Decizia nr. 44/2019
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportate la art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 304/2004 28 iunie 2004 (prevederi anume) privind organizarea judiciară
Are ca temei 1
- Legea nr. 134/2010 1 iulie 2010 privind Codul de procedură civilă
Valer Dorneanu
- președinte
Marian Enache
- judecător
Petre Lăzăroiu
- judecător
Mircea Ștefan Minea
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona Maria Pivniceru
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Simona-Maya Teodoroiu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Ioana Marilena Chiorean
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 24 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară,
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și
art. 483 alin. (4)
și
art. 518 din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Angela Bianca Ispas în Dosarul nr. 3.080/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 731D/2017.
2.
La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 24 din Legea nr. 304/2004 , raportate la cele ale
art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 , având în vedere
Decizia Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017 , prin care s-a admis
această excepție. Cu privire la dispozițiile
art. 483 alin. (4)
și
art. 518 din Codul de procedură civilă , consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4.
Prin Încheierea din 13 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 3.080/1/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 24 din Legea nr. 304/2004 ,
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
și
art. 483 alin. (4)
și
art. 518 din Codul de procedură civilă . Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de recurenta Angela Bianca Ispas în cadrul soluționării recursului declarat împotriva Încheierii de ședință din 17 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 .
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile
art. 24 din Legea nr. 304/2004 , ale
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
și ale
art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă
sunt neconstituționale, în interpretarea conform căreia „calea de atac împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu ar fi de competența Completului de 5 judecători în materie civilă, recursul împotriva unei astfel de încheieri a Secției de contencios administrativ și fiscal fiind inadmisibil“. De asemenea consideră că dispozițiile
art. 518 din Codul de procedură civilă , în interpretarea că „în cazul în care, prin considerente care nu au corespondent în dispozitivul deciziei în interesul legii, au făcut obiectul interpretării, prin coroborare, atât dispozițiile legale care constituiau obiectul propriu-zis al recursului în interesul legii cât și alte norme legale, având o legătură cu acestea, și care ulterior au fost modificate, abrogate sau declarate neconstituționale, respectivele considerente ar rămâne aplicabile și obligatorii, în temeiul autorității de lucru judecat, atâta timp cât soluția dată prin dispozitiv este aplicabilă și obligatorie pentru instanțe“.
6.
Se susține că principiul supremației, prevăzut de
art. 1 alin. (5) din Constituție , este unul fundamental al statului de drept, motiv pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin
Decizia nr. XXXVI din 11 decembrie 2006 , a stabilit că încheierile instanțelor de recurs prin care s-au respins cererile de sesizare a Curții Constituționale sunt supuse căii de atac a recursului la instanța ierarhic superioară, singura limitare legală constatată fiind cea decurgând din organizarea judiciară existentă la acel moment, indicând instanțele care la acel moment nu aveau instanță ierarhic superioară. Astfel, atât timp cât există o instanță superioară, indiferent că aceasta are sau nu competența de a soluționa cauza în fond,
art. 1 alin. (5) din Constituție
obligă la asigurarea căii de atac prevăzute la
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 .
7.
Totodată, se susține că neasigurarea de către stat a acestei căi de atac atrage, implicit, nerespectarea dispozițiilor
art. 15 alin. (2)
raportat la
art. 21 ,
art. 24
și
art. 129 din Constituție . În condițiile în care Completul de 5 judecători în materie civilă judecă o serie de căi de atac de reformare (recursuri) împotriva hotărârilor acelor secții care judecă potrivit Codului de procedură civilă, având un număr superior de judecători în compunere și niciodată invers, după cum o cauză nu se poate distribui aleatoriu la un complet de 3 judecători al secțiilor ori la un complet de 5 judecători, rezultă că aceste completuri de 5 judecători sunt instanță superioară (nu inferioară sau egală) secțiilor corespunzătoare. Termenul de „instanță“ din cuprinsul
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
trebuie interpretat în conformitate cu dispozițiile
art. 6
paragraful 1 din
Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - așa cum prevăd expres
art. 2
și
art. 3 din Codul de procedură civilă
și
art. 20 din Constituție
- iar nu în alt sens, cum ar fi cel administrativ-instituțional (în care „instanța“ Înalta Curte de Casație și Justiție), întrucât dreptul de acces la o instanță este un drept fundamental, recunoscut prin
Constituție
și prin
Convenție . Prin urmare, „interpretarea dispozițiilor
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
și
art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă , în sensul că un complet de 5 judecători în materie civilă nu ar avea caracterul unei instanțe superioare față de secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție […] nu este aptă să dea eficiență drepturilor garantate prin
Constituție
și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului“. În schimb, interpretarea potrivit căreia Completul de 5 judecători în materie civilă este instanță superioară secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , „dă eficiență acestor drepturi, întrucât permite exercitarea căii de atac împotriva încheierilor prin care s-a respins sesizarea Curții Constituționale“. Se consideră că prevederea „încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară“, cuprinsă în
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , se încadrează în sintagma „în cazurile anume prevăzute de lege“, cuprinsă în
art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă , și, prin urmare, Completul de 5 judecători în materie civilă este instanță superioară secțiilor (altele decât cea penală), în cazul recursului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.
8.
Se mai susține că, „în condițiile în care, în prezent, există completuri de 5 judecători atât în materie civilă, cât și în materie penală, cetățenii cărora, în materie civilă (în sens larg), li se respinge, ca inadmisibilă, calea de atac împotriva încheierilor de respingere a sesizării Curții Constituționale, cu o excepție de neconstituționalitate, invocându-se
Decizia nr. XXXVI din 11 decembrie 2006
a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și normele de organizare judiciară de la vremea respectivă, sunt discriminați față de cetățenii care, în materie penală, pot exercita calea de atac împotriva încheierilor de respingere a sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, în condițiile actualei organizări judiciare, fără să fie obligați ca, în temeiul aceleiași decizii, să se adreseze Completului de 9 judecători“. Prin urmare, interpretarea conform căreia Completul de 5 judecători în materie civilă nu ar fi instanță imediat superioară secțiilor Înaltei Curți, altele decât cea penală, în timp ce Completul de 5 judecători în materie penală este instanță imediat superioară Secției penale, încalcă
art. 16 alin. (1) din Constituție .
9.
În ceea ce privește dispozițiile
art. 518 din Codul de procedură civilă
se arată că nu este necesar ca normele juridice interpretate printr-o decizie în interesul legii să fie doar cele care fac obiectul propriu-zis al recursului în interesul legii și nici ca acestea să fie indicate expres în totalitatea lor. În condițiile în care și considerentele unei hotărâri judecătorești se bucură de autoritate de lucru judecat, interpretarea unor norme juridice poate apărea și în considerentele hotărârii, nu numai în dispozitiv. Dând o „dezlegare“, fie prin dispozitiv, fie prin considerente, instanța interpretează întotdeauna dispozițiile legale. Astfel, nu este respectat nici
art. 124 alin. (1) din Constituție , dacă se consideră că o interpretare a unor dispoziții legale modificate sau abrogate continuă să producă efecte obligatorii pentru instanțe pentru simplul motiv că se găsește (doar) în considerentele unei decizii în interesul legii, al cărei dispozitiv continuă să producă efecte, pentru că, modificându-se sau abrogându-se legea interpretată, a dispărut temeiul legal pentru obligativitatea aplicării acesteia de către instanțele judecătorești. De asemenea sunt încălcate și dispozițiile
art. 53 din Constituție .
10.
În final, autoarea excepției susține că, în raport cu organizarea judiciară actuală, a considera că dispoziția referitoare la competență din cuprinsul
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
(prin care instanța este indicată generic, lăsând loc de adaptare în cazul modificărilor în ceea ce privește organizarea judiciară) nu se aplică încheierilor secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie civilă (în sens larg) încalcă și prevederile
art. 126 alin. (2)
și
art. 129 din Constituție .
11.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, din analiza reglementărilor deduse controlului de constituționalitate neputându-se desprinde niciun viciu de neconstituționalitate, raportat la prevederile
Legii fundamentale
sau la cele convenționale invocate. În acest sens arată, în esență, că interpretarea literală și cea teleologică a dispozițiilor de lege criticate contrazic susținerea autoarei excepției, referitoare la încălcarea
art. 1 alin. (5) din Constituție . Căile de atac se exercită în condițiile și în limitele stabilite de legiuitor, sens în care se invocă deciziile Curții Constituționale
nr. 1 din 8 februarie 1994
și
nr. 71 din 15 ianuarie 2009
și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Nerecunoașterea de către legiuitor a dreptului părții de a exercita calea de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, pronunțată de o secție a instanței supreme, nu încalcă dreptul părții de acces la justiție, în condițiile în care se opun norme de organizare judecătorească și norme de procedură. Normele privind admisibilitatea recursului în materie, exercitat la Completul de 5 judecători în alte materii decât cea penală, sunt identice și se aplică în mod similar tuturor persoanelor care sunt părți în fața acestor completuri. Instanța a mai reținut că sintagma „alte cauze date în competența lor prin lege“, cuprinsă în
art. 24 din Legea nr. 304/2004 , nu include și ipoteza propusă de petentă, norma de reglementare citată vizând alte situații. Legiuitorul a reglementat în mod expres cauzele date în competența de soluționare a Completului de 5 judecători în alte materii decât cea penală, neexistând o reglementare expresă în ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, încheiere pronunțată de o altă secție decât cea penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, se arată că prevederile criticate nu contravin nici dispozițiilor constituționale ale
art. 129 , fiind opțiunea legiuitorului de a reglementa căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești sau de a suprima orice cale de atac în anumite materii. În jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că, din interpretarea
art. 6 paragraful 1 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reiese că acesta nu consacră nici expres, nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicție, drept ce este recunoscut doar în materie penală; de asemenea, nici
art. 13 din Convenție , care se referă la dreptul la un „recurs efectiv“, nu are semnificația asigurării dreptului la un dublu grad de jurisdicție, ci doar a posibilității de a supune judecății unei instanțe naționale cazul violării unui drept consacrat de
Convenție . Or, a mai arătat instanța, o astfel de posibilitate există, în condițiile în care cererea părții de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 303/2004
a fost analizată de instanța de judecată. Și din interpretarea sistematică a normelor în discuție, prin raportare la principiul prevăzut de
art. 129 din Constituție
și la jurisprudența Curții Constituționale, în acord și cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului - din care rezultă că
Legea fundamentală
nu prevede obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează referitor la posibilitatea de a se exercita căile de atac în condițiile legii -, instanța consideră că, pentru considerentele expuse, nu sunt încălcate nici celelalte prevederi constituționale invocate.
12.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
13.
Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Potrivit dispozițiilor
art. 126 alin. (2) din Constituție , competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege, iar, potrivit prevederilor
art. 129 din Legea fundamentală , împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. În virtutea acestui mandat constituțional, legiuitorul are competența de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și că este competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. În acest sens se invocă
Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 . Cererea prin care una dintre părți invocă o excepție de neconstituționalitate nu constituie o acțiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau constatarea unui drept subiectiv al autorului, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată. Prevederile de lege criticate se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispozițiilor
art. 126 alin. (2) din Constituție , este atributul exclusiv al legiuitorului; așadar, scopul dispozițiilor legale este asigurarea desfășurării normale a judecății și realizarea unui act de justiție eficient, iar nu împiedicarea accesului la justiție. De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că, exceptând situația cauzelor penale, dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească nu reiese nici explicit, dar nici implicit din prevederile
Constituției
și ale
Convenției
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nicio prevedere a
Legii fundamentale
nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Nici încălcarea principiului egalității în drepturi nu poate fi reținută, câtă vreme dispozițiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică. De altfel, Curtea Constituțională a constatat, în repetate rânduri, constituționalitatea dispozițiilor
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 .
14.
Cu privire la dispozițiile
art. 483 alin. (4)
și
art. 518 din Codul de procedură civilă , Guvernul arată că aceste reglementări privesc obiectul și scopul recursului și instanța competentă să soluționeze calea de atac a recursului, respectiv încetarea efectelor deciziei în interesul legii, iar motivarea autoarei excepției vizează existența unei lacune legislative, ce face necesară, pe cale de consecință, interpretarea și aplicarea normelor juridice - problemă de resortul exclusiv al legiuitorului/instanțelor judecătorești (inclusiv prin mecanismele procedurale pentru asigurarea unei practici judiciare unitare), care excedează controlul de constituționalitate. Din acest motiv, în opinia Guvernului, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 518 din Codul de procedură civilă
apare ca inadmisibilă. Sub această rezervă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 518 din Codul de procedură civilă
este neîntemeiată, deoarece acestea sunt norme de procedură civilă a căror edictare constituie, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, atributul exclusiv al legiuitorului.
15.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
16.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
17.
Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum este reținut în încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile
art. 24 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară,
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și
art. 483 alin. (4)
și
art. 518 din Codul de procedură civilă . Însă Curtea constată că, deși autoarea excepției de neconstituționalitate ridică, în mod expres, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 24 din Legea nr. 304/2004 ,
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
și
art. 483 alin. (4)
și
art. 518 din Codul de procedură civilă , motivarea excepției de neconstituționalitate privește faptul că încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, pronunțată de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, nu poate fi supusă recursului reglementat de
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 . Astfel, în realitate, criticile de neconstituționalitate vizează faptul că recursul formulat în temeiul
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
nu este admisibil, în măsura în care excepția de neconstituționalitate a fost invocată în fața ultimei instanțe în ierarhia instanțelor judecătorești. Prin urmare, Curtea constată că obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 21
și
art. 24 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, raportate la
art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, dispoziții care, la data sesizării, aveau următorul cuprins:
–
Articolul 21
din Legea nr. 304/2004 : „Secția I civilă, Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.“;
–
Articolul 24
din Legea nr. 304/2004 : „Completele de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecă recursurile în casație împotriva hotărârilor pronunțate în apel de completele de 5 judecători după admiterea în principiu, soluționează contestațiile împotriva încheierilor pronunțate în cursul judecății în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționează cauzele în materie disciplinară potrivit legii și alte cauze date în competența lor prin lege.“;
–
Articolul 29
alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 : „Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare.“
18.
Curtea constată că, ulterior sesizării sale cu excepția de neconstituționalitate, a intrat în vigoare
pentru modificarea și completarea
privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, care a modificat soluția legislativă criticată. Astfel, potrivit
art. I pct. 8
și
9
din aceasta: „ Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: […]
8.
La
articolul 21
se introduc două noi alineate, alineatele (2) și (3), cu următorul cuprins:
(2)
Hotărârea de respingere a cererii de înaintare a excepției de neconstituționalitate, pronunțată de ultima instanță, este supusă căii de atac a recursului.
(3)
Secția I civilă, Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă printr-un complet diferit al acestora recursul formulat împotriva hotărârilor pronunțate de aceste secții, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale.
9.
La
articolul 24
se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins:
(2)
Completurile de 5 judecători soluționează și recursurile împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de un alt complet de 5 judecători.
19.
Având în vedere că Încheierea de sesizare a Curții Constituționale este pronunțată la data de 13 februarie 2017, înainte de publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. a
Legii nr. 207/2018 , Curtea constată că obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 21 și
art. 24 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, în forma anterioară intrării în vigoare a
Legii nr. 207/2018 , raportate la
art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
20.
În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în
art. 1 alin. (5) , potrivit căruia „În România, respectarea
Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie“,
art. 15 alin. (2)
privind principiul neretroactivității legii,
art. 16 alin. (1)
privind egalitatea în drepturi,
art. 20
referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,
art. 21
privind accesul liber la justiție,
art. 24
privind dreptul la apărare,
art. 53
privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți,
art. 124 alin. (1)
privind înfăptuirea justiției,
art. 126 alin. (2)
potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege și
art. 129
privind folosirea căilor de atac.
21.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor
art. 21
și
24 din Legea nr. 304/2004 , raportate la cele ale
art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 , prin
Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că aceste dispoziții sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, pronunțată de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești.
22.
La paragrafele 23 și 24 ale acestei decizii, Curtea a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin
Decizia nr. XXXVI/2006 , stabilește că, în raport cu reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, „în materie penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în celelalte materii, secțiile acestei instanțe“. Prin urmare, rezultă că acest recurs se poate exercita până la ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, care, în materie civilă, corespunde cu secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, în materie penală, în prezent, cu Completul de 5 judecători (introdus prin
privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010). Cu alte
cuvinte, o încheiere de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată la instanța ierarhic superioară, până la ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești. Prin urmare, această soluție legislativă este constituțională, fiind în acord cu
art. 21
și
art. 129 din Constituție . În schimb, hotărârea judecătorească pronunțată de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești (în materie civilă, secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, în materie penală, Completul de 5 judecători), prin care este respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, nu mai poate fi atacată la „instanța imediat superioară“, deoarece aceasta nu există. Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că nu poate fi realizat un melanj între cererile în materie civilă, pe de o parte, și cele în materie penală, disciplinară sau alte cauze care sunt date în competența Completului de 5 judecători, pe de altă parte, pentru a se justifica posibilitatea exercitării recursului prevăzut de
în materie civilă la Completul de 5 judecători. Mai mult, în condițiile legale date, nici hotărârea judecătorească pronunțată de Completul de 5 judecători, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale (materie penală, disciplinară sau alte cauze prevăzute de lege), nu poate fi supusă recursului prevăzut de
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , tocmai pentru că nu mai există o instanță imediat superioară.
23.
Curtea a reținut, la paragraful 25 al
Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 , că, în această situație particulară, a gradului de jurisdicție reprezentat chiar de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, structura de organizare a instanțelor judecătorești nu poate fi un motiv care să anihileze un drept stabilit chiar prin
Legea nr. 47/1992 , pentru că premisa este aceea a configurării organizării instanțelor judecătorești în funcție de drepturile procesuale ce incumbă subiectelor de drept, și nu invers. Or, prin jocul normelor de competență, textul legal criticat exclude posibilitatea formulării unui asemenea recurs atunci când cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate a fost respinsă. În consecință, Curtea a constatat că persoanele aflate în această ipoteză nu beneficiază de niciun remediu procesual apt să ducă la restabilirea legalității, acestora fiindu-le aplicat un tratament juridic diferențiat doar pentru că tipologia de cauză, în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, a inclus și ultimul grad de jurisdicție în materia respectivă. Întrucât egalitatea în drepturi presupune aplicarea aceluiași tratament juridic pentru situații analoage, Curtea a reținut că s-a realizat o discriminare între persoanele care pot accesa acest unic remediu procesual, în funcție de gradul instanței judecătorești în fața căreia este ridicată excepția de neconstituționalitate, ceea ce este contrar
art. 16 alin. (1) din Constituție .
24.
Referitor la încălcarea dispozițiilor
art. 21 din Constituție , la paragraful 26 al aceleiași decizii, Curtea a reținut că, în accepțiunea acestor dispoziții constituționale, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate reprezintă un aspect al accesului liber la justiție și, deși legiuitorul are o marjă de apreciere în configurarea acestora, nu se poate ajunge la eliminarea implicită a unei căi de atac, în condițiile în care aceasta este reglementată în fondul activ al legislației. Blocarea accesului la această cale de atac, în ipoteza în care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă în ultimul grad de jurisdicție, reprezintă o încălcare a dreptului la acces liber la justiție, prin raportare la folosirea căilor de atac, contrară
art. 21 alin. (1)
și
(2)
și
art. 129 din Constituție . De asemenea, ținând cont de faptul că echitatea procedurii se evaluează în funcție de garanțiile procesuale de care dispun părțile în litigiu, Curtea a constatat că textul criticat încalcă și
art. 21 alin. (3) din Constituție
privind dreptul la un proces echitabil.
25.
Având în vedere dispozițiile
art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , precum și faptul că încheierea de sesizare a Curții Constituționale în prezentul dosar a fost pronunțată la data de 13 februarie 2017, anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a
Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 , Curtea constată că excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, a devenit inadmisibilă.
26.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 21
și
art. 24 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, în forma anterioară intrării în vigoare a
pentru modificarea și completarea
privind organizarea judiciară, raportate la
art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepție ridicată de Angela Bianca Ispas în Dosarul nr. 3.080/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 22 ianuarie 2019.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.