Decizia nr. 309 din 9 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 10 august 2017, paragrafele 17-20, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , reținând că acestea reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalității și din încălcarea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părți și subiecții procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispozițiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanților la procesul penal, anterior enumerați, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu își exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege și prin faptul că subiecții procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum și un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale pretins încălcate. Așadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziții procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută.

15.

Totodată, Curtea a reținut, prin deciziile precitate, că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispozițiile

art. 342-348 din Codul de procedură penală , a camerei preliminare. Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative, conform

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , la cel al închiderii acestei proceduri, urmând ca invocarea nulităților relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit

lit. b)

și

c) ale aceluiași alin. (4) . În acest sens, prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a statuat că impunerea prin lege a unor exigențe cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiționări ale accesului liber la justiție, are o solidă și indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. Prin

Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015 , precitată, Curtea a constatat că textele de lege criticate nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al participanților la procesul penal, prevăzut la

art. 21 alin. (3) din Constituție . În cadrul procesual supus regulilor mai sus analizate, participanții la procesul penal beneficiază de garanțiile specifice dreptului fundamental prevăzut la

art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală , putându-și apăra inclusiv drepturile și interesele procesuale sau procedurale, în cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizată prin egalitatea armelor și prin caracterul rezonabil al termenului de soluționare a cauzelor.

16.

Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor

art. 1 alin. (5) din Constituție , invocată în prezenta cauză, Curtea a constatat că nu poate fi reținută, legiuitorul stabilind o distincție clară în privința momentelor când pot fi invocate cele două categorii de nulități (absolute și relative), reflectată în terminologia diferită utilizată în mod corespunzător, în cuprinsul

art. 281

- Nulitățile absolute și al

art. 282 - Nulitățile relative din Codul de procedură penală . Curtea a observat, mai întâi, că, potrivit

noului Cod de procedură penală,

fazele procesului penal constau în urmărirea penală, camera preliminară, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale. Astfel, în ceea ce privește nulitățile absolute,

art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală

se referă la „încheierea procedurii în camera preliminară“ (cu sensul de încheiere completă a celor două etape aparținând acestei faze a procesului penal), în timp ce

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , vizând nulitățile relative, se referă la „închiderea procedurii de cameră preliminară“ [cu sensul de finalizare a primei etape procesuale a fazei camerei preliminare, distinctă de cea a contestației, reglementată de

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală ].

17.

Faptul că termenii utilizați de legiuitor nu sunt similari/identici sub aspectul sensului/efectelor juridice pe care le consacră, precum și faptul că nu există o confuzie de ordin terminologic sub acest aspect sunt demonstrate de utilizarea lor, cu sens propriu, clar determinat, și în alte dispoziții ale

Codului de procedură penală.

Atunci când se referă la finalizarea etapei judecății în primă instanță din cadrul fazei procesuale a judecății, legiuitorul utilizează termenul „închidere“ [a se vedea

art. 390 alin. (1) : „Instanța poate cere părților, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise.“ sau

art. 391 alin. (1) : „Deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor.“]. În mod corespunzător, aceeași exprimare este utilizată de legiuitor pentru a marca finalizarea căii de atac a apelului, respectiv a celei de-a doua etape a judecății, în conținutul

art. 415 alin. (1) , potrivit căruia „Până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel, persoana vătămată și oricare dintre părți își poate retrage apelul declarat (...)“. Aceasta demonstrează consecvența legiuitorului în utilizarea noțiunilor de „încheiere“, respectiv „închidere“, încheierea referindu-se la finalizarea unei faze procesuale (în cazul nostru a fazei procesuale a camerei preliminare), care presupune derularea mai multor etape cu o configurație proprie, în timp ce închiderea se referă la finalizarea unei astfel de etape în cadrul unei faze procesuale. Acest sens al sintagmei cuprinse în textul de lege criticat rezultă și din interpretarea sa în corelație cu dispozițiile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală , care prevăd că în procedura contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută.

18.

În privința regimului juridic al nulităților relative/absolute, Curtea a distins clar în considerentele

Deciziei nr. 554 din 19 septembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din data de 21 decembrie 2017, prin care a reținut că „în cazul nulităților absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiție în sensul dovedirii existenței acesteia, pe când în cazul nulităților relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancțiune. Chiar și dovedită fiind, se va constata incidența nulității relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate [ art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală ], pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanțiere în ceea ce privește necesitatea existenței unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce privește nulitățile relative fiind incidente dispozițiile

art. 282 alin. (3)

și

(4) din Codul de procedură penală , iar în ceea ce privește nulitățile absolute - dispozițiile

art. 281 alin. (3)

și

(4)

din același act normativ. Constatarea nulității, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulității.“ A accepta criticile autorului excepției astfel cum au fost formulate în prezenta cauză ar însemna o apropiere până la confuzie a regimului juridic al celor două categorii de nulități, câtă vreme neregularitățile care atrag nulitatea relativă - „nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalității, sunt atașate fiecărei norme ce reglementează desfășurarea procesului penal, așa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziții a Codului de procedură penală“ (paragraful 27 din

Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017 , precitată) - ar putea fi invocate oricând în cursul procesului penal și indiferent în ce etapă a intervenit neregularitatea ce atrage incidența nulității relative.

19.

De altfel, Curtea a reținut că o reglementare similară a existat și în

vechiul Cod de procedură penală, care stabilea, în alin. 4 al art. 197

- Încălcările care atrag nulitatea, următoarele: „Încălcarea oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute în alin. 2 atrage nulitatea actului în condițiile alin. 1, numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanța ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.“ Curtea a subliniat, astfel, distincția similară realizată de legiuitor între cele două tipuri de nulități, numai că momentele temporale până la care se puteau invoca nulitățile relative de către părți erau stabilite în raport cu fazele procesuale atunci reglementate. Pe de altă parte, numai instanța de judecată putea lua în considerare, din oficiu, în orice stare a procesului, încălcările dispozițiilor legale care constituiau motiv de nulitate relativă, dar numai dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

20.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin

Decizia nr. 135 din 10 martie 2020 , precitată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Radu Lucian Coșerariu în Dosarul nr. 1.489/99/2018/a1 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 iunie 2020.