Decizia nr. 1483/2011
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Pune în aplicare 1
- Legea nr. 15/1968 21 iunie 1968 privind adoptarea Codului penal al României
Are ca temei 1
- Legea nr. 15/1968 21 iunie 1968 (prevederi anume) privind adoptarea Codului penal al României
Textul nu are o structură pe articole recunoscută și este afișat ca atare.
Augustin Zegrean - președinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Oana Cristina Puică - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Adrian-Marius Ciura în Dosarul nr. 11.452/271/2010 al Judecătoriei Oradea - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 4.782D/2010 și de Daniel Ciuciu în Dosarul nr. 10.631/271/2010 al Judecătoriei Oradea - Secția penală și care formează obiectul Dosarului nr. 539D/2011.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 3 noiembrie 2011, în prezența reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 și
art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunțarea pentru data de 8 noiembrie 2011.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:
Prin încheierile din 15 decembrie 2010 și 15 aprilie 2011, pronunțate în dosarele nr. 11.452/271/2010 și nr. 10.631/271/2010, Judecătoria Oradea - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală.
Excepția a fost ridicată de Adrian-Marius Ciura și Daniel Ciuciu cu ocazia soluționării unor cauze penale.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă principiul aplicării legii penale mai favorabile, egalitatea în fața legii și a autorităților publice și dreptul la un proces echitabil, întrucât creează posibilitatea ca, în situația în care 2 coautori sunt trimiși în judecată în dosare diferite, cercetarea judecătorească începând pentru unul, iar pentru celălalt nu, doar acesta din urmă să beneficieze, în cazul recunoașterii vinovăției, de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Mai arată că momentul începerii cercetării judecătorești poate fi influențat de factori independenți de voința inculpaților, precum operativitatea organelor de urmărire penală, îndeplinirea procedurilor de citare, cereri de amânare a judecării cauzei etc. Consideră că posibilitatea de a beneficia de această cauză de reducere a pedepsei ar fi trebuit acordată tuturor inculpaților, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal. Fac trimitere, în acest sens, la
deciziile Curții Constituționale nr. 86/2003
și nr. 932/2006.
Judecătoria Oradea - Secția penală apreciază, în Dosarul nr. 4.782D/2010, că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, având în vedere necesitatea asigurării unui tratament juridic identic pentru persoane aflate în situații similare. Invocă, în acest sens,
Decizia Curții Constituționale nr. 86/2003 . De asemenea, arată că prevederile art. 320^1 din Codul de procedură penală au un efect de drept substanțial și constituie o cauză legală de reducere obligatorie a pedepsei, prin urmare noua lege penală este mai favorabilă inculpatului și trebuie să retroactiveze. Astfel, faptul că, pentru infracțiuni comise anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 202/2010 , inculpații față de care s-a depășit etapa procesuală a citirii actului de sesizare nu beneficiază de noile dispoziții referitoare la judecata în cazul recunoașterii vinovăției creează discriminare în raport cu inculpații față de care nu s-a citit încă actul de sesizare a instanței și, totodată, încalcă principiul retroactivității legii penale mai favorabile.
Judecătoria Oradea - Secția penală, în complet diferit, își exprimă opinia, în Dosarul nr. 539D/2011, în sensul netemeiniciei excepției de neconstituționalitate, întrucât prevederile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dispozițiilor din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate. Arată că prevederile de lege criticate sunt norme de procedură penală, acestea fiind de imediată aplicare, astfel că, dacă a fost începută cercetarea judecătorească înainte de data intrării în vigoare a
Legii nr. 202/2010 , prin care au fost introduse în Codul de procedură penală dispozițiile art. 320^1, inculpatul nu mai poate beneficia de procedura simplificată. Consideră că, fiind vorba de norme de procedură penală, și nu de drept penal, instanța nu poate face aplicarea legii penale mai favorabile.
Potrivit
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale. Arată că art. 320^1 din Codul de procedură penală reglementează o nouă instituție în etapa judecării în primă instanță, care presupune recunoașterea de către inculpat a faptelor reținute în actul de sesizare a instanței. În absența unor dispoziții cu caracter tranzitoriu, textul în discuție reprezintă o normă procedurală de imediată aplicare situațiilor ivite după intrarea sa în vigoare, adică doar inculpaților care, până la începerea cercetării judecătorești, pot declara personal sau prin înscris autentic că recunosc săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza urmăririi penale. Sunt excluși, așadar, de la beneficiul aplicării regulilor privind judecata în cazul recunoașterii vinovăției acei inculpați față de care s-a depășit etapa procesuală a citirii actului de sesizare.
În ceea ce privește criteriul de aplicare a art. 320^1 din Codul de procedură penală, arată că acesta depinde de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanei trimise în judecată, cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Or, toți infractorii care au comis același gen de infracțiuni anterior datei intrării în vigoare a legii se află într-o situație identică, începerea cercetării judecătorești neavând nicio semnificație în ceea ce privește stabilirea unui tratament juridic diferențiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a respectivelor persoane.
În consecință, stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei trimise în judecată, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție. Situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament făcută între persoane aflate în situații analoage trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă (a se vedea Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx contra Belgiei).
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, introduse prin Legea nr. 202/2010
privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul cuprins: "Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală."
În susținerea neconstituționalității prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, autorii excepției invocă încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2) privind principiul aplicării legii penale mai favorabile, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii și a autorităților publice și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevederi referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 320^1 din Codul de procedură penală reglementează Judecata în cazul recunoașterii vinovăției. Textul a fost introdus în Codul de procedură penală prin
art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010
privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.
Noua reglementare urmărește să dea expresie dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlăturându-se o procedură judiciară îndelungată și costisitoare. Astfel, dacă în etapa judecății în primă instanță inculpatul declară, până la începerea cercetării judecătorești, că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, apare drept redundantă o readministrare de către judecător a acelorași probe care au dovedit acuzația și despre care inculpatul a luat cunoștință cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală.
O astfel de procedură se subsumează exigențelor privind celeritatea și stabilirea adevărului în cauzele penale. Termenul până la care se poate solicita procedura simplificată nu poate fi decât cel anterior începerii cercetării judecătorești, pentru că numai astfel se poate da expresie dreptului la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Dispoziții similare se regăsesc și în alte legislații, cu precădere în legislația americană. Chiar dacă acest sistem a suferit și o seamă de critici, este de observat că, deși pedeapsa aplicată ca urmare a înțelegerii judiciare este mai mică decât cea pronunțată în cazul unui proces, are totuși un efect de prevenire a fenomenului infracțional. În plus, prin condamnare se restrânge libertatea infractorului, care va rămâne sub supravegherea sistemului penal și după eliberare, iar dacă va comite o altă faptă, va fi tratat ca recidivist.
Deși țările europene au un sistem mai rigid, flexibilitatea americană a influențat unele legislații. Astfel, art. 233 din Codul de procedură penală al Norvegiei prevede că, dacă suspectul își recunoaște fapta, va fi întrebat dacă admite că e răspunzător din punct de vedere penal. Dacă a mărturisit fără rezerve și cazul poate fi judecat în procedură accelerată, suspectul va fi întrebat dacă își dă consimțământul pentru o asemenea procedură. Conform art. 248 din același cod, dacă răspunde afirmativ, procurorul va solicita instanței competente judecarea cauzei fără punere sub acuzare, printr-o singură înfățișare. Cererea este aprobată dacă instanța nu sesizează nimic îndoielnic, iar speța se regăsește într-una din următoarele ipoteze:
a) o infracțiune care nu se pedepsește cu mai mult de 10 ani închisoare, iar acuzatul și-a mărturisit fără rezerve fapta în fața instanței, mărturisirea fiind susținută și de alte dovezi;
b) o contravenție incriminată prin art. 22 din Codul rutier, iar acuzatul pledează vinovat;
c) o contravenție incriminată prin art. 24 primul paragraf din Codul rutier, iar acuzatul pledează vinovat în fața instanței.
Conform art. 292 din același Cod de procedură penală, dacă inculpatul mărturisește în fața instanței, după înaintarea rechizitoriului, instanța va hotărî în ce măsură mai sunt necesare a fi administrate și alte dovezi.
Alte legislații (de exemplu art. 46 paragraful 2 din Codul penal german) nu prevăd o procedură specială, ci doar reducerea limitelor de pedeapsă ținându-se seama de conduita făptuitorului după comiterea faptei, în mod special de eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuită ori pentru a ajunge la o înțelegere cu persoana vătămată. Acestea sunt însă împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante, așa cum sunt prevăzute și în art. 74 din Codul penal român, și care nu au o importanță determinantă referitoare la analiza din prezenta cauză.
Revenind la speța dedusă judecății, Curtea reține că autorii excepției au criticat dispozițiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală întrucât prin termenul instituit, respectiv "până la începerea cercetării judecătorești", este afectat principiul egalității în fața legii a cetățenilor, precum și principiul aplicării legii penale mai favorabile pentru inculpații care, deși se află în aceeași situație juridică, din motive obiective independente de voința lor pot fi sancționați diferit pentru aceeași faptă, în pofida faptului că unii dintre aceștia pot fi chiar coautori.
Curtea constată că dispozițiile contestate nu dispun
in terminis cu privire la o sancționare diferită a persoanelor care se află în aceeași situație juridică. Instituția fiind nou-introdusă, implementarea ei în sistemul procesual penal poate genera, din cauza interpretărilor diferite, consecințe de anihilare a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile pe considerente discriminatorii ce nu țin de o anumită atitudine asumată de către inculpați ori de alte rațiuni obiective și rezonabile. Astfel de neajunsuri ar fi putut fi înlăturate prin introducerea în corpul
a unor norme tranzitorii. În absența acestora, prevederile criticate, în acord cu art. 126 alin. (2) din Constituție, sunt de imediată aplicare, sens în care Curții Constituționale, fiindu-i interzis să se poziționeze în postura de legiuitor pozitiv, îi revine sarcina să analizeze conformitatea acestora, respectiv a înțelesului lor, într-o interpretare sau alta, cu exigențele constituționale. Altfel spus, prin constatarea compatibilității/ incompatibilității prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală cu Legea fundamentală, Curtea Constituțională nu se substituie competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, este singura în drept să hotărască asupra interpretării și aplicării unitare a legii. Aceasta deoarece, în timp ce dezlegarea obligatorie dată prin recursul în interesul legii, adresându-se judecătorului, are drept scop interpretarea și, respectiv, aplicarea unitară a normei juridice, prin considerentele și dispozitivul unei decizii a Curții Constituționale se asigură conformitatea normei juridice, adică a înțelesului său ori a unei anumite interpretări sau a alteia, cu principiile și regulile constituționale. Pe de altă parte, chiar dacă, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, instanța supremă dă o dezlegare obligatorie cu privire la interpretarea și aplicarea normei juridice, aceasta nu înseamnă că instanța de contencios constituțional nu poate examina constituționalitatea textului de lege, în interpretarea astfel stabilită (în același sens, a se vedea și
Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011).
Așa fiind, pentru o analiză fundamentată a compatibilității prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală cu dispozițiile și principiile constituționale invocate, Curtea urmează a stabili natura juridică a instituției consacrate prin art. 320^1 din Codul de procedură penală.
Din perspectiva conținutului, acordul de recunoaștere a vinovăției are o dublă natură - pe de o parte, este o instituție procesuală, iar pe de altă parte, este o instituție de drept material. Astfel, potrivit art. 320^1 alin. 7 teza întâi din Codul de procedură penală, "instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii." Deși judecătorul este ținut de principiul cu rang constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată că norma de drept penal se regăsește în corpul unei norme de procedură și este condiționată de îndeplinirea anumitor condiții procedurale.
Cât privește criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, Curtea constată că așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală este o normă care privește cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracțiuni, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial, și nu în categoria celor de procedură penală. La aceeași concluzie se ajunge și dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile. Așadar, faptul că textul în discuție figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului când, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 111, 112 și 113, a statuat că simpla apartenență a art. 442, referitor la o procedură simplificată, la Codul de procedură penală italian nu poate fi decisivă. Prin urmare, chiar dacă acesta, alături de alte articole, descrie domeniul și etapele unei proceduri simplificate, sumare, alin. 2 al art. 442 din Codul de procedură penală italian are în vedere durata pedepsei care urmează a fi aplicată și care va fi redusă cu o treime. Nu există nicio îndoială că sancțiunile prevăzute de art. 442 alin. 2 din Codul de procedură penală italian sunt cele care urmează a fi impuse în cazul condamnării, fiind calificate dispoziții de fond de drept penal al căror scop a fost de descurajare. Așa fiind, instanța europeană a statuat că art. 442 alin. 2 din discuție reprezintă o dispoziție de drept penal material cu privire la durata pedepsei care urmează a fi aplicată în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate, intrând în domeniul de aplicare al art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În virtutea rolului său de garant al supremației Constituției, Curtea este singura autoritate care are dreptul și obligația de a examina constituționalitatea prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea urmează a analiza compatibilitatea dispozițiilor de lege criticate cu Legea fundamentală, pornind de la natura juridică a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, așa cum a fost stabilită mai sus.
Este recunoscut, de principiu, că impunerea prin lege a unor exigențe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.
Având dezlegarea constituțională să procedeze ca atare, legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigențele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exercițiului vreunui drept, de natură să pună sub semnul întrebării însăși existența acestuia (a se vedea în acest sens
Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).
Durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei (de exemplu, în situația disjungerii cauzei față de un coautor, acesta, grație întârzierii finalizării fazei de urmărire penală, spre deosebire de celălalt coautor, poate apela la procedura simplificată). De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părților care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a activității parchetelor și instanțelor.
Pe de altă parte, încălcarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între mijloacele folosite și scopul urmărit. Așa fiind, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, Parlamentul are competența exclusivă de a reglementa prin lege organică infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituționale, legiuitorul este liber să aprecieze, pe lângă pericolul social în funcție de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, și condițiile răspunderii juridice pentru această faptă. Reglementarea unui regim sancționator în funcție și de atitudinea de recunoaștere a vinovăției este expresia principiului egalității în fața legii, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Prin urmare, dispozițiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală nu contravin principiului egalității în drepturi, fiind operante pentru toți inculpații aflați în aceeași situație juridică.
Referitor la critica potrivit căreia dispozițiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală contravin principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată următoarele:
Acest principiu are în primul rând rang constituțional și, în subsidiar, rang legal, așa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală și art. 13 din Codul penal. Pe cale de consecință, teza potrivit căreia producerea efectului în materia dreptului penal (art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală) este condiționată de îndeplinirea cerințelor de drept procesual penal (art. 320^1 alin. 1-6 din Codul de procedură penală) nu poate fi primită, deoarece principiul aplicării imediate a legii procesual penale nu poate înfrânge principiul constituțional al aplicării legii penale mai favorabile. În esența sa, acest din urmă principiu are în vedere situațiile în care anumite infracțiuni sunt săvârșite sub legea veche, dar judecate sub imperiul legii noi.
Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, este de observat că aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze.
Or, dispozițiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanțial penală a alin. 7, este evident că acestea sunt mai favorabile atât timp cât, anterior soluționării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în cazul recunoașterii vinovăției. Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă, pot exista deosebiri de natură (o lege prevede că pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și evident la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Sunt numeroase situațiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal și nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziție tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existența principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic și, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiții procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.
Este îndeobște admis că procesul penal se desfășoară sub autoritatea ordinii normative de drept, care capătă caracter efectiv prin constrângere și conformare.
Prin urmare, deși legiuitorul nu a prevăzut in terminis care este calea de urmat în cazul recunoașterii vinovăției de către inculpații care au fost trimiși în judecată sub imperiul legii vechi, dar care, depășind momentul procesual al începerii cercetării judecătorești și până la soluționarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit noii legi, Curtea constată că într-o atare situație este incident principiul legii penale mai favorabile. În cazul acestor situații tranzitorii trebuie să se țină seama de caracterul mixt al dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, care consacră un caracter mai blând prin reducerea limitelor de pedeapsă, iar instanțelor de judecată, singurele în drept să hotărască cu privire la aplicarea legii în interpretarea constituțională astfel statuată, le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de concretul fiecărei spețe în parte.
Totodată, Curtea constată că o dispoziție legală care a comportat abordări similare se regăsește și în
art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Potrivit textului, beneficiau de cauza de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpații care au achitat integral prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată, ceea ce a determinat existența unor critici în sensul că se încalcă principiul legii penale mai favorabile. S-a arătat că cei care au depășit acel moment procesual, în pofida principiului legii penale mai favorabile, erau discriminați în raport cu primii. Curtea a dat o dezlegare similară problemei, statuând, prin
Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, care are efecte și asupra raporturilor juridice penale sau contravenționale născute anterior intrării sale în vigoare. În speța examinată, Curtea a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a
Legii nr. 241/2005 , indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.
Pe cale de consecință, aceleași rațiuni sunt valabile și în ceea ce privește procedura în cazul recunoașterii vinovăției, textul fiind constituțional în măsura în care se înțelege că, până la încetarea stării de tranziție, în virtutea principiului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile, se aplică tuturor inculpaților care au fost trimiși în judecată înainte de intrarea în vigoare a
Legii nr. 202/2010 , dar care au depășit momentul procesual al începerii cercetării judecătorești. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 106, potrivit căreia în Europa și pe plan internațional s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal, în sensul aplicării unei legi penale care prevede o pedeapsă mai îngăduitoare chiar dacă a fost adoptată după comiterea infracțiunii.
În concluzie, Curtea constată că dispozițiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, excepție ridicată de Adrian-Marius Ciura în Dosarul nr. 11.452/271/2010 și de Daniel Ciuciu în Dosarul nr. 10.631/271/2010, dosare ale Judecătoriei Oradea - Secția penală.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.
Pronunțată în ședința publică din data de 8 noiembrie 2011.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.