Decizia nr. 1393/2010
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Acsinte Gaspar - președinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Liviu Coman în Dosarul nr. 38.244/3/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.
Dezbaterile au avut loc în ziua de 14 octombrie 2010 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 26 octombrie 2010.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 38.244/3/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 504 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Liviu Coman.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 52 alin. (3) referitoare la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare și ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, deoarece este nemulțumit de modul de aplicare a art. 504 din Codul de procedură penală. Astfel, autorul a fost cercetat, judecat și condamnat pentru anumite fapte penale și, într-un final, în urma rejudecărilor dispuse a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală. Urmare acestui fapt, a înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală și a solicitat daune materiale și morale. Instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea, reținând că în cauză nu a existat o condamnare definitivă și nicio privare sau restrângere a libertății, inculpatul fiind judecat în stare de libertate. Și instanța de apel a menținut hotărârea atacată, sens în care în recurs autorul a invocat prezenta excepție.
Se mai arată că dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală trebuie interpretate prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituție, statul fiind ținut de obligația la repararea pagubei indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit aceasta. De vreme ce textul contestat nu distinge după cum condamnarea a fost cu executarea ori cu suspendarea pedepsei, ar trebui ca nici judecătorul să nu facă o asemenea deosebire.
Deoarece textul nu face nicio distincție între cei păgubiți de stat prin proceduri judiciare, cei păgubiți prin proceduri administrative (în temeiul
Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 ) și cei păgubiți de alte persoane (art. 998 din Codul civil), autorul excepției apreciază că este afectat principiul egalității în drepturi.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
Potrivit
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei, care au următorul conținut:
"Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei."
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării
Deciziei nr. 619 din 3 octombrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 16 noiembrie 2006, Curtea a statuat că "dispozițiile legale criticate fac parte din capitolul IV - Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal" al titlului IV - Proceduri speciale din Codul de procedură penală și stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparație, și anume persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal."
Articolul 52
alin. (3) din Constituție prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită "în condițiile legii", cerință îndeplinită de textul art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală. De altfel, pentru a se constata existența unei erori judiciare trebuie să existe, pe de o parte, o hotărâre de condamnare pe nedrept, iar, pe de altă parte, o hotărâre definitivă de achitare. În consecință, nu se poate reține că s-a produs o eroare judiciară în cazul existenței numai a unei hotărâri de achitare.
De asemenea, textul criticat este în concordanță cu
Decizia Curții Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998, întrucât nu circumstanțiază răspunderea patrimonială a statului numai la unele erori judiciare.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
Distinct de acestea Curtea mai constată următoarele:
Nu se poate reține încălcarea principiului egalității în drepturi prin aceea că textul nu face nicio distincție între cei păgubiți de stat prin proceduri judiciare, cei păgubiți prin proceduri administrative (în temeiul
Legii nr. 554/2004 ) și cei păgubiți de alte persoane (art. 998 din Codul civil), întrucât acceptarea unei asemenea critici echivalează cu modificarea și completarea textului legal criticat, care, în acord cu dispozițiile
art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excedează competenței instanței de contencios constituțional.
De asemenea, Curtea observă că în prezenta cauză autorul excepției a fost trimis în judecată prin rechizitorul din 14 mai 1999, a fost condamnat la fond la data de 24 aprilie 2000, ulterior a fost respins apelul menținându-se soluția de condamnare, iar, mai apoi, la data de 17 decembrie 2002 a fost admis recursul, s-a casat soluția pronunțată în fond și apel și s-a trimis la rejudecare. La data de 9 iulie 2004 inculpatul a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală, în apel s-a trimis din nou la rejudecare, prilej cu care a fost menținută soluția de achitare pe motiv că fapta nu a fost săvârșită de inculpat. Ulterior, la data de 22 noiembrie 2006, prin Decizia nr. 37 a Curții Militare de Apel București a fost respins apelul, menținându-se soluția de achitare care rămâne definitivă și irevocabilă prin nerecurare.
Prin urmare, în perioada 1999-2006 autorul excepției a fost cercetat pentru săvârșirea unor fapte penale care nu au fost comise de el și, drept consecință, timp de aproximativ 8 ani a fost supus anumitor privațiuni cât privește statutul său de cadru militar. O asemenea stare, oricât ar fi de criticabilă, nu poate fi convertită în vicii de constituționalitate a textului legal contestat, întrucât privațiunile în cauză emană de la alte norme legale privitoare la statutul special al autorului. În plus, toate aceste neajunsuri nu ar fi fost posibile în situația în care perioada de cercetare judecătorească de aproximativ 8 ani ar fi fost mult mai scurtă. Astfel, dacă toate aceste hotărâri judecătorești ar fi fost pronunțate, de exemplu în 3 luni, nu ar mai fi putut fi puse în discuție aspectele legate de privațiunile referitoare la statutul său.
De asemenea, Curtea mai constată că persoanele îndreptățite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluție definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive și care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008 pronunțată în Cauza Matveyev v. Russia a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiționale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părți, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, așadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Liviu Coman în Dosarul nr. 38.244/3/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 26 octombrie 2010.
PREȘEDINTE, ACSINTE GASPAR Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.