Decizia nr. 679/2019

Articolul 63

alin. (2) din Legea nr. 303/2004

se referă la procesul penal, iar nu la procedura disciplinară. În aceste condiții, este evident faptul că argumentația instanței de contencios constituțional din considerentele citate își menține validitatea și în privința ipotezei reglementate de

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 . Astfel, dacă în procedura disciplinară fie se constată nevinovăția magistratului, fie îi este aplicată o sancțiune disciplinară, este de necontestat faptul că magistratul respectiv va suporta în continuare consecințele negative pe care măsura provizorie de suspendare din funcție le-a produs asupra vieții sale profesionale și cu precădere asupra vieții personale. Astfel fiind, nu poate fi contestat faptul că textul de lege criticat permite apariția unor situații în care măsura provizorie de suspendare din funcție fie generează consecințe mai aspre decât sancțiunea disciplinară aplicată, fie reprezintă o sancțiune disciplinară deghizată într-o măsură provizorie în ipoteza în care acțiunea disciplinară este respinsă, situații care, fără echivoc, ar constitui o încălcare a principiului proporționalității din perspectiva imperativului ca sancțiunea să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului răspunderii disciplinare. În sensul celor expuse, instanța consideră că, în privința dispozițiilor criticate, subzistă indicii cel puțin rezonabile cu privire la lipsa de conformitate cu dispozițiile

art. 53 din Constituție

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, sub aspectul dreptului fundamental la muncă, prevăzut de

art. 41 alin. (1) din Constituție .

8.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care invocă argumentele reținute de Curtea Constituțională în

Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015 , prin care s-a constatat că dispozițiile

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare. Se impune precizarea că, chiar dacă în materia răspunderii disciplinare a magistraților nu există un text de lege care să prevadă în mod expres plata în favoarea magistratului a drepturilor bănești de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcție, precum și recunoașterea vechimii în magistratură pentru aceasta perioadă, pentru ipoteza în care, în procedura disciplinară, se constată nevinovăția sa, aceste drepturi ale magistratului derivă din conținutul altor dispoziții legale. Astfel, este adevărat că

art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004

se referă la procesul penal, însă aceeași soluție trebuie avută în vedere, pentru identitate de rațiune, și în cazul suspendării din funcție a magistratului în procedura disciplinară, folosind argumentul de analogie - unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicate soluții identice. De asemenea, în temeiul prevederilor

art. 278 alin. (2) din Codul muncii , dispozițiile acestuia se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă - așa cum este cazul raportului de muncă al magistraților - în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. Or,

art. 52 alin. (2) din Codul muncii

stabilește, într-o astfel de situație, că „în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului“.

10.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, cererea depusă la dosar de autorul excepției de neconstituționalitate, notele scrise ale Inspecției Judiciare, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992,

reține următoarele:

11.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2,

3,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992,

să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie sintagma „poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare“ cuprinsă de prevederile

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, cu modificările și completările ulterioare, având următorul conținut: „Pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției.“ Ulterior sesizării Curții Constituționale, dispozițiile

art. 52 din Legea nr. 317/2004

au fost modificate prin

art. I pct. 54 din Legea nr. 234/2018

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 8 octombrie 2018, având următorul conținut: „Pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției. Măsura suspendării poate fi reevaluată oricând pe durata judecării acțiunii disciplinare, până la pronunțarea hotărârii de către secția corespunzătoare.“ Curtea observă că, deși autorul excepției invocă neconstituționalitatea

art. 52 alin. (1)

în ceea ce privește sintagma „poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare“, în realitate, analizând susținerile autorului excepției, acesta critică însăși dispoziția

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 , prin care se atribuie competența secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii de a dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare. Prin urmare, obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie înseși dispozițiile

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 .

13.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 41

privind dreptul la muncă, art. 45 privind libertatea economică și

art. 53

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate fac parte din secțiunea a 4-a „Atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților“ a

capitolului IV „Atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii“ din Legea nr. 317/2004

și prevăd că, pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției.

15.

Pe de altă parte, Curtea reține că suspendarea din funcție ca sancțiune disciplinară este prevăzută de

art. 100 din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, care dispune că sancțiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor și procurorilor, proporțional cu gravitatea abaterilor, sunt: avertismentul; diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu până la 25% pe o perioadă de până la un an; mutarea disciplinară pentru o perioadă efectivă de la un an la 3 ani la o altă instanță sau la un alt parchet, chiar de grad imediat inferior; suspendarea din funcție pe o perioadă de până la 6 luni; retrogradarea în grad profesional; excluderea din magistratură.

16.

Prin

Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare. La paragrafele 18 și 19 ale acestei decizii, Curtea a reținut că magistratul poate fi suspendat oricând pe tot parcursul soluționării procedurii disciplinare declanșate împotriva sa. Suspendarea operată nu are caracterul unei sancțiuni disciplinare, ci al unei măsuri provizorii având ca scop desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare sau evitarea atingerii grave a prestigiului justiției. Suspendarea provizorie va dura până când hotărârea de soluționare a acțiunii disciplinare rămâne definitivă fie prin neatacarea hotărârii secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii de soluționare a acțiunii disciplinare, fie prin rămânerea definitivă a hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursului formulat împotriva hotărârii Consiliului. Potrivit

art. 49 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 , în procedura disciplinară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, citarea judecătorului sau a procurorului împotriva căruia se exercită acțiunea disciplinară este obligatorie, garanție care se aplică în mod corespunzător și în ipoteza suspendării provizorii din funcție.

17.

Ținând cont de acestea, Curtea constată că suspendarea din funcție a judecătorilor și procurorilor reglementată de

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

este o măsură provizorie, care se dispune în cursul cercetării disciplinare, spre deosebire de suspendarea din funcție a judecătorilor și procurorilor prevăzută de

art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004 , care este o sancțiune disciplinară.

18.

Cu privire la critica de neconstituționalitate ce vizează neclaritatea textului de lege criticat, prin

Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015 , precitată, paragraful 21, Curtea a reținut că „motivele pentru care magistratul poate fi suspendat din funcție sunt expres prevăzute de textul criticat. Desigur, ele presupun o apreciere din partea membrilor secției Consiliului, fără ca acest lucru să determine un caracter imprevizibil al textului. Consiliul are rolul de instanță de judecată în materie disciplinară și, prin urmare, are competența acordată de legiuitorul constituțional să soluționeze atât acțiunea disciplinară în sine, cât și incidentele/cererile conexe acesteia. Stabilirea expresă a unui fapt sau act juridic care să determine măsura suspendării provizorii este dificil, dacă nu imposibil de realizat pe planul tehnicii legislative, întrucât legiuitorul ar trebui să reglementeze exhaustiv conduitele legale interzise pe care subiectul acțiunii disciplinare să le fi săvârșit pentru a se putea dispune măsura analizată, conduite care ele însele ar putea să constituie la rândul lor abateri disciplinare, și nu motive care să determine suspendarea provizorie. De aceea, textul criticat a acordat această putere de apreciere instanței disciplinare, în virtutea competenței sale reglementate de

art. 133

și

134 din Constituție , stabilindu-se în mod expres condițiile a căror îndeplinire este verificată de instanța disciplinară pentru a se dispune, în final, măsura suspendării provizorii din funcție a magistratului“. Totodată, Curtea a constatat, la paragraful 31 al

Deciziei nr. 774 din 10 noiembrie 2015 , că „recunoașterea accesului liber la justiție și în privința hotărârilor prin care se dispun măsuri provizorii privind exercitarea funcției de judecător sau procuror se impune cu atât mai mult cu cât măsurile provizorii luate în cursul procedurii disciplinare pot avea o întindere temporală deosebită - până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, ceea ce înseamnă că aceasta poate dura până la soluționarea căii de atac formulate împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii de sancționare disciplinară a judecătorului sau procurorului. Astfel, măsura provizorie, din punctul de vedere al întinderii sale în timp, ar putea fi mai aspră decât însăși sancțiunea disciplinară aplicată [desigur, cu excepția celei de excludere din magistratură]. De asemenea, nu trebuie neglijate nici consecințele negative ale unei asemenea măsuri provizorii care se repercutează, în mod direct, asupra vieții profesionale și personale a judecătorului sau procurorului, prin prisma faptului că acesta este pus atât în imposibilitatea de a-și exercita funcția, respectiv de a înfăptui justiția sau de a apăra interesele generale ale societății, ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, după caz, cât și în situația de a nu-și primi indemnizația pe perioada suspendării provizorii, indiferent de soluția de sancționare pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii sau de instanța judecătorească, după caz, asupra fondului acțiunii disciplinare. În consecință, recunoașterea, pe cale de interpretare, a dreptului de a contesta hotărârea prin care s-a luat măsura suspendării provizorii din funcție abia odată cu fondul nu reprezintă un remediu judiciar care să corespundă exigențelor

art. 21,

art. 133 alin. (7)

și

art. 134 alin. (2)

și

(3) din Constituție “.

19.

Referitor la critica principală a autorului excepției de neconstituționalitate, și anume susținerea potrivit căreia măsura suspendării din funcție reglementată de

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

este o măsură disproporționată, de natură a afecta însăși substanța dreptului la muncă și a libertății economice, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 261 din 5 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 7 iulie 2016, pe care o invocă autorul excepției, a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , potrivit cărora „Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în următoarele situații: a) pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condițiile legii“. Curtea a reținut, la paragraful 27 al deciziei invocate, că „deși în ipoteza normei de drept criticate nu se poate vorbi de o negare a dreptului la muncă, în egală măsură nu se poate omite că măsura suspendării contractului individual de muncă reprezintă o restrângere a exercițiului dreptului la muncă, lăsată, în temeiul

art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 , la dispoziția angajatorului“. Astfel, Curtea a analizat dacă această restrângere este rezonabilă, proporțională cu obiectivul urmărit și nu transformă acest drept într-unul iluzoriu/teoretic, prin efectuarea unui test de proporționalitate. În acest sens, la paragrafele 30 și 31 ale

Deciziei 261 din 5 mai 2016 , Curtea a constatat că măsura reglementată de

art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003

urmărește, deopotrivă, protejarea unor drepturi de sorginte legală și constituțională ale angajatorului. Referitor la caracterul adecvat și necesar al restrângerii exercițiului dreptului la muncă în raport cu scopul urmărit, Curtea a apreciat că suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza analizată reprezintă o măsură adaptată scopului urmărit și este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigențele acestuia. Cât privește caracterul proporțional al măsurii reglementate de

art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 , respectiv al realizării unui just echilibru între drepturile în concurs, anume dreptul la muncă și dreptul angajatorului de a lua măsurile necesare bunei desfășurări a activității economice, Curtea a reținut, la paragraful 32 al

Deciziei nr. 261 din 5 mai 2016 , că suspendarea contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, atunci când există temeiuri pentru a aprecia că, prin conduita sa în îndeplinirea obligațiilor ce izvorăsc din raportul de muncă, salariatul ar putea periclita interesele angajatorului, trebuie să se supună unor condiții care să asigure că această măsură nu are un caracter arbitrar. Or, singura condiție pe care angajatorul este ținut să o respecte pentru a putea dispune suspendarea contractului individual de muncă reprezintă o măsură pe care tot acesta o inițiază, anume începerea cercetării disciplinare împotriva salariatului. Mai mult, așa cum a reținut Curtea în prealabil,

Codul muncii

nu limitează suspendarea contractului individual de muncă pentru un anumit termen, astfel că, potrivit legii, nimic nu împiedică extinderea acestei măsuri până la împlinirea termenului stabilit de

art. 252 alin. (1)

din acest act normativ. Chiar dacă prin dispozițiile

art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003

legiuitorul a urmărit în mod evident prevenirea unor eventuale prejudicii aduse angajatorului, acest aspect nu este precizat ca o condiție expresă pentru suspendarea contractului de muncă, astfel că nimic nu îl oprește pe acesta să dispună măsura suspendării chiar și în ipoteza în care continuarea raportului de muncă, până la stabilirea unei eventuale răspunderi disciplinare, nu ar avea niciun efect negativ asupra activității sau intereselor angajatorului.

20.

Bazându-se pe aceste considerente, autorul excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză consideră că

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

este neconstituțional, deoarece nu prevede nici termenul pentru care poate fi dispusă și nici durata maximă a suspendării provizorii, iar sintagma „până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare“, prin imprecizie, poate conduce la ideea că singura limitare în timp este termenul de 2 ani de prescripție a răspunderii disciplinare [potrivit

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 ], care stinge și acțiunea disciplinară. Se mai susține că măsura suspendării din funcție reglementată de

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

este o măsură disproporționată, de natură a afecta însăși substanța dreptului la muncă și a libertății economice.

21.

Cu privire la aceste susțineri, invocate prin prisma considerentelor

Deciziei nr. 261 din 5 mai 2016 , Curtea reține că, spre deosebire de

art. 52 alin. (1)

lit. a) din Codul muncii,

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

prevede că, pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, „dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției“. Curtea constată, astfel, că secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii nu poate dispune în mod arbitrar suspendarea din funcție a magistratului, ci numai „dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare“ sau „dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției“. Astfel, motivele suspendării din funcție ca măsură provizorie sunt în mod expres prevăzute în lege.

22.

Curtea mai constată că, prin completarea textului de lege criticat prin

Legea nr. 234/2018 , s-a introdus posibilitatea reevaluării măsurii suspendării oricând pe durata judecării acțiunii disciplinare, până la pronunțarea hotărârii de către secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, chiar dacă

Legea nr. 234/2018

a intrat în vigoare ulterior sesizării Curții Constituționale în prezenta cauză, această completare a dispozițiilor de lege criticate constituie o normă de procedură, de imediată aplicare. Totodată, dispozițiile

art. 52 din Legea nr. 317/2004

au fost completate prin

Legea nr. 234/2018

cu alin. (1^1)-(1^4), având următorul cuprins:

(1^1)

Hotărârea prin care se dispune suspendarea din funcție în condițiile alin. (1) poate fi atacată cu contestație în termen de 5 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul suspendat din funcție. Competența soluționării contestației aparține Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii.

(1^2)

Contestația se soluționează de urgență și cu precădere și nu suspendă executarea hotărârii secției Consiliului Superior al Magistraturii. Hotărârea instanței este definitivă.

(1^3)

Până la soluționarea contestației, instanța poate dispune, la cerere, suspendarea executării hotărârii.

(1^4)

Dacă hotărârea prin care s-a dispus suspendarea din funcție a judecătorului sau procurorului este desființată, suspendarea din funcție încetează, iar acesta este repus în situația anterioară, i se plătesc drepturile salariale de care a fost lipsit pe perioada suspendării, în condițiile

Legii nr. 303/2004, republicată , cu modificările și completările ulterioare, și i se recunoaște vechimea în muncă și în magistratură pe această perioadă.

23.

Astfel, Curtea reține că suspendarea din funcție a magistratului, ca măsură provizorie pe durata cercetării disciplinare, se poate dispune până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, având astfel caracter limitat în timp, cu atât mai mult cu cât poate fi reevaluată oricând pe această durată și poate fi atacată cu contestație la Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

24.

În ceea ce privește garanțiile magistratului suspendat, potrivit

art. 52 din Legea nr. 317/2004 , contestația se soluționează de urgență și cu precădere și nu suspendă executarea hotărârii secției Consiliului Superior al Magistraturii, iar, până la soluționarea contestației, instanța poate dispune, la cerere, suspendarea executării hotărârii. Totodată, dacă hotărârea prin care s-a dispus suspendarea din funcție a judecătorului sau procurorului este desființată, suspendarea din funcție încetează, iar acesta este repus în situația anterioară, i se plătesc drepturile salariale de care a fost lipsit pe perioada suspendării, în condițiile

Legii nr. 303/2004 , și i se recunoaște vechimea în muncă și în magistratură pe această perioadă.

25.

Având în vedere acestea, Curtea constată că, în cazul dispozițiilor

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 , nu pot fi aplicate mutatis mutandis considerentele Deciziei

nr. 261 din 5 mai 2016

referitoare la neconstituționalitatea

art. 52 alin. (1)

lit. a) din Codul muncii, deoarece dispozițiile

art. 52 din Legea nr. 317/2004

prevăd o serie de garanții împotriva luării abuzive a măsurii suspendării din funcție pe durata procedurii disciplinare.

26.

În ceea ce privește critica referitoare la restrângerea disproporționată a dreptului la muncă, Curtea constată, mai întâi, că măsura suspendării din funcție reprezintă o limitare a exercițiului dreptului la muncă, așa cum a reținut prin

Decizia nr. 261 din 5 mai 2016 , paragraful 27. Analizând dacă această limitare este rezonabilă, proporțională cu obiectivul urmărit și nu transformă acest drept într-unul iluzoriu/teoretic, prin efectuarea unui test de proporționalitate, asemănător celui efectuat prin

Decizia nr. 261 din 5 mai 2016 , Curtea constată că „orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului și proporțională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporționalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată și dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporționalitate se va putea raporta doar la un scop legitim“ (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 261 din 5 mai 2016 , paragraful 28).

27.

Examinând aceste trei elemente, Curtea reține, mai întâi, că scopul urmărit de legiuitor prin măsura suspendării magistratului din funcție pe durata cercetării disciplinare este asigurarea desfășurării cu imparțialitate a procedurilor disciplinare și asigurarea prestigiului justiției, măsura suspendării din funcție fiind justificată de necesitatea protejării intereselor autorității/instituției publice implicate, scop circumscris atât stabilirii obiective a vinovăției magistratului implicat, cât și prevenirii unei conduite a magistratului, de natură a influența desfășurarea procedurii disciplinare. Astfel, scopul măsurii de suspendare nu este unul punitiv, ci mai degrabă de precauție și provizoriu, în măsura în care privește apărarea interesului public al desfășurării cu imparțialitate a procedurilor disciplinare și asigurarea prestigiului justiției. În acest sens, măsura suspendării magistratului din funcție pe durata cercetării disciplinare este o măsură adecvată, fiind capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului pentru care a fost instituită, și este un instrument necesar pentru desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare și asigurarea prestigiului justiției. Cât privește proporționalitatea acestei măsuri, adică existența unui just echilibru între dreptul la muncă al magistratului suspendat și interesul public al asigurării prestigiului justiției, Curtea constată că, potrivit textului de lege criticat, suspendarea din funcție a magistratului pe perioada procedurii disciplinare nu are un caracter arbitrar, ci poate fi dispusă numai „dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare“ sau „dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției“. Totodată, măsura suspendării din funcție are un caracter temporar, putând fi dispusă până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, putând fi reevaluată oricând pe durata judecătorii acțiunii disciplinare. De asemenea, ca urmare a

Deciziei Curții Constituționale nr. 774 din 10 noiembrie 2015

și a intrării în vigoare a

Legii nr. 234/2018 , hotărârea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, se poate ataca separat, asigurându-se astfel accesul la justiție al magistratului suspendat. Contestația se soluționează de urgență și cu precădere, iar, până la soluționarea contestației, instanța poate dispune, la cerere, suspendarea executării hotărârii. Dacă hotărârea prin care s-a dispus suspendarea din funcție a judecătorului sau procurorului este desființată, suspendarea din funcție încetează, iar acesta este repus în situația anterioară, i se plătesc drepturile salariale de care a fost lipsit pe perioada suspendării, în condițiile

Legii nr. 303/2004 , și i se recunoaște vechimea în muncă și în magistratură pe această perioadă.

28.

În concluzie, Curtea constată că, prin dispozițiile de lege criticate, legiuitorul a urmărit în mod evident asigurarea prestigiului justiției, reglementând, totodată, garanții suficiente pentru asigurarea dreptului la muncă, a dreptului la apărare și a accesului liber la justiție al magistratului suspendat din funcție, ca măsură provizorie, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare.

29.

Cu privire la susținerea autorului excepției - potrivit căreia, pe perioada suspendării din funcție ca măsură provizorie, ar trebui ridicate incompatibilitățile și interdicțiile magistratului, în mod similar cu situația suspendării din funcție ca sancțiune disciplinară, caz în care legiuitorul a prevăzut durata maximă de 6 luni și a creat, prin excepție, posibilitatea exercitării dreptului la muncă și a libertății economice, ridicând incompatibilitățile și interdicțiile - Curtea reține că aceasta constituie, în realitate, o problemă de interpretare și aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 303/2004

referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile aplicabile judecătorilor și procurorilor, chestiune care intră în competența de soluționare a instanței judecătorești, iar nu a Curții Constituționale. De altfel, potrivit,

art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 , astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 242/2018 , „În perioada suspendării din funcție dispuse în temeiul alin. (1) lit. a)-a^2) și lit. c)-e) și alin. (1^1), judecătorului și procurorului nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la

art. 5

și

art. 8

și nu i se plătesc drepturile salariale, dar i se plătesc asigurările sociale de sănătate. Această perioadă nu constituie vechime în muncă și în magistratură“.

30.

În final, cu privire la

Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 211-217 din Codul de procedură penală , invocată de autorul excepției, Curtea reține că aceasta nu are incidență în cauza de față.

31.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mircea Negulescu în Dosarul nr. 823/1/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și constată că dispozițiile

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 31 octombrie 2019.