Decizia nr. 15/1994

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Muraru - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Alexandru Grigorie - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent.

Pe rol, pronunțarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 49 din 29 septembrie 1993 .

Dezbaterile au avut loc în ședința din 22 februarie 1994, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, în lipsa părților care, deși legal citate, nu s-au prezentat, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 8 martie 1994.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Inculpatii Axente Vasile și Popov Chirila au invocat, în dosarul nr. 3736/1991 al Judecătoriei Tulcea, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 și ale art. 234 din Codul Penal, susținând ca întrucît art. 135 alin. (2) din Constituție recunoaște numai doua forme de proprietate - publică și privată -, prevederile din Codul penal în baza cărora au fost trimiși în judecata sunt neconstituționale.

Prin Decizia nr. 49 din 29 septembrie 1993, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, constatind ca dispozițiile art. 224 și ale art. 234 din Codul penal au fost abrogate parțial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, acestea urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, aratind, în esenta:

1. Curtea nu este competența să se pronunțe asupra excepțiilor de neconstituționalitate care privesc legi anterioare intrării în vigoare a Constituției;

2. Pe fond se apreciază ca în mod greșit s-a dispus abrogarea parțială a unor dispoziții din Codul penal referitoare la avutul obștesc. În susținerea acestui motiv s-au invocat următoarele argumente:

- limitarea bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice numai la cele prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție este gresita, deoarece mai sunt și alte bunuri stabilite prin legi sau care urmează să se stabilească prin alte legi și care, având același regim juridic, nu pot fi caracterizate ca făcând parte din proprietatea privată;

- Curtea Constituțională poate să hotărască asupra neconstitutionalitatii legilor și nu sa pronunțe abrogarea, care este de competența Parlamentului;

- Curtea, în decizia atacată, se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, ceea ce nu este justificat, deoarece în acest fel judecata în alte spete devine inutila.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului - Ministerul Public - susținute în ședința publică din 22 februarie 1994, precum și dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, ale

Legii nr. 47/1992

și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, retine următoarele:

Primul motiv de recurs care vizează necompetentă Curții Constituționale de a se pronunța asupra excepției invocate urmează a fi înlăturat ca nefondat. În legătură cu acest motiv s-a statuat constant prin deciziile Curții Constituționale ca dacă instanța de judecată nu a reținut ca un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, sesizind Curtea cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, aceasta este obligată să se pronunțe în virtutea dreptului constituțional al cetățenilor de a invoca neconstituționalitatea unui text pe care instanța înțelege sa-l aplice. Competența Curții de a se pronunța asupra legilor anterioare Constituției rezultă, fără echivoc, și din dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , care, prin ipoteza, sunt aplicabile exclusiv legilor anterioare Constituției.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează soluția de fond criticata sub aspectul constatării abrogării parțiale a unor dispoziții din Codul penal referitoare la avutul obștesc, nu este fondat. Justificarea acestui motiv de recurs, în sensul că s-ar fi făcut o limitare a bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice numai la cele prevăzute în art. 135 din Constituție, nu poate fi reținută, deoarece este evident ca decizia atacată nu se rezuma numai la bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituție, ci se referă la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4), adică și "alte bunuri stabilite prin lege".

Totodată, nu poate fi reținută nici susținerea conform căreia Curtea nu poate constata abrogarea unei legi anterioare Constituției. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, aceste legi rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituției. Rezultă ca, prin natura sa, contrarietatea unei legi anterioare Constituției cu prevederile acesteia are drept consecința abrogarea. Cu alte cuvinte, neconstituționalitatea este cauza abrogării. În cazul legilor anterioare Constituției, neconstituționalitatea are un caracter specific, întrucît cauza sa este posterioară legii, constind în schimbarea temeiului legitimitatii sale constituționale. În aceste condiții, controlul constituționalității unei legi preconstitutionale care are ca rezultat constatarea contrarietatii acesteia cu prevederile Constituției nu duce la declararea legii ca neconstitutionala - o lege putind fi apreciată numai în funcție de regimul constituțional sub imperiul căruia a fost adoptată - ci la constatarea abrogării, soluție ce constituie consecința constituțională prevăzută de art. 150 alin. (1) a unei asemenea contrarietati.

În sfârșit, nu poate fi reținută nici critica adusă deciziei de fond în sensul că se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993 - în considerarea faptului ca astfel este inutila judecata în alte spete. Potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, aceasta nu statuează decît asupra problemelor de drept.

Spre a se evita soluții contradictorii, art. 26 din regulament permite completului ce dorește să se abata de la practica Curții Constituționale sa sesizeze plenul spre a se pronunța asupra interpretării ce urmează a fi data în viitor. Decizia plenului este obligatorie doar pentru completele de judecată, astfel încât prin aceasta decizie nu se soluționează o excepție de neconstituționalitate concretă. De aceea ea nu are drept consecința inutilitatea judecării excepțiilor, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme și noi interpretări posibile care ar putea determina reluarea procedurii necesare în vederea asigurării consecventei practicii constituționale.

În ce privește art. 224 din Codul penal, Curtea constata ca prin rămînerea definitivă a Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993, ca urmare a respingerii recursului declarat în cauza de Ministerul Public, art. 224 din Codul penal a fost abrogat parțial, astfel ca, în prezent, atât excepția de neconstituționalitate cu privire la acest articol invocată de Axente Vasile și Popov Chirila în fața Judecătoriei Tulcea, cît și recursul Ministerului Public, declarat împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 49 din 29 septembrie 1993 , sunt lipsite de obiect.

Cu referire la art. 234 din Codul penal, întrucît motivele de recurs sunt nefondate, urmează a fi menținută soluția pronunțată în fond cu privire la constatarea abrogării parțiale a art. 234 din Codul penal în concordanta cu Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993 și, pe cale de consecința, a se respinge recursul Ministerului Public.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) și art. 150 alin. (1) din Constituție, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 și

art. 26 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constata ca, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993, rămasă definitivă, art. 224 din Codul penal este abrogat parțial, conform art. 150 alin. (1) din Constituție, și, în consecința, urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice și, prin urmare:

Respinge ca lipsite de obiect excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 224 din Codul penal ridicată de Axente Vasile și Popov Chirila în dosarul nr. 3736/1991 al Judecătoriei Tulcea, precum și recursul Ministerului Public declarat împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 49 din 29 septembrie 1993 , în ce privește art. 224 din Codul penal.

2. Respinge recursul Ministerului Public declarat împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 49 din 29 septembrie 1993 , vizind dispozițiile art. 234 din Codul penal și, prin urmare, menține aceasta decizie cu privire la constatarea abrogării parțiale a art. 234 din Codul penal.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 8 martie 1993.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.