Decizia nr. 110/1998

Articolul 146

din Codul de procedură penală, reglementand condițiile pentru arestarea învinuitului, este considerat neconstitutional în raport cu art. 23 din Constituție, întrucât procurorul poate lua măsura arestării preventive a unei persoane fără a o audia și fără a-i aduce la cunoștința învinuirea în prezenta unui avocat.

Potrivit art. 23 alin. (5) din Constituție, celui reținut sau arestat trebuie să i se aducă de îndată la cunoștința, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, numai în prezenta unui avocat ales sau numit din oficiu.

Aceste dispoziții, garantand libertatea individuală și siguranța persoanei, privesc instituția arestării, fără a distinge între faza de urmărire sau de judecată a procesului penal.

Dispozițiile art. 23 din Constituție trebuie corelate cu cele ale art. 24 alin. (2) din Legea fundamentală și cu reglementările internaționale: art. 14 pct. 3 din Pactul privind drepturile civile și politice și art. 6 pct. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul cărora audierea învinuitului și cu atât mai mult a inculpatului, fiind un act procesual, trebuie facuta în prezenta aparatorului ales sau din oficiu, chiar înainte de emiterea ordonanței de arestare, asupra căreia apărătorul are dreptul să facă observațiile și apărările pe care le considera necesare, putând solicita sa nu fie arestat ori, dacă a fost reținut sau s-a emis un alt mandat anterior, punerea sa în libertate.

Codul de procedură penală, sub titlul IV "Măsurile preventive și alte măsuri procesuale", reglementează la cap. "Măsurile preventive" un ansamblu de garanții procesuale distincte, pentru a proteja libertatea individuală, între care: aducerea la cunoștința persoanei arestate a motivelor arestării și a celor privind învinuirea în prezenta unui avocat, ascultarea inculpatului.

Astfel în secțiunea I "Dispoziții generale" cap. I din titlul IV - Partea generală, prin art. 137^1 se instituie anumite obligații pentru organul de urmărire penală sau instanța de judecată, care sunt în concordanta cu prevederile art. 23 alin. (5) din Constituție.

Cu toate acestea se constată că exista o necorelare sub aspectul condițiilor în care poate fi luată măsura arestării învinuitului în raport cu măsura arestării inculpatului. Astfel legea face o nejustificată diferentiere în favoarea măsurii arestării inculpatului, care nu poate fi luată decât după ascultarea acestuia, condiție care lipsește în cazul arestării învinuitului. Or, deosebirile de natura juridică dintre cele doua măsuri procesuale nu justifica nici o deosebire de tratament între invinuit și inculpat sub aspectul garanțiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apărare și al garanțiilor procesuale prevăzute de lege și consacrate în Constituție. De aceea dispozițiile art. 146 din Codul de procedură penală și măsura arestării preventive a învinuitului, pe care o reglementează, sunt constituționale numai în măsura în care prin acestea se asigura respectarea necondiționată a garanțiilor constituționale privind libertatea și drepturile fundamentale ale persoanei.

Totodată autorul excepției de neconstituționalitate susține ca dispozițiile legale care reglementează luarea măsurii arestării preventive sunt neconstituționale în raport cu art. 23 alin. (4) din Constituție, deoarece acestea permit procurorului, după ce a dispus arestarea învinuitului, sa dispună apoi arestarea aceleiași persoane în calitate de inculpat, astfel prelungindu-și propria măsura de arestare, deși, potrivit textului constituțional menționat, prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată.

Critica de neconstituționalitate nu este intemeiata. Arestarea inculpatului, atunci când intervine după arestarea învinuitului, luată tot de procuror, nu poate fi privită ca o prelungire a acesteia, deoarece cele doua măsuri sunt diferite ca natura juridică. Măsura arestării preventive a învinuitului, luată de procuror în condițiile prevăzute la art. 146 din Codul de procedură penală, are un caracter excepțional și este necesară numai atunci când termenul de 24 de ore - cat poate dura măsura reținerii, potrivit Constituției - art. 23 alin. (3) - și legii - art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală -, se dovedește insuficient pentru strângerea probelor necesare pentru a se putea decide dacă exista sau nu temeiuri suficiente pentru a pune în mișcare a acțiunea penală împotriva învinuitului și, eventual, pentru a lua împotriva lui măsura arestării preventive sau, dimpotriva, pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau, eventual, încetarea urmăririi. Măsura arestării învinuitului nu poate depăși 5 zile și se justifica numai dacă este necesară în interesul urmăririi penale, în condițiile art. 143 și în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148 din Codul de procedură penală. Luarea ei se dispune de către procuror prin ordonanța motivată, este urmată de emiterea mandatului de arestare a învinuitului și nu poate fi prelungită.

Dacă la expirarea duratei arestării învinuitului se confirma temeiurile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva acestuia și se menține necesitatea privarii sale de libertate, în condițiile legii, procurorul dispune prin ordonanța punerea în mișcare a acțiunii penale și luarea, de la această dată, a măsurii arestării preventive a inculpatului, urmată de emiterea mandatului de arestare a acestuia. Măsura este, în conceptia legiuitorului, consecința înlocuirii poziției procesuale de invinuit a făptuitorului, adică de persoana față de care se efectuează urmărirea penală, cat timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa - art. 229 din Codul de procedură penală, cu aceea de inculpat, adică de persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală. În ceea ce privește durata arestării inculpatului, consecutiva măsurii arestării învinuitului, ea trebuie să includă, în mod firesc, durata acesteia din urma, ca măsura excepționala specifică urmăririi penale, în reglementarea legală în vigoare, neputând depăși însă, împreună cu aceasta, durata de 30 de zile prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituție, având în vedere și faptul ca, deși diferite, cele doua măsuri preventive au drept consecința privarea de libertate a aceleiași persoane, indiferent de calitatea procesuala a acesteia, deci fără sa distinga, astfel cum face Codul de procedură penală, între arestarea învinuitului și arestarea inculpatului.

Excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 149 din Codul de procedură penală este neîntemeiată și urmează a fi respinsă. Acest articol prevede: "Durata arestării inculpatului nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.

Când o cauza este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispozițiilor alineatului precedent.

Arestarea inculpatului în cursul judecații durează până la soluționarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanța dispune revocarea ei."

Excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece textul prevede în mod expres ca durata arestării inculpatului nu poate depăși 30 de zile, fiind deci conform cu art. 23 alin. (4) din Constituție. Dispozițiile art. 149 alin. 2 din același cod nu au legătură cu cauza și, în consecința, și aceasta critica este neîntemeiată.

Referitor la prevederile alin. 3 al aceluiași articol, se constată că, prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998, Curtea a statuat ca aceste dispoziții sunt neconstituționale, urmând, în legătură cu durata arestării, să se facă aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constituție. Astfel fiind, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală este inadmisibila, urmând a fi respinsă.

Fața de cele arătate, ar fi necesar ca dispozițiile Codului de procedura penală să facă parte din legislația asupra căreia Consiliul Legislativ urmează sa propună măsuri pentru punerea ei de acord cu normele și principiile Constituției, spre a se adoptă o reglementare corespunzătoare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Admite în parte excepția de neconstituționalitate invocată de Suciu Ioan în Dosarul nr. 119/1998 al Curții Militare de Apel și constata ca dispozițiile art. 146 din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care asigura învinuitului aceleași drepturi procesuale ca și inculpatului, în temeiul garanțiilor constituționale privind libertatea individuală și siguranța persoanei, prevăzute la art. 23 și 24 din Constituție.

2. Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 149 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală.

3. Respinge ca inadmisibila excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 14 iulie 1998.