Decizia nr. 34/1993

Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 15 iunie 1993, de către 51 deputați, respectiv de domnii Ștefan Sinko, Ervin Zoltan Szekely, Akos Birtalan, Alexandru Konya Hamar, Francisc Pecsi, Attila Varga, Ludovic Rakoczi, Istvan Antal, Karoly Kerekes, Emeric Dumitru Borbely, Iosif Alfred Mazalik, Arpad-Francisc Marton, Benedek Nagy, Francisc Baranyi, Lazar Madaras, Gheorghe Gorun, Ion Dobrescu, Zoltan Szilagyi, Ferenc Asztalos, Vasile Mandroviceanu, Alexandru Athanasiu, Dorel Coc, George Crin Laurentiu Antonescu, Constantin-Șerban Rădulescu Zonner, Vasile Lupu, Razvan Dobrescu, Liviu Neculai Marcu, Ioan Muresan, Barbu Pitigoi, Mihail Nica, Mircea-Mihai Munteanu, Viorel Pavel, Cornel Sturza Popovici, Ion Cornita, Doru-Mihai Dobrescu, Constantin Gheorghe Avramescu, Dinu Patriciu, doamna Teodora Bertzi, domnii Horia Mircea Rusu, Vasile Nistor, Ioan Timiș, Dragos Enache, Nicolae Alexandru, Niculae Cerveni, Horia Radu Pascu, Ion Dinu, Ioan Victor Pica, Emil Livius Nicolae Puțin, Ioan Nemeth, doamna Smaranda Dobrescu și domnul Vasile Gheorghe Victor Pop, asupra neconstitutionalitatii art. 20 alin. 2 și art. 22 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import și din țara, precum și impozitul la țițeiul din producția interna și gazele naturale.

În sesizare, grupul de deputați susține ca prevederile art. 20 alin. 2 din legea sus-menționată sunt neconstituționale, întrucât instituie un termen de prescripție de 5 ani, mai mare decât termenul de drept comun, de 3 ani, prevăzut de

Decretul nr. 167/1958 , ceea ce este contrar prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

De asemenea, în sesizare se susține ca și art. 22 alin. 2 este neconstitutional, deoarece exclude controlul judecătoresc al eventualelor greșeli sau abuzuri comise de organele administrativ-financiare în stabilirea și încasarea accizelor sau impozitelor respective, ceea ce contravine art. 21 din Constituție, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

Curtea Constituțională, în temeiul

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , constata ca este competența să soluționeze sesizarea, care s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale

art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 .

Potrivit

art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

s-a solicitat celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, punctul lor de vedere în legătură cu sesizarea primită.

În punctul de vedere al Camerei Deputaților se arata, în esenta, ca art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizării nu este în contradictie cu prevederile Constituției, întrucât taxa specială de consumație instituită de această lege, ca și termenul de prescripție corespunzător își afla temeiul constituțional în art. 43 alin. (1) și art. 134 alin. (2) din Constituție, în virtutea cărora statul este îndreptățit sa ia măsurile necesare pentru asigurarea surselor sale bugetare care să-i permită să se achite de obligațiile ce îi revin, inclusiv pe calea unei reglementări speciale adoptate de Parlament în baza art. 85 alin. (1) din Constituție.

De asemenea, în punctul de vedere respectiv se arata ca împotriva deciziei Ministerului Finanțelor, prevăzută de art. 22 alin. 2, exista calea de atac reglementată de

art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , întrucât excepția referitoare la art. 3 din acest articol este abrogată, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție. De aceea, nici art. 22 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import și din țara, precum și impozitul la țițeiul din producția interna și gazele naturale nu este contrar unei prevederi constituționale.

În punctul de vedere al Guvernului se arata ca taxele speciale de consumație, denumite accize, au fost instituite în corelare cu taxa pe valoarea adăugată, care intră în vigoare la 1 iulie 1993, astfel ca termenul de prescripție de 5 ani prevăzut pentru taxa pe valoarea adăugată a fost preluat și la art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizării. De aceea, având în vedere și prevederile

art. 22 din Decretul nr. 167/1958 , potrivit cărora impozitele și taxele datorate statului sunt supuse dispozițiilor privitoare la prescripția din legile speciale, precum și dispozițiile constituționale ale art. 136, potrivit cărora taxele și impozitele sunt reglementate prin lege, se considera ca art. 20 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import și din țara, precum și impozitul la țițeiul din producția interna și gazele naturale nu este neconstitutional, mai ales ca veniturile statului nu fac parte din proprietatea privată a acestuia, ele subsumandu-se sferei domeniului public.

În ce privește art. 22 alin. 2 din această lege, în punctul de vedere al Guvernului se considera ca, până la legiferarea unei proceduri fiscale, soluția adoptată nu contravine art. 21 din Constituție, întrucât decizia Ministerului Finanțelor este definitivă numai în sfera jurisdicției administrative, iar partea interesată are deschisă calea recursului prevăzut de

art. 4 din Legea nr. 29/1990 , excepția din acest articol referitoare la art. 3 fiind abrogată potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție.

Senatul nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

examinând sesizarea grupului de deputați, punctele de vedere ale Camerei Deputaților și Guvernului, precum și concordanta dintre textele legale a căror constituționalitate a fost contestată și dispozițiile Constituției, retine următoarele:

Potrivit art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizării, termenul de prescripție pentru stabilirea accizelor sau a impozitului la țițeiul din producția interna și gazele naturale, precum și dreptul de executare silită a acestora este de 5 ani.

Se susține în sesizare ca aceasta prevedere ar fi neconstitutionala întrucât, instituind o prescripție mai mare decât cea de 3 ani, ce reprezintă regula de drept comun potrivit

Decretului nr. 167/1958 , încalcă prevederile art. 41 alin. (2) din Constituție, referitoare la ocrotirea egala a proprietății private, indiferent de titular.

Este neîndoielnic ca prescripția de 3 ani nu constituie o norma constituțională și ca, în prezent, legislația prevede și alte termene de prescripție, în considerarea diversitatii situațiilor ce reclama o reglementare diferita, cum sunt termenul de 5 ani pentru executarea silită a impozitelor și taxelor ( art. 45 din Decretul nr. 221/1960 ), termenul de 5 ani pentru prescripția drepturilor bugetului de stat sau ale plătitorilor rezultate din Ordonanța privind taxa pe valoarea adăugată ( art. 29 din Ordonanța nr. 3/1992 , aprobată prin

Legea nr. 130/1992 ),termenul de 10 ani privitor la viciile ascunse ale unei construcții ( art. 30 din Ordonanța nr. 25/1992

privind calitatea în construcții) sau termenul de 5 ani pentru evicțiunea bunului adjudecat (art. 561 din Codul de procedură civilă). De asemenea, din însuși cuprinsul

Decretului nr. 167/1958

rezultă ca termenul de 3 ani nu constituie norma de drept comun în materia taxelor și impozitelor cat timp, potrivit art. 22 din acest decret, se precizează ca pentru impozite și taxe termenele de prescripție sunt cele din legile specifice.

Veniturile bugetului de stat, întrucât acesta face parte, potrivit art. 137 alin. (1) din Constituție, din bugetul public național, nu constituie proprietatea privată a statului. De aceea, creanțelor din impozite și taxe, ca venituri ale bugetului de stat, nu le sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. (2) din Constituție, referitoare la ocrotirea egala a proprietății private, indiferent de titular, mai ales ca impozitele și taxele se stabilesc, după cum prevede art. 138 alin. (1) din Constituție, numai prin lege. În consecința, instituirea de către legiuitor a unei durate de prescripție pentru o anumită categorie de impozite și taxe mai mare decât cea de drept comun nu este contrară Constituției, cu atât mai mult cu cat privește creanțe referitoare la executarea unei obligații prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituție, potrivit căreia

cetățenii trebuie să contribuie prin impozite și taxe la cheltuielile publice. O asemenea dispoziție este conformă prevederilor art. 134 alin. (2) din Constituție, în temeiul cărora statul poate să ia anumite măsuri pentru asigurarea surselor sale bugetare, care să-i permită să se achite de obligațiile ce îi revin.

Cel de-al doilea motiv de neconstituționalitate se referă la art. 22 alin. 2, potrivit căruia plângerea împotriva deciziei Direcției generale a finanțelor publice și controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului București, prin care aceasta a soluționat o contestație privind stabilirea și încasarea accizelor sau a impozitului la țițeiul din producția interna și gazele naturale, după caz, și a majorărilor de întârziere, se soluționează de Ministerul Finanțelor, precizându-se ca soluția data de acest minister este definitivă și executorie.

Aceasta prevedere, dacă ar avea înțelesul excluderii litigiului din competența organelor judecătorești, este neconstitutionala, ținând seama de dispozițiile art. 21 din Constituție, referitoare la liberul acces la justiție, precum și de dispozițiile art. 123 alin. (1) și art. 125 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Se constata, însă, ca într-o interpretare sistematica a art. 22 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizării în contextul legislației, prevederile acestui articol nu pot avea semnificatia excluderii jurisdicției organelor judecătorești în soluționarea litigiului.

Potrivit

art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , actele administrative jurisdicționale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale, în termen de 15 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție. Excepția prevăzută de acest articol referitoare la prevederile art. 3 privind cererile legate de stabilirea și scăderea impozitelor, a taxelor și a amenzilor prevăzute de legile de impozite și taxe, întrucât inlatura jurisdicția instanțelor judecătorești, contravine art. 21, art. 123 alin. (1) și art. 125 alin. (1) din Constituție și, deci, este abrogată, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție. De aceea, împotriva deciziei Ministerului Finanțelor în soluționarea contestației privind stabilirea și încasarea accizelor la produsele din import și din țara, precum și impozitul la țițeiul din producția interna și gazele naturale, inclusiv majorările aplicate, exista calea de atac a recursului la secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție. Precizarea din cuprinsul art. 22 alin. 2 referitoare la caracterul definitiv și executoriu al deciziei Ministerului Finanțelor nu poate avea alt înțeles decât acela ca, în cadrul jurisdicției administrative, nu mai exista o alta cale de atac. În lipsa acestei precizări, contestatarul s-ar fi putut adresa Guvernului, în cadrul recursului administrativ la organul ierarhic superior. Cat timp, însă potrivit

art. 4 din Legea nr. 29/1990 , el are deschisă calea de atac a recursului la Curtea Suprema de Justiție - secția de contencios administrativ -, aceasta prevedere nu poate avea un alt înțeles, întrucât ea se referă exclusiv la jurisdicția administrativă.

Legiuitorul, din considerente de operativitate, tehnicitate și economicitate, poate stabili o jurisdicție administrativă prealabilă celei judecătorești, ca, de exemplu, în materiile privind inventiile, pensiile, impozitele și taxele.

În ce privește constatarea abrogării normei de trimitere la art. 3 din cuprinsul

art. 4 al Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 , ea se impune ținând seama de principiul potrivit căruia judecătorul, indiferent de jurisdicție, este obligat, în vederea soluționării cauzei supuse competentei sale, să constate dacă o prevedere legală, de care depinde aceasta soluționare, este în vigoare sau, dimpotriva, este abrogată. Or, în speta constatarea abrogării normei de trimitere la art. 3 din cuprinsul

art. 4 al Legii nr. 29/1990

este esențială pentru stabilirea legalității, constituționale a art. 22 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizării.

Având în vedere considerentele expuse,

vazand și dispozițiile art. 144 lit. a) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și prevederile

art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Dispozițiile art. 20 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import și din țara, precum și impozitul la țițeiul din producția interna și gazele naturale sunt constituționale.

2. Dispozițiile art. 22 alin. 2 din legea sus-menționată, sub rezerva interpretării date în cuprinsul prezentei decizii, sunt constituționale. Totodată, constata ca excepția prevăzută în

art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , referitoare la art. 3 din aceeași lege, este abrogată, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție.

3. Prezenta decizie se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 24 iunie 1993 și la ea au participat Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru și Victor Dan Zlatescu, judecători.