Decizia nr. 505/2020
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 2
- Legea nr. 286/2009 17 iulie 2009 privind Codul penal
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură penală
Are ca temei 2
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură penală
Valer Dorneanu
- președinte
Cristian Deliorga
- judecător
Marian Enache
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Cristina Teodora Pop
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Anna Horváth în Dosarul nr. 1.448/33/2016 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 441 D/2018.
2.
La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, având în vedere că
art. 83
și
art. 91 din Codul penal
impun ca o condiție obligatorie exprimarea acordului inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, pentru a putea fi dispusă amânarea executării pedepsei, respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Se susține că exprimarea acordului a fost reglementată în vederea interzicerii muncii forțate, prevăzută de
art. 42 alin. (1) din Constituție
și
art. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamental e. Totodată, se susține că acordul manifestat de inculpat pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunității reflectă voința acestuia de a se reintegra în comunitate, în mijlocul și în folosul căreia va presta acea muncă neremunerată, aceasta constituind și scopul pedepsei. Sunt invocate deciziile Curții Constituționale
nr. 666 din 30 octombrie 2018
și
nr. 651 din 17 octombrie 2019 .
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4.
Prin Încheierea din 23 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.448/33/2016, Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Anna Horváth într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autoarei excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic de influență și de spălare a banilor.
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textul criticat încalcă prezumția de nevinovăție, prin faptul că cercetarea judecătorească debutează cu audierea inculpatului, iar cu ocazia audierii acesta este întrebat dacă este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunității. Se susține că, astfel, înainte de a se readministra probele administrate în etapa urmăririi penale sau de a se administra noi probe în fața instanței, inculpatului i se solicită să își exprime acordul cu privire la munca neremunerată în folosul comunității, condiție expres prevăzută la
art. 83 alin. (1) lit. c)
și
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal . Se susține că, în condițiile în care inculpatul își dă acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, acestuia îi este încălcată prezumția de nevinovăție, deoarece se creează aparența pronunțării uneia dintre soluțiile prevăzute la
art. 83
și
art. 91 din Codul penal . Se mai susține că, pentru aceleași motive, prevederile
art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală
încalcă dreptul la apărare al inculpatului. Se arată că, în condițiile în care acesta din urmă nu apelează la procedura simplificată, prin recunoașterea acuzațiilor care îi sunt aduse în fața instanței, se poate ajunge la situația în care scopul declarației inculpatului să fie deturnat, iar declarația sa să se transforme într-o acceptare anticipată a uneia dintre soluțiile reglementate la
art. 83
și
art. 91 din Codul penal . Se arată că textul criticat încalcă prezumția de nevinovăție reglementată la
art. 6 paragraful 2 din Convenție , persoana în cauză nemaiputând fi considerată nevinovată până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, întrucât asupra sa planează suspiciunea că a săvârșit faptele prevăzute de legea penală, motiv pentru care și-a dat acordul în vederea prestării unei munci în folosul comunității.
6.
Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că textul criticat nu încalcă prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare al inculpatului, prin faptul că acesta prevede că inculpatul va fi întrebat, în mod expres, dacă își manifestă acordul în vederea prestării unei munci neremunerate în folosul comunității, în cazul în care va fi găsit vinovat. Se susține că, dimpotrivă, rațiunea dispozițiilor
art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală
este aceea de asigurare a drepturilor fundamentale invocate de autoarea excepției de neconstituționalitate.
7.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
8.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
9.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2),
ale
art. 2,
3,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
10.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins: „În situațiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, acesta va fi întrebat dacă își manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat.“
11.
Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale
art. 1 alin. (3)
și (5) cu privire la statul de drept și la supremația
Constituției , ale
art. 11
cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale
art. 20
referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale
art. 21 alin. (1)-(3)
referitor la dreptul de acces la justiție și la dreptul la un proces echitabil, ale
art. 23 alin. (11)
privind prezumția de nevinovăție și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și prevederilor
art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
referitoare la prezumția de nevinovăție.
12.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că obligația impusă persoanei condamnate de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității a fost reglementată în Codul penal în vigoare, în cadrul a trei instituții referitoare la pedepsele penale. Astfel, conform
art. 64 alin. (1) din Codul penal , în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimțământul acesteia, instanța înlocuiește obligația de plată a amenzii neexecutate cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, cu excepția cazului în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. De asemenea, conform
art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal , în cazul amânării aplicării pedepsei, una dintre obligațiile care pot fi impuse de instanță persoanei față de care s-a dispus forma de individualizare a pedepsei anterior menționată este cea de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, cu excepția cazului în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Totodată, potrivit
art. 93 alin. (3) din Codul penal , în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, persoana condamnată este obligată să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile, în condițiile stabilite de instanță, exceptând cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Această obligație poate fi dispusă însă de instanța de judecată în sarcina persoanei condamnate, doar în condițiile în care aceasta își exprimă acordul de a efectua o muncă în folosul comunității.
13.
Referitor la acordul inculpatului privind efectuarea unei munci în folosul comunității, acesta este reglementat la
art. 83 alin. (1) lit. c)
și
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal , care prevăd condițiile amânării aplicării pedepsei și, respectiv, condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Prin Decizia
nr. 666 din 30 octombrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal , reținând, la paragrafele 23-27, că, similar prevederilor
constituționale ale art. 42
referitoare la interzicerea muncii forțate,
art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
stabilește că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, paragraful 3 lit. a) al articolului menționat statuând că „Nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de
articolul 5 din prezenta Convenție
sau pe durata libertății condiționate; [...]“. Curtea a reținut, de asemenea, că dispozițiile
art. 4 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
nu reprezintă excepții de la interdicția impusă prin paragraful 2 al aceluiași articol ori limitări ale exercițiului dreptului garantat de
art. 4 paragraful 2 din Convenție
de a nu fi supus la muncă forțată ori obligatorie, ci delimitează conținutul acestui drept. Așadar, Curtea a reținut că, potrivit
art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenție , numai munca impusă în mod normal unei persoane aflate în detenție, adică în condițiile prevăzute de
art. 5 din Convenție
sau în timpul cât se află în libertate condiționată, nu este considerată muncă forțată sau obligatorie. Totodată, Curtea, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârile din 7 iulie 2011 și din 9 februarie 2016, pronunțate în cauzele Stummer împotriva Austriei, paragrafele 116-119, respectiv Meier împotriva Elveției, paragrafele 62-65, a reamintit că „art. 4 consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice. Primul său alineat nu prevede restricții, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției și ale
Protocoalelor nr. 1
și
nr. 4,
și, potrivit
art. 15 paragraful 2 din Convenție , nu admite nicio derogare, chiar și în caz de pericol public care amenință viața națiunii (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, și Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunțată în Cauza Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei, paragraful 283).
Articolul 4
paragraful 2 din Convenție
interzice «munca forțată sau obligatorie». Pentru a interpreta această dispoziție, Curtea a luat în considerare în cauzele anterioare convențiile Organizației Internaționale a Muncii relevante, care sunt obligatorii în aproape toate statele membre ale Consiliului Europei, în special
Convenția nr. 29 din 1930
privind munca forțată (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32, și Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, paragraful 115). Curtea a constatat în cauzele amintite că exista o asemănare izbitoare, care nu era întâmplătoare, între
art. 4 paragraful 3 din Convenție
și
art. 2 paragraful 2 din Convenția nr. 29 a Organizației internaționale a Muncii . Primul alineat al acestei ultime dispoziții prevede că, «în sensul»
Convenției nr. 29 , expresia «muncă forțată sau obligatorie» desemnează «orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie» (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, paragraful 116). Curtea a considerat că această definiție ar putea constitui un punct de plecare pentru interpretarea
art. 4 din Convenție , adăugând că este important să nu se piardă din vedere nici caracteristicile particulare ale acestuia, nici caracterul său de instrument viu, care trebuie interpretat «în lumina condițiilor de viață actuale și a concepțiilor predominante în zilele noastre în statele democratice» (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32). Curtea a observat structura specifică a
art. 4 din Convenție , al cărui paragraf 3 nu are scopul de a «limita» exercitarea dreptului garantat de paragraful 2, ci de a «delimita» însuși conținutul acestui drept, deoarece formează un întreg împreună cu paragraful 2 și indică ceea ce nu se consideră a reprezenta «muncă forțată sau obligatorie». Astfel, paragraful 3 contribuie la interpretarea paragrafului 2. Cele patru alineate, dincolo de diversitatea lor, sunt fundamentate pe ideile majore de interes general, de solidaritate socială și de normalitate (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 38, Hotărârea din 18 iulie 1994, pronunțată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 22, și Hotărârea din 20 iunie 2006, pronunțată în Cauza Zarb Adami împotriva Maltei, paragraful 44)“. În același fel, Curtea a constatat că dispozițiile
art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice , ratificat prin
Decretul nr. 212/1974 , publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“,
art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i)
stabilind că, „c) nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deținut în virtutea unei decizii legale a justiției sau eliberat condiționat în urma unei asemenea decizii“. De asemenea, Curtea a reținut că „munca forțată sau obligatorie“, potrivit
art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930
privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, ratificată prin
Decretul nr. 213/1957 , publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, „va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare, și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“, totodată, „termenul «muncă forțată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenții: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiția ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea și controlul autorităților publice și ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția unor particulari, societăți sau unor persoane morale private.“ [ art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930 ]. În aceste condiții, instanța de contencios constituțional a constatat că obligarea infractorului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară dispozițiilor
art. 42 alin. (1) din Constituția României , ale
art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , ale
art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
și ale
art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930
privind munca forțată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată cu ocazia suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în
art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituția României ,
art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenție ,
art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact
și
art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930 , respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenție sau de liberare condiționată (în același sens,
Decizia Curții Constituționale nr. 650 din 25 octombrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 317-321).
14.
Așa fiind, solicitarea de către instanță a acordului inculpatului în vederea efectuării de către acesta a unei munci în folosul comunității este obligatorie, fiind o garanție prevăzută de legiuitor pentru nesupunerea acestuia la muncă forțată.
15.
În aceste condiții, dispozițiile
art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală
reprezintă norma procesual penală corespunzătoare prevederilor de drept penal substanțial mai sus analizate, ce reglementează condiția existenței acordului inculpatului în privința efectuării unei munci în folosul comunității. Acestea reglementează audierea inculpatului, ca act procesual plasat, de regulă, în debutul cercetării judecătorești.
16.
Cercetarea judecătorească are obiect readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca cerință a principiului nemijlocirii ședinței de judecată, în scopul perceperii de către instanță a probelor în mod direct și nemijlocit, dar și administrarea oricăror noi probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Atât administrarea probelor strânse în cursul urmăririi penale, cât și administrarea probelor noi se realizează prin mijloacele de probă legale, obținute prin procedeele probatorii corespunzătoare caracterului public, oral și contradictoriu al judecății. Când cauza se află în stare de judecată, instanța începe efectuarea cercetării judecătorești, procedând la audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, după care la administrarea probelor încuviințate anterior, administrarea de probe din oficiu putând fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătorești.
17.
Spre deosebire de vechea reglementare, conform căreia începerea cercetării judecătorești era determinată de citirea actului de sesizare, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, momentul începerii cercetării judecătorești este momentul administrării primei probe. Dacă instanța nu dispune altfel, cercetarea judecătorească începe cu audierea inculpatului, întrucât acesta este subiectul central al procesului penal. De atitudinea inculpatului în fața instanței depind, în bună măsură, conținutul și desfășurarea cercetării judecătorești, motiv pentru care este util ca această atitudine să fie cunoscută de la bun început. Prioritatea ascultării inculpatului este determinată de necesitatea aflării adevărului de la inculpat, neinfluențat de declarațiile celorlalte părți sau de alte probe administrate de instanță. Audierea inculpatului la începutul cercetării judecătorești reprezintă regula, stabilită conform
art. 378 din Codul de procedură penală . Însă, potrivit
art. 376 alin. (6) din același cod , atunci când este necesar, instanța poate dispune schimbarea ordinii efectuării actelor de cercetare judecătorească.
18.
Potrivit dispozițiilor
art. 378 din Codul de procedură penală , audierea inculpatului începe cu o relatare liberă referitoare la învinuirea cuprinsă în actul de sesizare a instanței, prin care acesta spune tot ce știe cu privire la fapta pentru care a fost trimis în judecată, urmată de întrebări care îi pot fi adresate de către procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de către ceilalți inculpați sau de către avocații acestora, precum și de către avocatul inculpatului a cărui audiere se face. De asemenea, președintele sau ceilalți membri ai completului îi pot adresa întrebări inculpatului, dacă apreciază necesar pentru justa soluționare a cauzei.
19.
După toate aceste etape, în situațiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, acesta va fi întrebat dacă își manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat. Astfel cum s-a arătat mai sus, acest moment procesual este determinat de prevederile Codului penal referitoare la prestarea de către persoanele condamnate a unor munci în folosul comunității. Adresarea acestei întrebări de către instanță inculpatului a fost reglementată în vederea protejării acestuia împotriva supunerii la muncă forțată fără ca prin obligarea inculpatului să răspundă la întrebarea anterior menționată să fie încălcată prezumția de nevinovăție.
20.
Curtea constată că o garanție a respectării acestei prezumții este caracterul strict ipotetic, prevăzut de legiuitor, al întrebării adresate de către instanța de judecată inculpatului referitoare la acordul acestuia de a presta o muncă în folosul comunității, caracter ce rezultă din interpretarea gramaticală a textului criticat, mai exact din folosirea în cuprinsul acestuia a sintagmei „în cazul în care va fi găsit vinovat“. În mod concret, respectarea acestui caracter exclusiv ipotetic al întrebării analizate este obligația judecătorului, fiind o problemă de aplicare a dispozițiilor legale criticate, și nu una de constituționalitate. De altfel, judecătorul chemat să adreseze inculpatului întrebarea prevăzută la
art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală
poate nesocoti acest caracter doar cu riscul de a se antepronunța, fapt ce atrage incompatibilitatea sa, conform
art. 64 alin. (6) din Codul de procedură penală , și care constituie un motiv de recuzare, potrivit
art. 67 din Codul de procedură penală .
21.
Referitor la reglementarea momentului adresării întrebării prevăzute la
art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală
în cadrul procedurii de judecată, respectiv la sfârșitul procedurii de audiere a inculpatului, Curtea constată că, în mod firesc, acest act procesual a fost astfel poziționat în contextul desfășurării cercetării judecătorești, întrucât audierea care are loc, de regulă, la începutul cercetării judecătorești constituie principalul moment în care inculpatul este ascultat de către instanță. Conform
art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală , inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar, fără a fi însă obligatorie reascultarea lui. Distinct de acestea, conform art. 389 din Codul de procedură penală, inculpatul mai este ascultat la sfârșitul cercetării judecătorești, atunci când îi este dat ultimul cuvânt. Cu acest prilej însă, conform
alin. (2) al art. 389
anterior menționat, inculpatului nu i se pot adresa întrebări.
22.
Având în vedere însă structura cercetării judecătorești în cadrul procedurii de judecată, Curtea reține că, indiferent de momentul plasării de către legiuitor a întrebării referitoare la acordul de a efectua o muncă în folosul comunității, respectiv la sfârșitul audierii inculpatului sau cu prilejul acordării ultimului cuvânt, această întrebare nu poate fi adresată decât pe parcursul cercetării judecătorești, anterior momentului deliberărilor și, prin urmare, anterior analizei și interpretării coroborate a probelor, în scopul stabilirii soluției. Or, în cursul cercetării judecătorești, prezumția de nevinovăție a inculpatului este pe deplin asigurată.
23.
Referitor la formarea convingerii judecătorului și la înlăturarea prezumției de nevinovăție, prin
Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018, paragraful 18, Curtea a constatat că, din perspectiva stabilirii vinovăției pentru săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probațiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă, și că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menționat, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile
art. 23 alin. (11) din Constituție
(a se vedea, în același sens, și
Decizia nr. 198 din 23 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27). Totodată, Curtea a definit convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. De asemenea, Curtea a constatat că la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță stă o convingere ce are drept fundament o conștiință juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, prevăzută de
art. 395 din Codul de procedură penală . Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar. Pentru aceste motive, Curtea a reținut că procesul dovedirii acuzației în materie penală, dincolo de orice îndoială rezonabilă, este unul complex, ce presupune realizarea de către instanțele de judecată a unei atente și detaliate analize a probelor administrate în dosarul cauzei. S-a arătat, prin aceeași decizie, că acest proces este, prin urmare, unul cognitiv, specific psihologiei judiciare, ce presupune formarea unei convingeri intime a judecătorului referitoare la vinovăția inculpatului. Așa fiind, procesul cognitiv analizat se desfășoară după reguli psihologice proprii, ce presupun, în mod intrinsec, printre altele, o apreciere proprie, subiectivă a judecătorului cu privire la informațiile analizate, existente în cuprinsul dosarului.
24.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea reține că adresarea întrebării referitoare la acordul inculpatului privind prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, în cadrul cercetării judecătorești, garantează protecția acestuia împotriva supunerii sale la muncă forțată, fără ca prin aceasta să îi fie încălcată prezumția de nevinovăție, astfel cum această prezumție este reglementată la
art. 23 alin. (11) din Constituție
și la
art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale . Curtea reține, de asemenea, că doar ulterior momentului audierii inculpatului, prin întreaga cercetare efectuată, ca urmare a administrării probelor și a interpretării lor coroborate, instanța va aprecia cu privire la vinovăția acestuia, prezumția de nevinovăție subzistând, de altfel, pe tot parcursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
25.
Pentru aceleași motive, Curtea constată că dispozițiile legale criticate nu încalcă nici accesul la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, prevăzute la
art. 21 alin. (1)-(3)
și
art. 24 din Constituție , pe tot parcursul procesului penal inculpatul beneficiind de toate garanțiile necesare protecției acestor drepturi fundamentale prevăzute de normele procesual penale în vigoare.
26.
Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea reține că dispozițiile legale criticate sunt clare, precise și previzibile, fiind în acord cu dispozițiile
art. 1 alin. (3)
și
(5) din Constituție
ce reglementează statul de drept și calitatea legii.
27.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , al
art. 1-3,
al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Anna Horváth în Dosarul nr. 1.448/33/2016 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori și constată că dispozițiile
art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 30 iunie 2020.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.