Decizia nr. 55/1994

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Muraru - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Ioan Griga - procuror

Florentina Geangu - magistrat - asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 55 din 13 octombrie 1993 .

Dezbaterile au avut loc în ședința din 10 mai 1994, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, în lipsa inculpaților și a părții civile care, deși legal citați, nu s-au prezentat și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 18 mai 1994.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Inculpata Stan Elena a invocat în dosarul nr. 6345/1992 al Judecătoriei Tulcea excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 din Codul penal, pentru care a fost trimisa în judecata cu motivarea ca ele contravin prevederilor art. 135 alin. (2) și alin. (4) din Constituție și au fost abrogate prin art. 150 alin. (1) din legea fundamentală.

Prin Decizia nr. 55 sin 13 octombrie 1993, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, constatind ca dispozițiile art. 224 din Codul penal au fost abrogate parțial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, acestea urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, aratind, în esenta:

1. Curtea nu este competența să se pronunțe asupra excepțiilor de neconstituționalitate care privesc legi anterioare intrării în vigoare a Constituției.

2. Pe fond se apreciază ca în mod greșit s-a dispus abrogarea parțială a unor dispoziții din Codul penal referitoare la avutul obștesc. În susținerea acestui motiv s-au invocat următoarele argumente:

- limitarea bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice numai la cele prevăzute în art. 135 alin. (4) este gresita, deoarece mai sunt și alte bunuri stabilite prin legi sau care urmează să se stabilească prin alte legi și care, având același regim juridic, nu pot fi caracterizate ca făcând parte din proprietatea privată;

- Curtea poate să hotărască asupra neconstitutionalitatii legilor și nu sa pronunțe abrogarea, care este de competența Parlamentului;

- Curtea, în decizia atacată, se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, ceea ce nu este justificat, deoarece în acest fel judecata în alte spete devine inutila.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului - Ministerul Public - susține în ședința publică din 10 mai 1994, dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, precum și cele ale

Legii nr. 47/1992

și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, retine următoarele:

Primul motiv de recurs dezvoltat în cadrul dezbaterilor orale care vizează, pe de o parte, necompetentă Curții Constituționale de a se pronunța asupra unei excepții ce privește un text dintr-o lege preconstitutionala, iar pe de altă parte, contestarea acestei competente atunci când opinia instanței în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate este în acord cu punctul de vedere al părții, urmează a fi înlăturat ca nefondat. Este adevărat ca dispozițiile atacate ca neconstituționale sunt anterioare Constituției și în legătură cu ele pune problema abrogării, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție, dar aceasta virtute abrogativa a Constituției nu se impune prin ea însăși. Ea presupune confruntarea dintre Constituție și dispoziția legală anterioară, pentru a face aplicarea principiului "lex posterior derogat priori" și a asigura suprematia Constituției asupra actelor inferioare. Aceasta confruntare nu reprezintă altceva decît o formă a controlului de constituționalitate. Desigur, fiind vorba și de o problemă a aplicării legii în timp, aceasta forma a controlului de constituționalitate, și numai ea, este și la indemina organelor care aplica legea, inclusiva instanțelor judecătorești. Este o soluție care se regaseste în practica Curții Constituționale. Pentru ca instanța să constate abrogarea nu este suficient să-și exprime opinia în considerente, ci aceasta constatare trebuie să fie expres prevăzută în dispozitiv, în speta în încheierea pe care a pronunțat-o ca urmare a ridicării excepției de neconstituționalitate.

Instanța, în cazul de fața însă, a sesizat Curtea. Faptul ca în materia avutului obștesc opinia instanței a fost în acord cu punctul de vedere al părții, în sensul că dispozițiile din Codul penal referitoare la aceasta materie sunt abrogate, nu este, de aceea, de natura sa atragă necompetentă Curții, din moment ce instanța respectiva nu a constatat abrogarea în dispozitivul încheierii, iar Curtea este singura care poate asigura, prin deciziile sale obligatorii, o jurisprudenta unitară în materia controlului constituționalității legilor.

Competența Curții de a se pronunța asupra legilor anterioare Constituției rezultă, fără echivoc, și din dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora constatarea neconstitutionalitatii are efecte numai asupra raporturilor juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituției. Dispoziția legală are în vedere exclusiv legi anterioare Constituției, întrucît, pentru legile adoptate sub imperiul ei, este fără sens, din moment ce o asemenea lege este posterior Constituției. În interpretarea data de recurent, aceasta dispoziție legală nu și-ar mai găsi aplicare, ceea ce, desigur, nu poate fi acceptat.

În sfârșit, este de reținut și faptul ca, în conformitate cu

art. 3 din Legea nr. 47/1992 , competența Curții Constituționale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, ea fiind singura în drept sa hotărască asupra competentei sale, potrivit art. 144 din Constituție.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează soluția de fond criticata sub aspectul constatării abrogării parțiale a unor dispoziții din Codul penal referitoare la avutul obștesc, nu este fondat. Justificarea acestui motiv de recurs, în sensul că s-ar fi făcut o limitare a bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice numai la cele prevăzute în art. 135 din Constituție, nu poate fi reținută, deoarece este evident ca decizia atacată nu se rezuma numai la bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituție, ci se referă la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4), adică și "alte bunuri stabilite prin lege".

Totodată, nu poate fi reținută nici susținerea conform căreia Curtea poate constata numai neconstituționalitatea unei legi, nu și ca legea este abrogată potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, legile rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituției. Contrarietatea unei legi anterioare Constituției cu prevederile acesteia are însă drept consecința abrogarea. Cu alte cuvinte, neconstituționalitatea este cauza abrogării. În cazul legilor anterioare Constituției, neconstituționalitatea are un caracter specific întrucît cauza sa este posterioară legii, constind în schimbarea temeiului legitimitatii sale constituționale. În aceste condiții, controlul constituționalității unei legi preconstitutionale care are ca rezultat constatarea contrarietatii acesteia cu prevederile Constituției nu duce la declararea legii ca neconstitutionala - o lege putind fi apreciată numai în funcție de regimul constituțional sub imperiul căruia a fost adoptată -, ci la constatarea abrogării, soluție ce constituie consecința constituțională prevăzută de art. 150 alin. (1) a unei asemenea contrarietati.

În sfârșit, nu poate fi reținută nici critica adusă deciziei de fond în sensul că se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993 - în considerarea faptului ca astfel este inutila judecata în alte spete. Potrivit art. 29 din regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale. Curtea nu statuează decît asupra problemelor de drept.

Spre a se evita soluții contradictorii, art. 26 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale permite completului care dorește să se abata de la practica Curții sa sesizeze plenul spre a se pronunța asupra interpretării ce urmează a fi data în viitor. Decizia plenului este obligatorie doar pentru completele de judecată, astfel încât prin aceasta decizie nu se soluționează o excepție de neconstituționalitate concretă. De aceea ea nu are drept consecința inutilitatea judecării excepțiilor, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme și noi interpretări posibile care ar putea determina reluarea procedurii necesare în vederea asigurării consecventei practicii constituționale.

În legătură cu art. 224 din Codul penal, a cărui neconstituționalitate a fost invocată de inculpata Stan Elena, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 33/1993, rămasă definitivă și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 30 noiembrie 1993, constatind ca dispozițiile sale sunt abrogate parțial, conform art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Rezultă ca, în prezent, atât excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 224 din Codul penal, ridicată de Stan Elena în fața Judecătoriei Tulcea, cît și recursul Ministerului Public, declarat împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 55 din 13 octombrie 1993 , sunt lipsite de obiect.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) și art. 150 alin. (1) din Constituție, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit.A. c), art. 25 și

art. 26 din Legea nr. 47/1992 .

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

În numele legii

DECIDE:

Constata ca, potrivit

Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993 , rămasă definitivă, art. 224 din Codul penal este abrogat parțial, conform art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice și, prin urmare, respinge ca lipsite de obiect excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 224 din Codul penal ridicată de Stan Elena, în dosarul nr. 6345/1992 al Judecătoriei Tulcea, precum și recursul Ministerului Public declarat împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 55 din 13 octombrie 1993 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 8 martie 1994.

Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.