Decizia nr. 57/2012

Acsinte Gaspar - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Valentina Bărbățeanu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, excepție ridicată de Societatea Comercială "Baran Impex" - S.R.L. din București în Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, și care formează obiectul Dosarului nr. 100D/2011 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul și în dosarele nr. 586D/2011, nr. 771D/2011, nr. 1.037D/2011, nr. 1.225D/2011 și nr. 1.475D/2011, având ca obiect o excepție de neconstituționalitate cu obiect identic, excepție ridicată de Societatea Comercială "Baran Impex" - S.R.L. din București în Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, de Societatea Comercială "Orient" - S.R.L. din Rădăuți în Dosarul nr. 7.930/182/2010 al Judecătoriei Baia Mare - Secția civilă, de Societatea Comercială "Agrevo" - S.R.L. din Corod în Dosarul nr. 1.104/324/2011 al Judecătoriei Tecuci, de Societatea Comercială "Comind Thamos" - S.R.L. din Focșani în Dosarul nr. 15.585/200/2011 al Judecătoriei Buzău - Secția civilă, de Judecătoria Focșani în Dosarul său nr. 7.245/231/2010 și de Ginel Trofin în Dosarul nr. 14.747/200/2011 al Judecătoriei Buzău.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent învederează Curții că, în Dosarul nr. 1.225D/2011, partea Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași a transmis note scrise în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate.

Curtea, din oficiu, văzând identitatea de obiect al cauzelor menționate, pune în discuție problema conexării lor.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare a acestor cauze.

Curtea, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea dosarelor nr. 586D/2011, nr. 771D/2011, nr. 1.037D/2011, nr. 1.225D/2011 și nr. 1.475D/2011 la Dosarul nr. 100D/2011, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Consideră că textul de lege criticat nu aduce atingere drepturilor garantate prin dispozițiile constituționale și convenționale invocate de autorii excepției, impunerea obligației de a plăti tariful de despăgubire criticat fiind o opțiune a legiuitorului pe care instanța de contencios constituțional nu o poate cenzura.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 11.677 din 10 decembrie 2010 și încheierile din 21 ianuarie 2011, 3 iunie 2011, 25 august 2011, 1 noiembrie 2011 și 11 noiembrie 2011 pronunțate în dosarele nr. 6.568/288/2010, nr. 7.930/182/2010, nr. 1.104/324/2011, nr. 15.585/200/2011, nr. 7.245/231/2010 și nr. 14.747/200/2011, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, Judecătoria Baia Mare - Secția civilă, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Buzău - Secția civilă și Judecătoria Focșani au sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România.

Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială "Baran Impex" - S.R.L. din București, Societatea Comercială "Orient" - S.R.L. din Rădăuți, Societatea Comercială "Agrevo" - S.R.L. din Corod, Societatea Comercială "Comind Thamos" - S.R.L. din Focșani, de Judecătoria Focșani din oficiu și, respectiv, de Ginel Trofin în cauze având ca obiect soluționarea plângerilor formulate împotriva unor procese-verbale de constatare și sancționare a unor contravenții reglementate prin dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 15/2002 .

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată următoarele:

Autorul excepției ce formează obiectul Dosarului nr. 100D/2011 susține că textul de lege criticat impune în mod abuziv și nelegal obligația contravenientului de a achita, pe lângă amenda contravențională, și alte sume, cu titlu de tarif de despăgubire, în funcție de tipul vehiculului folosit. Arată că

Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

nu cuprinde o definiție a noțiunii de "tarif de despăgubire". În schimb, potrivit

art. 3 alin. (1) teza finală din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , în cadrul actelor normative care stabilesc contravenții se pot prevedea și tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârșirea acestora, astfel că, în cazul în care s-a pricinuit o pagubă și există tarife de despăgubire, pe lângă sancțiunea contravențională se va aplica și despăgubirea, dar numai cu acordul expres al persoanei vătămate. Or, prin săvârșirea contravenției de a circula pe drumurile naționale fără rovinietă, autorul excepției susține că nu s-a produs vreo pagubă nici drumului, nici concesionarului acestuia pentru a necesita impunerea unei despăgubiri.

Autorul excepției ce formează obiectul Dosarului nr. 586D/2011 arată că textul de lege criticat instituie o dublă sancțiune pentru aceeași faptă și contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât instituie un tratament discriminatoriu față de ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, care plătesc o singură astfel de taxă.

Autorul excepției ce formează obiectul Dosarului nr. 771D/2011 invocă și încălcarea dreptului la un proces echitabil, ca urmare a faptului că instanța nu are posibilitatea de a determina în mod corect cuantumul despăgubirilor, în funcție de împrejurările în care s-a comis contravenția, ci este obligată să facă aplicarea tarifelor stabilite de legiuitor.

Autorii excepției ce formează obiectul dosarelor nr. 1.037D/2011 și nr. 1.475D/2011, precum și Judecătoria Focșani, care a ridicat din oficiu excepția ce formează obiectul Dosarului nr. 1.225D/2011, susțin că prevederile

art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

contravin dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție. Astfel, aceștia arată că, dacă se consideră că tariful de despăgubire are natura juridică a unei despăgubiri al cărei cuantum este evaluat legal, atunci petentul este lipsit de orice mijloc legal de a contesta modalitatea de stabilire a acestuia, existența și întinderea prejudiciului și existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Prin plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, petentul nu poate contesta măsura obligării la plata tarifului de despăgubire, decât dacă această măsură ar fi calificată ca sancțiune, întrucât

art. 31 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

acordă legitimare procesuală activă exclusiv părții vătămate, nu și contravenientului pentru a contesta despăgubirea. Or, aceasta reprezintă o încălcare a principiului egalității de arme, întrucât nu se pot administra probe care să tindă la dovedirea faptului că nu s-a produs un prejudiciu sau că prejudiciul produs este mai mic decât cel predeterminat legal. Precizează că nici instanța nu poate analiza legalitatea și temeinicia măsurii obligării contravenientului la plata tarifului de despăgubire, întrucât, potrivit

art. 31 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , aceasta scapă cenzurii instanței, cu excepția cazului în care însuși organul constatator, în favoarea căruia se plătește tariful de despăgubire, ar contesta această măsură, dar o asemenea contestație ar fi evident lipsită de interes. În ipoteza în care obligarea la plata tarifului de despăgubire este considerată o sancțiune, situație în care instanța învestită cu soluționarea plângerii contravenționale are posibilitatea de a analiza și această măsură, se încalcă principiul aplicării unei singure sancțiuni principale pentru o faptă contravențională, care reprezintă aplicarea în materie contravențională a principiului din dreptul penal non bis în idem, potrivit căruia nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit încă o dată pentru aceeași faptă pentru care a fost deja urmărit sau condamnat. Autorii excepției consideră că măsura obligării la plata tarifului de despăgubire are natura unei sancțiuni, cu scop punitiv și represiv. Cuantumul tarifului de despăgubire este foarte ridicat și nu există nicio posibilitate de apreciere în concret a prejudiciului efectiv produs prin săvârșirea faptei contravenționale. În plus, fapta de a circula fără rovinietă valabilă reprezintă o contravenție de pericol, nesusceptibilă de a produce un prejudiciu material, concret, evaluabil. Ca atare, susțin că obligarea la plata tarifului de despăgubire reprezintă, de fapt, o altă sancțiune aplicabilă pentru aceeași faptă, întrucât între sancțiunea principală a amenzii contravenționale și sancțiunea obligării la plata tarifului de despăgubire nu se poate stabili un raport ca între sancțiunea principală și sancțiunea complementară în sensul

art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , deoarece ambele au natură pecuniară și valori ridicate.

Judecătoria Râmnicu Vâlcea nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate, contrar prevederilor

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 .

Judecătoria Baia Mare - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat nu contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

Judecătoria Tecuci opinează în sensul netemeiniciei excepției de neconstituționalitate, precizând că prevederile

art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

sunt în deplină concordanță cu dispozițiile art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Judecătoria Buzău - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, menționând că tariful de despăgubire stabilit prin textul de lege criticat are natura unui tarif de evaluare legală a prejudiciului, în sensul

art. 23 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 . Arată că, potrivit

art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă acestea s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal și hotărăște asupra sancțiunii, a despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării, dacă este cazul. Așadar, instanța verifică și se pronunță inclusiv asupra tarifului de despăgubire, putând stabili în raport cu situația concretă din speță dacă se impune sau nu înlăturarea acestuia.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul, în punctul de vedere transmis la Dosarul nr. 1.037D/2011, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege ce formează obiectul acesteia nu aduce atingere accesului liber la justiție sau dreptului la un proces echitabil. Consideră că este evidentă distincția între amenda contravențională ca sancțiune principală contravențională, de natură administrativă, aplicabilă pentru nerespectarea obligației, prealabile, de achitare a tarifelor de utilizare a drumurilor naționale în condițiile ordonanței, pe de o parte, și sumele datorate cu titlu de tarif de despăgubire, pe de altă parte. Arată că, în cazul încălcării de către utilizatorii drumurilor naționale a obligației achitării tarifului de utilizare al cărui nivel este prevăzut în anexa nr. 1 la ordonanță, contravenienților le sunt aplicabile atât prevederile referitoare la sancțiunea ca amendă contravențională (răspundere contravențională), în cuantumul prevăzut în anexa nr. 2 din ordonanță, cât și prevederile referitoare la sumele datorate cu titlu de tarif de despăgubire (răspundere materială, civilă), prevăzute în anexa nr. 4 din același act normativ. Precizează că, astfel cum rezultă din anexele nr. 1 și 4 ale ordonanței, cuantumul tarifului de despăgubire datorat este echivalentul tarifului de utilizare pe durata cea mai mare (12 luni), aplicabil utilizatorilor drumurilor naționale. Mai arată că, potrivit

art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , instanței îi revine competența de a verifica legalitatea și temeinicia procesului-verbal de contravenție și de a se pronunța inclusiv asupra tarifului de despăgubire datorat.

Avocatul Poporului apreciază, în punctele de vedere transmise la dosarele nr. 100D/2011, nr. 586D/2011, nr. 1.225D/2011 și nr. 1.475D/2011, că textul de lege criticat este constituțional. În opinia sa, prevederile art. 25 alin. (1) din Legea fundamentală nu sunt incidente în cauză, întrucât dreptul la libera circulație garantează, în condițiile legii, libertatea de mișcare a persoanelor în țară sau în străinătate și nu vizează nici mijloacele materiale care pot concura la efectuarea acestor deplasări, nici plata unor taxe pentru folosirea drumurilor publice. Observă că prin

Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

se instituie tariful de utilizare a rețelei de drumuri naționale din România pentru toate vehiculele înmatriculate și pentru toți utilizatorii români și străini, structurat în funcție de perioada de parcurs și staționare, încadrarea în clasa de emisii poluante, masa totală maximă autorizată și numărul de axe. De asemenea, textul de lege criticat nu conține elemente de natură să determine un tratament inegal sau discriminatoriu între utilizatorii de vehicule. Consideră, totodată, că nu este nesocotit dreptul de acces liber la justiție și nici dreptul la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 31 alin. (1) și

art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , împotriva procesului-verbal de contravenție se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia, iar plângerea, împreună cu dosarul cauzei, se trimite de îndată judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse și concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2002, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 424/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2002, astfel cum au fost modificate și completate prin

Ordonanța Guvernului nr. 8/2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 30 ianuarie 2010. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(3) Contravenientul are obligația de a achita, pe lângă amenda contravențională, cu titlu de tarif de despăgubire, în funcție de tipul vehiculului folosit fără a deține rovinieta valabilă, sumele stabilite potrivit anexei nr. 4."

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, textul de lege criticat contravine următoarelor dispoziții din Constituție: art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 25 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit căruia legea stabilește condițiile exercitării dreptului la liberă circulație. Se invocă, totodată, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care consacră dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, prin

Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 , legiuitorul român a apreciat necesar să instituie obligația plății unui tarif pentru utilizarea rețelei de drumuri naționale din România, aplicabil tuturor utilizatorilor români și străini, pentru toate vehiculele înmatriculate, astfel cum se precizează în art. 1 alin. (2) al actului normativ menționat. Neachitarea acestui tarif reprezintă contravenție și se sancționează cu amendă, limitele acesteia fiind stabilite în funcție de tipul vehiculului și fiind cuprinse în anexa nr. 2 la ordonanță.

Distinct de sancțiunea amenzii, textul de lege ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate prevede că în sarcina contravenientului se reține și obligația de a achita, cu titlu de tarif de despăgubire, o anumită sumă de bani, precizată în anexa nr. 4 la ordonanță, în funcție de tipul vehiculului care a fost folosit fără a deține rovinieta valabilă, adică în lipsa documentului sau înregistrării în format electronic care atestă achitarea tarifului de utilizare a rețelei de drumuri naționale din România.

Obligarea la plata acestui tarif de despăgubire este o consecință a răspunderii civile delictuale subiective a contravenientului ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, respectiv utilizarea rețelei de drumuri fără plata tarifului corespunzător, care a avut ca rezultat un prejudiciu cauzat Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Principala critică de neconstituționalitate formulată constă în faptul că instanțele de judecată nu au posibilitatea de a dimensiona acest tarif de despăgubire în funcție de paguba efectiv suferită, ceea ce ar conduce, în opinia unora dintre autorii excepției, la nesocotirea dreptului la un proces echitabil.

Cu privire la acest aspect, Curtea reține că, potrivit

art. 3 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, actele normative pot cuprinde, pe lângă amenda contravențională ca sancțiune de drept administrativ, și tarife de determinare a despăgubirilor pentru prejudiciile pricinuite prin săvârșirea contravenției. Ținând cont de acest cadru general, reprezentat de

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , legiuitorul a prevăzut, prin

Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 , obligația plății unui tarif de despăgubire fix, pe categorii de autovehicule, în sarcina utilizatorilor români și străini ai rețelei de drumuri naționale din România ce se află în administrarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România. Curtea reține că, în concepția actului normativ criticat, utilizatorul a săvârșit o faptă ilicită (folosirea drumului național fără rovinietă), prin care a cauzat un prejudiciu rețelei de drumuri naționale prin uzarea și degradarea acestora și, totodată, există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, acesta fiind rezultatul direct al acțiunii de folosire a drumurilor naționale fără plata rovinietei. Prin urmare, stabilirea tarifului de despăgubire este întemeiată pe dreptul Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România de a beneficia de repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvârșită de utilizator.

Din cele de mai sus, rezultă că, prin demonstrarea faptei ilicite săvârșite de către utilizator, se naște o prezumție legală absolută în favoarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România în privința existenței prejudiciului - sub forma tarifului de despăgubire - și a raportului de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită. Valoarea prejudiciului suferit este stabilită în cuantum fix, în funcție de categoria autovehiculului, pentru a se evita o probatio diabolica în sarcina administratorului drumului național, în caz contrar, acesta fiind pus în situația de a demonstra în instanță potrivit principiului onus probandi incumbit actori prejudiciul suferit, aspect care este imposibil de determinat în cazuri individuale, ca urmare a multitudinii de elemente variabile ce intervin în această apreciere. De aceea, pentru a echilibra poziția părților din acest raport procesual, legiuitorul a recurs la prezumarea unui prejudiciu fix, determinat, pentru acoperirea căruia este datorat tariful de despăgubire. În privința cuantumului acestui tarif de despăgubire, Curtea observă că acesta nu intră în sfera de incidență a art. 56 din Constituție. Relația dintre administratorul drumului și utilizatorul fără rovinietă este guvernată de răspunderea civilă delictuală, ceea ce presupune repararea prejudiciului suferit potrivit întinderii sale. Așadar, nu există nicio legătură între tariful de despăgubire și taxa de utilizare a drumului, fiecare având altă natură și alt regim juridic, astfel încât nu se pot face comparații între cuantumurile acestora. În privința tarifului de despăgubire, legiuitorul a apreciat că sumele prevăzute în anexa nr. 4 la

Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

reflectă în mod generic gradul de uzură a carosabilului prin folosirea drumului național fără plata rovinietei, situație cunoscută de utilizatori, astfel încât aceștia pot avea reprezentarea consecințelor faptei de a nu respecta obligația prevăzută de

Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 .

În consecință, este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (3) din Legea fundamentală ca urmare a imposibilității contravenientului de a contesta modalitatea de stabilire a prejudiciului, existența și întinderea acestuia și existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Aceasta, deoarece prin plângerea împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, contravenientul are posibilitatea de a contesta atât sancțiunea contravențională, cât și existența faptei cauzatoare de prejudiciu.

Curtea nu poate reține nici critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil motivată prin pretinsa nesocotire a principiului non bis în idem. Semnificația acestuia este aceea că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă. Transpus la domeniul contravențional, acesta s-ar referi așadar la interdicția de a se pronunța două hotărâri judecătorești definitive cu privire la săvârșirea aceleiași contravenții. Prevederile de lege criticate nu vizează însă o asemenea ipoteză. De fapt, autorii excepției au în vedere o altă semnificație a principiului enunțat, și anume cea potrivit căreia este interzisă aplicarea a două sancțiuni principale pentru aceeași faptă, regulă cuprinsă în

art. 5 alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , care reprezintă norma generală în materie contravențională, fiind și o aplicare a art. 23 alin. (12) din Constituție (a se vedea, mutatis mutandis,

Decizia Curții Constituționale nr. 1.360 din 27 octombrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2009, Decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ioan Pop împotriva României și Hotărârea din 1 februarie 2005 pronunțată de instanța de la Strasbourg în Cauza Ziliberberg împotriva Moldovei). Or, așa cum s-a arătat mai sus, tariful de despăgubire nu are natura unei sancțiuni contravenționale, ci a unei modalități de acoperire a unui prejudiciu material.

Curtea constată că posibilitatea cumulării răspunderii contravenționale cu răspunderea civilă delictuală și, subsecvent, impunerea achitării concomitente a unei amenzi contravenționale și a unui tarif de despăgubire se justifică prin diferența esențială dintre fundamentele fiecărui tip de răspundere. Astfel, dacă în cazul răspunderii contravenționale se urmărește sancționarea unei conduite ilicite, prin stabilirea răspunderii civile se tinde la repararea prejudiciului produs unui anumit subiect de drept, în speță Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România. Curtea observă că, potrivit dispozițiilor

art. 1 alin. (2) și (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2003

pentru înființarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome "Administrația Națională a Drumurilor din România", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 3 octombrie 2003, aceasta este persoană juridică română de interes strategic național, care desfășoară, în principal, activități de interes public național în domeniul administrării drumurilor naționale și autostrăzilor. De aceea, stabilirea pe cale legală a tarifului de despăgubire se impune în vederea asigurării unei modalități eficiente de recuperare a prejudiciului suferit, în considerarea importanței protejării rețelei de drumuri naționale din România și a necesității menținerii acesteia într-o stare care să ofere deopotrivă siguranță circulației și condiții optime pentru desfășurarea traficului rutier.

Curtea constată că nu poate reține nici critica referitoare la contrarietatea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, generată, în opinia unuia dintre autorii excepției, de faptul că prevederile

art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

ar institui, pentru cetățenii români, un tratament discriminatoriu față de ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, care plătesc o taxă unică pentru utilizarea infrastructurii de transport rutier. În acest sens, Curtea observă că reglementările existente în legislațiile altor state membre ale Uniunii Europene nu pot constitui repere de referință pentru aprecierea eventualelor diferențe de tratament între cetățenii români și cei străini. Ca o consecință a principiului constituțional al universalității, consacrat de art. 15 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea Constituțională examinează exclusiv constituționalitatea legislației naționale, neavând competența de a compara regimul juridic intern aplicabil într-o materie cu cel existent în ordinea juridică a altor state cu privire la același domeniu de reglementare. Cu alte cuvinte, Curtea nu poate examina diferențe de tratament existente între cetățeni supuși unor sisteme legislative diferite. Faptul că în alte state membre ale Uniunii Europene au fost instituite modalități specifice de reglementare a unui anumit domeniu nu poate să conducă la concluzia unei inegalități de tratament juridic între cetățenii români și cei străini.

Curtea constată că, pe teritoriul statului român, textul de lege criticat se aplică în mod identic atât cetățenilor români, cât și celor străini care circulă pe drumurile publice din România, cu încălcarea obligației legale de achitare a tarifului de utilizare a acestora. Dispozițiile

art. 1 alin. (9) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

sunt revelatoare în acest sens, precizând explicit că "Tariful de utilizare se aplică în mod nediscriminatoriu pentru utilizatorii români și utilizatorii străini ai rețelei de drumuri naționale din România [...]". De asemenea, art. 1 alin. (2) din același act normativ prevede că tariful de utilizare se aplică tuturor utilizatorilor români și străini pentru toate vehiculele înmatriculate care sunt folosite pe rețeaua de drumuri naționale din România.

De altfel, Curtea observă că, în

art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 , se menționează că aceasta transpune Directiva 1.999/62/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 1999 de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri, publicată în Jurnalul Oficial al Comunității Europene nr. L 187/42 din 20 iulie 1999, numai în ceea ce privește tarifarea utilizării infrastructurii de transport rutier.

În fine, Curtea constată că textul de lege criticat nu contravine nici dispozițiilor

art. 25 din Constituție. Prin Decizia nr. 181 din 14 iunie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 21 ianuarie 2002, Curtea a reținut că Legea fundamentală garantează dreptul la liberă circulație în țară și în străinătate, dar condițiile exercitării acestui drept sunt stabilite prin lege, observând totodată că prevederile constituționale nu se referă și la mijloacele de transport prin care se realizează libera circulație, fiecare cetățean având posibilitatea de a utiliza mijloacele de transport pe care le consideră potrivite (rutiere, feroviare, aeriene, fluviale, navale, mijloace de transport în comun sau personale). Pe de altă parte, "libera circulație" se desfășoară potrivit unor reguli stabilite prin lege, reguli care au ca finalitate ocrotirea unor valori economice și sociale, a drepturilor și libertăților cetățenilor, precum și a unei normale desfășurări a relațiilor interstatale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, excepție ridicată de Societatea Comercială "Baran Impex" - S.R.L. din București în Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, de Societatea Comercială "Orient" - S.R.L. din Rădăuți în Dosarul nr. 7.930/182/2010 al Judecătoriei Baia Mare - Secția civilă, de Societatea Comercială "Agrevo" - S.R.L. din Corod în Dosarul nr. 1.104/324/2011 al Judecătoriei Tecuci, de Societatea Comercială "Comind Thamos" - S.R.L. din Focșani în Dosarul nr. 15.585/200/2011 al Judecătoriei Buzău - Secția civilă, de Judecătoria Focșani, din oficiu, în Dosarul nr. 7.245/231/2010 și de Ginel Trofin în Dosarul nr. 14.747/200/2011 al Judecătoriei Buzău.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 26 ianuarie 2012.