Decizia nr. 739/2008

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ion Tiucă - procuror

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 259/2000

privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, stagiaturii și activității de cercetare medicală în sectorul sanitar și ale

art. 195 din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Anda Mariela Gheorghiță în Dosarul nr. 3.774/89/2007 al Tribunalului Vaslui.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, arătând că textele de lege criticate nu contravin dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 21 februarie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 3.774/89/2007, Tribunalul Vaslui a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 259/2000

privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, stagiaturii și activității de cercetare medicală în sectorul sanitar și ale

art. 195 din Legea nr. 53/2003

Codul muncii. Excepția a fost ridicată de Anda Mariela Gheorghiță în cadrul unui litigiu de muncă.

În motivarea excepției de constituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că

art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 259/2000

și art. 195 din Codul muncii sunt contrare art. 41 din Constituție. În acest sens, arată că, prin obligațiile ce le impun, aceste texte de lege îngrădesc dreptul medicilor și farmaciștilor rezidenți de a-și alege ulterior terminării rezidențiatului un alt loc de muncă. În plus, arată că fondurile din care sunt remunerați rezidenții provin de la Ministerul Sănătății Publice, iar nu din fondurile spitalului. Mai mult, postul pe care l-a ocupat după absolvirea examenului de rezidențiat a fost tot în cadrul unui spital ce ține de Ministerul Sănătății Publice. Așa fiind, consideră că ministerul nu a suferit niciun fel de prejudicii ca urmare a schimbării postului de muncă. În sfârșit, mai arată că în cauză ar trebui să se facă mai degrabă aplicarea art. 194 din Codul muncii, iar nu a art. 195 din același cod.

Tribunalul Vaslui arată că textele de lege criticate sunt constituționale.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului arată că, potrivit dispozițiilor

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 259/2000

este inadmisibilă, întrucât aceste prevederi de lege au fost abrogate prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2001 , care, la rândul său, a fost abrogată prin

Ordonanța Guvernului nr. 12/2008 . În ceea ce privește dispozițiile art. 195 din Codul muncii, arată că acestea sunt constituționale, sens în care amintește considerentele

Deciziei nr. 271/2004

a Curții Constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 259/2000

privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, stagiaturii și activității de cercetare medicală în sectorul sanitar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 659 din 15 decembrie 2000.

Acest text de lege avea următoarea redactare:

- Art. 3: "(1) Medicii și farmaciștii rezidenți care ocupă prin concurs posturile pentru care se organizează rezidențiat în condițiile art. 2 alin. (2) încheie contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată cu unitatea sanitară care a solicitat postul respectiv.

(2) După obținerea diplomei de medic, de stomatolog sau de farmacist specialist aceștia sunt obligați să lucreze cel puțin 5 ani la unitatea sanitară cu care au încheiat contractul individual de muncă.

(3) Contractul individual de muncă încheiat între rezident și unitatea sanitară în condițiile alin. (1) va cuprinde o clauză conform căreia nerespectarea obligației prevăzute la alin. (2) atrage răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puțin 36 de salarii medii pe economie, sumă calculată la data încetării contractului individual de muncă din inițiativa rezidentului.

(4) Nerespectarea obligației prevăzute la alin. (2) poate atrage și sancțiunea retragerii autorizației de liberă practică a medicului sau a farmacistului în culpă. Retragerea autorizației de liberă practică se dispune pe perioadă determinată de Ministerul Sănătății, la propunerea colegiului județean al medicilor."

Curtea constată că, anterior sesizării sale, Ordonanța Guvernului nr. 259/2000 a fost abrogată prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2001

privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, stagiaturii și activității de cercetare medicală în sectorul sanitar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 26 aprilie 2001. La rândul său, acest act normativ a fost abrogat prin

Ordonanța Guvernului nr. 12/2008

privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2008. Prin acest din urmă act normativ a fost preluată, în esență, și soluția legislativă criticată de autorul excepției. Astfel,

art. 6 alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 12/2008

prevede că "Specialiștii formați în urma promovării concursului de rezidențiat pe post sunt obligați să lucreze la unitatea sanitară publică cu care au încheiat contractul individual de muncă cel puțin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat. Obligația se stabilește prin act adițional la contractul individual de muncă, în baza prevederilor

art. 193 din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare. Nerespectarea de către salariat a obligației asumate îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, precum și la restituirea primei de instalare, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adițional la contractul individual de muncă".

Prin urmare, Curtea urmează a se pronunța asupra acestor din urmă dispoziții de lege.

De asemenea, obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie și dispozițiile

art. 195 din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, dispoziții potrivit cărora: "(1) Salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condițiile art. 194 alin. (2) lit. b) și alin. (3) nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională.

(2) Durata obligației salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum și orice alte aspecte în legătură cu obligațiile salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adițional la contractul individual de muncă.

(3) Nerespectarea de către salariat a dispoziției prevăzute la alin. (1) determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.

(4) Obligația prevăzută la alin. (3) revine și salariaților care au fost concediați în perioada stabilită prin actul adițional, pentru motive disciplinare, sau al căror contract individual de muncă a încetat ca urmare a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune în legătură cu munca lor, precum și în cazul în care instanța penală a pronunțat interdicția de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv."

Autorul excepției consideră că aceste prevederi de lege sunt contrare dispozițiilor art. 41 din Constituție privind dreptul la muncă.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în esență, motivele de neconstituționalitate invocate de autorul excepției privesc interdicția ce se adresează salariaților, respectiv specialiștilor formați în urma promovării concursului de rezidențiat pe post, de a iniția încetarea contractului de muncă mai devreme de perioada prevăzută de lege, interdicție ce atrage sancțiunea restituirii tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională. De asemenea, autorul excepției arată că, în cazul său, dat fiind că pregătirea profesională a fost susținută din fondurile Ministerului Sănătății Publice, iar nu ale spitalului, acesta din urmă nu poate invoca un prejudiciu, astfel încât nu poate pretinde restituirea acestor sume. Aceasta, cu atât mai mult cu cât postul pe care l-a ocupat după absolvirea examenului de rezidențiat a fost tot în cadrul unui spital ce ține de Ministerul Sănătății Publice.

Față de acestea, Curtea reține că, potrivit art. 41 alin. (1) din Constituție, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Semnificația acestui drept este aceea că orice persoană este liberă să aleagă locul de muncă pe care îl dorește, fără nicio discriminare, din momentul în care condițiile solicitate pentru respectiva profesie sunt îndeplinite. Prin urmare, textul constituțional amintit nu interzice stabilirea unor condiții în legătură cu exercitarea dreptului la muncă atât timp cât orice persoană care dorește să aleagă o profesie sau un loc de muncă este chemată să întrunească aceste condiții legale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speță, condițiile stabilite de textele de lege criticate se întemeiază atât pe o justificare morală, cât și juridică temeinică, ce impune celui care a beneficiat de formarea profesională pe cheltuiala angajatorului să lucreze pentru acesta un număr de ani, ca urmare firească a efortului depus de angajator în vederea pregătirii sale, ori să restituie suma astfel investită în cazul în care inițiază încetarea contractului individual de muncă înainte de scurgerea acestei perioade de timp, pentru a-l despăgubi astfel pe angajator.

În ceea ce privește susținerea autorului excepției cum că nu datorează unității sanitare publice în care a desfășurat rezidențiatul sumele pentru pregătirea sa profesională, întrucât acestea au fost suportate de fapt de Ministerul Sănătății Publice, iar nu de către unitate, Curtea constată că ministerul suportă aceste cheltuieli pentru posturile solicitate în mod expres de către unitățile sanitare publice, iar prin încetarea contractului de muncă înainte de termenul prevăzut de lege la inițiativa celui care s-a format profesional, unitatea sanitară publică pierde practic personalul solicitat, pentru care au fost alocate fonduri și pentru care a investit experiență, nu în ultimul rând în ideea de a forma un personal pregătit, de calitate, în cadrul unității.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1- 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE :

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 12/2008

privind organizarea și finanțarea rezidențiatului și ale

art. 195 din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Anda Mariela Gheorghiță în Dosarul nr. 3.774/89/2007 al Tribunalului Vaslui.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 24 iunie 2008.