Decizia nr. 1366/2010

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. 1-3 din Codul penal și art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Daniel Olariu în Dosarul nr. 244/45/2009 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

La dosar autorul excepției a transmis concluzii scrise prin care solicită admiterea acesteia.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 14 ianuarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 244/45/2009, Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 215 alin. 1-3 din Codul penal și art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Daniel Olariu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile art. 215 alin. 1-3 din Codul penal încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 referitoare la Dreptul internaționale și dreptul intern și art. 20 referitoare la Tratatele internaționale privind drepturile omului, prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la Interzicerea privării de libertate pentru datorii, precum și ale art. 45 referitoare la Libertatea economică și art. 135 alin. (2) lit. a) referitoare la economia României din Constituție, deoarece se incriminează fapte ce țin de activitatea comercială.

Dispozițiile art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil și art. 24 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului la apărare, precum și celor ale art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece constatarea de fapt este un atribut ce cade în sarcina exclusivă a instanței de fond, nefiind supusă controlului instanței de recurs. Autorul mai arată că legiuitorul ar fi trebuit să definească ce se înțelege prin "eroarea gravă de fapt", în caz contrar aflându-ne în prezența arbitrarului, inadmisibil într-un stat de drept.

Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 215 alin. 1-3 din Codul penal - Înșelăciunea și art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Cazurile în care se poate face recurs, care au următorul conținut:

- Art. 215 alin. 1-3 din Codul penal: "Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate.";

- Art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală: "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

[...]

18. când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare;".

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 566 din 27 octombrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 982 din 4 noiembrie 2005, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. 2 și 3 din Codul penal, statuând că "înșelăciunea, în oricare dintre variantele sale, este o infracțiune contra patrimoniului, constând în înșelarea încrederii participanților la raporturile juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestora. În toate sistemele de drept înșelăciunea ori escrocheria este o faptă incriminată și sever sancționată. Scopul acestei reglementări este acela de a-i proteja pe cei ce își exercită cu bună-credință drepturile și libertățile economice, comerciale, inclusiv pe cele contractuale. Nu poate fi confundată infracțiunea de înșelăciune cu neexecutarea unei obligații contractuale.

[...] Drept urmare, prin încriminarea ca infracțiune de înșelăciune a faptei săvârșite prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, precum și a faptei de inducere sau menținere în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 11 și 20 din Legea fundamentală, referitoare la «dreptul internațional și dreptul intern», respectiv, la «tratatele internaționale privind drepturile omului».

Cu privire la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 45 referitoare la libertatea economică și ale art. 135 alin. (2) lit. a) referitoare la asigurarea de către statul român a libertății comerțului, este de observat că, astfel cum rezultă din chiar conținutul textului criticat, elementul material al infracțiunii de înșelăciune are drept premisă o acțiune și, respectiv, o omisiune, care induce cocontractantul într-o eroare determinantă la încheierea ori executarea actului. Dacă eroarea nu ar fi existat, contractul nu s-ar fi încheiat sau executat în condițiile respective. Prin urmare, nu poate fi confundată infracțiunea de înșelăciune cu neexecutarea unei obligații contractuale. De aceea, invocarea dispozițiilor constituționale menționate, precum și a celor ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privitoare la interzicerea privării de libertate pentru datorii, este nepertinentă".

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, în realitate, autorul excepției este nemulțumit nu de conținutul reglementării, ci de lipsa din conținut a anumitor precizări care să permită judecătorului din recurs să cenzureze constatările de fapt. Rezultă, așadar, că se critică o omisiune de reglementare.

Curtea s-a mai pronunțat asupra unor excepții de neconstituționalitate ce vizau omisiuni de reglementare care, ipso facto, nu afectau în mod direct vreo normă constituțională, statuând în mod constant că jurisdicția constituțională nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite și, de aceea, critica de neconstituționalitate cu un atare obiect este inadmisibilă. Altminteri, un astfel de control ar reprezenta o ingerință în sfera atribuțiilor Parlamentului, care, potrivit art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție, este unica autoritate legiuitoare a țării.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. 1-3 din Codul penal, excepție ridicată de Daniel Olariu în Dosarul nr. 244/45/2009 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori.

2. Respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 26 octombrie 2010.