Decizia nr. 2/1992

Prin sesizarea înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 17 din 18 iunie 1992, un grup de 51 deputați a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 144 lit. a) din Constituția României și ale

art. 17 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, examinarea constituționalității dispozițiilor cuprinse în art. 91 din Legea pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului.

Prin sesizarea înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 36 din 22 iunie 1992, un alt grup de 51 deputați a solicitat, în temeiul acelorași dispoziții, examinarea constituționalității prevederilor cuprinse în art. 66 alin. 1 și ale art. 34 din aceeași lege.

Curtea Constituțională, în temeiul

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , constata ca este competența a soluționa cele doua sesizări, care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale

art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 .

Grupul de deputați care a sesizat Curtea, cerind examinarea constituționalității art. 34 și a art. 66 alin. 1 din Legea pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, nu a motivat decît critica de neconstituționalitate a acestui din urma articol, iar sesizarea privind neconstituționalitatea art. 91 din aceeași lege a fost, înaintată, de asemenea nemotivată, contrar prevederilor

art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora sesizările înaintate Curții trebuie făcute în forma scrisă și motivate.

În susținerea contestarii constituționalității art. 66 alin. 1 din legea precitata se arata ca prevederile acestuia contravin principiului egalității votului, prin instituirea unui procent minim de 3% din totalul voturilor exprimate pe întreaga țara, pentru orice partid sau formațiune politica. În aceste condiții, eficienta votului individual este condiționată de un element aleatoriu și anume acest prag de 3% care conduce, de fapt, la reglementarea unui nou caz de nulitate a votului individual, pentru acele sufragii exprimate în favoarea unui partid sau a unei formațiuni politice care nu întrunește limita minima de 3% din totalul voturilor valabile exprimate pe întreaga țara.

Potrivit

art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , Curtea a solicitat celor două Camera ale Parlamentului, precum și Guvernului, punctul lor de vedere.

În răspunsul sau, Senatul s-a referit la obiecțiunea de neconstituționalitate a art. 66 și art. 91, aratind ca ea este nemotivată, iar pe fond, ca egalitatea votului nu are nici o legătură cu faptul ca lista de candidați nu a întrunit un anumit număr de voturi și ca ambele praguri minime, atît cel de 3%, cît și cel de 8% sînt constituționale, în unele tari democratice ele fiind chiar mai mari, în dorința structurării unei vieți politice așezate pe baze traditionale și moderne.

Guvernul a considerat și el ca dispozițiile art. 66 și 91 nu contravin prevederilor Constituției, deoarece nu se încalcă principiul egalității votului, deoarece fiecare alegator are dreptul la un singur vot, iar puterea fiecărui vot este egala. Cît privește stabilirea rezultatelor votării, aceasta este o faza subsecventa votului.

Avînd în vedere ca între cele doua sesizări, sub aspectul constituționalității art. 66 alin. 1 și a art. 91 exista o strinsa legătură, constind în critica de constituționalitate a pragurilor minime de reprezentare de 3% și, respectiv, 8% s-a procedat la conexarea celor două sesizări, pronunțăndu-se decizia de fața.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

vazind dispozițiile legale invocate, sesizările celor două grupuri de deputați, precum și punctele de vedere ale Senatului și Guvernului și ținînd seama de dispozițiile

art. 20 din Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

1. Dispozițiunile criticate din art. 34 privesc interdicția depunerii candidaturii pentru prefecți, subprefecți și conducătorii serviciilor publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități guvernamentale descentralizate, exclusiv în unitățile administrativ-teritoriale în care își exercită sau și-su exercitat funcțiile în ultimele 6 luni anterioare datei alegerilor.

Limitarea dreptului de a candida pentru aceste persoane este conformă cu prevederile art. 49 din Constituție, întrucît ar fi contrar moralei publice, în general, și deontologiei electorale, în special, ca o anumită categorie de persoane - ce în virtutea funcției publice pe care o exercită ar putea avea o însemnată influența asupra optiunilor electorale - sa candideze în alegeri chiar în unitățile administrativ-teritoriale în care își desfășoară activitatea.

În aceste condiții, egalitatea de sanse a candidaților pentru alegerea de deputați și senatori ar fi serios compromisa. Mai mult, unele din funcțiile pentru care se instituie aceasta limitare presupun implicarea directa a celor care le ocupa în procesul organizării și desfășurării alegerilor cum ar fi, spre pilda, cea de prefect.

Este de remarcat, de asemenea, ca aceasta limitare privește exclusiv exercițiul dreptului de a depune candidaturi în circumscripția electorală în care persoanele respective se bucura de ascendentul funcției. Asadar, ele pot candida în orice alta circumscripție din țara, ceea ce corespunde pe deplin cu prevederile art. 49 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care restrîngerea exercitării unui drept trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge însăși existenta dreptului vizat.

2. Cea de-a doua critica privește textul art. 66 alin. 2 din aceeași lege, potrivit cu care atribuirea de mandate se face avîndu-se în vedere numai partidele, formațiunile politice sau coalitiile acestora, care au întrunit pe întreaga țara cel puțin 3% din totalul voturilor exprimate, în mod distinct pentru Camera Deputaților și pentru Senat, obiectul sesizării constituindu-l, în esenta, încălcarea egalității votului, nulitatea acestuia și deturnarea lui de la destinația care i-a dat-o alegatorul.

Semnificatia egalității votului are o dubla acceptiune: pe de o parte, fiecare alegator are dreptul la un singur vot, iar pe de altă parte, fiecare deputat sau senator trebuie să fie desemnat în cadrul unor circumscripții electorale egale ca populație și nu ca număr de alegatori. Aceasta pentru ca, potrivit prevederilor art. 2 din Constituția României, suveranitatea naționala aparține întregului popor român și nu numai celor care, dispunind de dreptul de vot, sînt în măsura sa participe la alegeri.

Prevederile Legii pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului asigura respectarea acestor elemente alcatuitoare ale conceptului de vot egal, statornicind ca alegatorul are dreptul la un singur vot pentru alegerea Camerei Deputaților și la un singur vot pentru alegerea Senatului (art. 2), precum și prin dispozițiile art. 3. Acestea prevăd ca în fiecare circumscripție electorală se alege un număr de deputați sau senatori care nu este stabilit în mod arbitrar, ci cu respectarea principiului egalității bazei demografice a reprezentării exprimat printr-o norma egala de reprezentare pe întreaga țara, care este de un deputat la 70.000 locuitori și un senator la 160.000 locuitori.

Cum aceste dispoziții legale sînt constituționale, ele neinstituind nici o discriminare care să aducă atingere egalității votului, critica de neconstituționalitate adusă sub acest aspect se dovedește neîntemeiată, urmînd a se analiza problema nulității votului, ca urmare a dependentei valabilității lui de realizarea pragului minim de 3% .

Ideea de nulitate a votului, asa cum este concepută în dispozițiile legii (art. 61 alin. 3), se întemeiază pe doua situații: fie valabilitatea buletinului de vot este indoielnica, lipsindu-i ștampila de control a secției de votare sau fiind de alt model decît cel legal aprobat, fie intenția alegătorului este incerta, opțiunea sa nefiind clar exprimată, prin lipsa ștampilei "Votat" sau prin aplicarea ei pe mai multe patrulatere. Orice alt vot este valabil exprimat pentru ca el dovedește în mod legal și fără dubii, intenția reală a alegătorului, astfel ca neluarea în seama a unui număr de voturi obținute de un partid sau formațiune politica sub pragul de 3% nu poate avea semnificatia instituirii unei noi cauze de nulitate, în contextul prevederilor art. 61 precitat.

În realitate, o analiza completa a semnificatiei exercitării dreptului de a alege de către cetățenii tarii nu trebuie să omita cercetarea functionalitatii politice a acestuia, prin prisma rolului și ratiunii lui într-un stat democrat și eficient.

Procesul electoral, în ansamblul sau, nu este numai un mijloc care să permită exercitarea drepturilor individuale ale cetățenilor, consacrate de Constituție. El reprezintă, de asemenea, dincolo de expresia acestor drepturi subiective, un mijloc pentru a dota instituțiile unui stat democratic cu o capacitate coerenta de expresie și pentru a face posibila organizarea unor centre de decizie politica eficiente și în măsura sa imprime o orientare generală nefragmentata a activității de stat.

Instituirea unui prag minim de aderenta a corpului electoral pentru partidele și formațiunile politice cu vocație de reprezentare în parlament are ca obiectiv aplicarea principiului reprezentării proporționale în asa fel încît esenta acesteia - reflectarea în corpurile legiuitoare a tendințelor și optiunilor politice ale națiunii - sa nu între în contradictie cu necesitatea alcătuirii unei instituții reprezentative care să corespundă dezideratelor arătate mai sus.

În consecința, o prezenta excesiv de fragmentata a acestor partide și formațiuni ar putea conduce la dificultăți deloc imprevizibile în realizarea unei politici de stat coerente și de perspectiva, în măsura sa corespundă consolidării și dezvoltării unui stat democratic, întemeiat pe valorile libertății și demnității umane. În aceste condiții este fireasca instituirea unui prag care să asigure reprezentarea proporțională a optiunilor majoritare și, prin urmare, caracteristice ale corpului electoral.

Asa se explica faptul ca aplicarea principiului reprezentării proporționale cu un prag procentual minim este cunoscută în numeroase state democratice europene, fiind reglementată, ca atare, chiar în legislația electorală antebelica din țara noastră.

De altminteri, și în cuprinsul motivarii sesizării se recunoaște ca procesul politic trebuie să se întemeieze pe o dinamica tinzind spre unitate, tocmai în vederea constituirii unei majorități necesare guvernarii; or, acesta este chiar fundamentul instituirii pragului de 3% criticat.

3. Cea de-a treia norma legală considerată ca neconstitutionala prin sesizare se referă la art. 91, potrivit cu care, pentru alegerile din 1992, în pragul de 3% prevăzut de art. 66 alin. 1 se adauga cîte un singur procent din totalul voturilor valabile exprimate pe întreaga țara pentru fiecare membru al coalitiei, începînd cu al doilea partid sau formațiune politica, fără a depăși 8 procente din aceste voturi.

Întrucît sesizarea nu a fost însoțită de motivare, Curtea urmează a analiza constituționalitatea prevederilor art. 91 în raport cu criticile care, în mod rezonabil i s-ar fi putut aduce.

În primul rind, este de remarcat caracterul ei derogator de la norma de drept comun instituită de art. 66, potrivit cu care pragul minim de reprezentare este de 3% și are o valoare generală egala, netinind seama de faptul ca ea se poate aplica unui partid sau unui grup de partide. Într-adevăr, dispozițiile relative la pragul progresiv, cuprinse în art. 91, sînt reglementate exclusiv pentru alegerile din anul 1992, spre deosebire de celelalte care, în conceptia legiuitorului organic actual, urmează a se aplică alegerilor parlamentare ce le vor urma. Prin urmare, are a fi luată în seama analiza posibilității reglementării unor praguri diferite (fix și progresiv) prin aceeași lege organică, în lumina dispozițiilor constituționale.

În acest sens, este de reținut faptul ca, o dată acceptată ideea constituționalității instituirii unui prag minim, ea își extinde valabilitatea, din ratiuni de identitate, asupra oricărui tip de prag. Principiul universal aplicabil în cauza și cunoscut interpretării juridice este acela ca acolo unde aceeași ratiune justifica o norma de drept, este normal să-și aibă aplicabilitatea aceeași norma juridică.

Aprecierea întinderii și caracteristicilor pragului respectiv, cita vreme operează criteriile de funcționalitate arătate mai sus, sînt de atributul de necontestat al legiuitorului organic, în funcție de contextul politic existent într-un anumit moment. Or, acesta este suportul de oportunitate al legii și nu cel de constituționalitate, iar legea noastră fundamentală nu instituie nici un impediment în reglementarea lui diferita, prin aceeași lege electorală. Faptul ca un tip de prag este considerat mai adecvat într-o anumită împrejurare, în raport cu reglementarea cu caracter general, nu poate fi apreciat ca lipsit de valoare neconstitutionala, avînd un temei politic conjunctural, care scapa controlului jurisdicțional de constituționalitate. Asa fiind, Curtea Constituțională, neavînd a realiza un control de oportunitate a legii, aceasta posibila critica ce s-ar putea aduce dispozițiilor art. 91 nu poate fi reținută.

În al doilea rind, ar putea fi pus în discuție caracterul progresiv al pragului, ajungind la nivelul de 8% pentru aliante politice de mai multe partide, respectiv în ce măsura are sau nu valoare constituțională un prag sporit.

Sub acest aspect, analiza problemei în discuție transgreseaza din planul egalității votului individual cetatenesc în cel al egalității competitiei electorale în care sînt angajate și alte forte politice ale tarii, care trebuie să dispună de condiții în asa fel create încît sa nu se ajungă la avantajarea sau dezavantajarea unor competitori politici în dăuna altora. Acest fapt ar fi contrar literei și spiritului art. 8 alin. (2) din Constituție, care consacra, în cadrul pluralismului politic din societatea românească - conceput ca o garanție a democrației noastre constituționale -, principiul egalității de sanse a tuturor partidelor politice. Potrivit acestui text, ele contribuie, deopotrivă, la definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, cu respectul unor importante principii care trebuie să le calauzeasca activitatea.

Or, este neîndoielnic faptul ca, în condițiile actuale, caracterizate printr-un multipartidism excesiv, competiția între un partid sau partide concurind singure și coalitii de partide este inegala; principiul egalității sanselor nu numai ca ar fi compromise, dar ar putea conduce chiar la rezultate contrare, cum ar fi acela al reprezentării în Parlament a unor formațiuni politice care, dacă nu s-ar fi coalizat, nu puteau realiza pragul de 3%, în detrimentul altora care au concurat totuși singure și nu au realizat pragul minim, nereprezentindu-se în Camerele legiuitoare ale tarii.

Este de precizat, pe de altă parte, ca pragul progresiv are caracter constituțional numai dacă el se aplică în mod egal tuturor partidelor și formatiunilor politice, fără discriminări, cerința pe care dispozițiile art. 91 din lege au respectat-o, astfel ca principiul egalității de sanse nu a fost încălcat.

Prin prisma celor de mai sus, pragul progresiv nu poate fi privit nici ca reprezentind un cens electoral, deoarece el este menit, dimpotriva, să asigure, în contextul politic actual, tocmai consacrarea egalizarii sanselor formatiunilor politice care iau parte la procesul electoral din toamna acestui an.

În al treilea rind, s-ar putea considera ca instituirea unui prag fix și a altuia progresiv este antinomica; argumentele în favoarea unuia ar sta împotriva celuilalt, de unde posibila criticabilitate a unor soluții diferite și contradictorii.

Nici o asemenea obiectie nu ar avea temei.

Soluția prevăzută pentru anul 1992 poate fi considerată ca, prin consacrarea pragului progresiv, consolideaza și dezvolta viața noastră politica în condițiile multipartidism arătate, urmărind tocmai perspectiva polarizarii acesteia. Actuala reglementare poate fi considerată ca o treapta în configurarea acestei polarizari, ea fiind, după cum s-a arătat, expresia - în condițiile actuale - a egalității de sanse a formatiunilor politice pentru realizarea unei posibile restringeri a esichierului politic, care să nu mai facă necesară, în viitor, diferentierea progresiva reglementată limitativ numai la anul 1992. De altfel, trebuie menționat faptul ca în constitutiile statelor moderne nu sînt precizate astfel de praguri, ele fiind de resortul legilor electorale adoptate în temeiul prevederilor constituționale. Acest lucru este reglementat și în Constituția României, care stabilește la art. 59 alin. (1) faptul ca Senatul și Camera Deputaților sînt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, potrivit legii electorale. Ca atare, prin lege, Parlamentul este în măsura sa adopte orice tip de scrutin sau modalitate de repartizare a mandatelor, respectînd, bineînțeles, prevederile și principiile constituționale. În temeiul abilitarii prevăzute, deci, de art. 59 alin. (1) din Constituție, legiuitorul organic a putut aprecia ca justificată instituirea celor două praguri diferite, fără ca, prin aceasta, sa încalce Constituția, în raport cu considerentele expuse mai sus.

Vazind și dispozițiile art. 145 alin. (2) din Constituție și ale

art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992

pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

pentru motivele arătate, Curtea, în unanimitate,

În numele legii

DECIDE:

1. Dispozițiile cuprinse în art. 34, art. 66 alin. 1 și art. 91 din Legea pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului sînt constituționale.

2. Prezenta decizie se comunică Președintelui României și Camerei Deputaților și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la 30 iunie 1992 și la ea au participat Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu și Victor Dan Zlatescu, judecători.