Decizia nr. 46/1994

Cu adresa nr. 273 din 7 martie 1994, președintele Senatului a solicitat Curții Constituționale examinarea Regulamentului Senatului*), adoptat prin

Hotărârea nr. 16 din 30 iunie 1993 , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 27 iulie 1993, sub aspectul legitimitatii sale constituționale. Temeiul legal al sesizării îl constituie prevederile art. 144 lit. b) din Constituție, potrivit cărora Curtea Constituțională se pronunța asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, precum și prevederile

art. 21 din Legea nr. 47/1992 .

Totodată, Curtea Constituțională a fost sesizată și de grupul parlamentar al U.D.M.R. din Senat cu privire la neconstituționalitatea art. 160 alin. 2 din Regulamentul Senatului, referitor la obligația senatorilor de a depune jurămîntul prevăzut de art. 82 alin. (2) din Constituție. În esenta, se susține ca aceasta prevedere este neconstitutionala întrucît nu a fost prevăzută de Constituție, parlamentarilor nu le-ar reveni obligația de a respecta legea în aceasta calitate, ci în aceea de cetățeni, îndatorirea de a depune un jurămînt ar fi echivalenta cu un mandat imperativ, prohibit de art. 66 din Constituție și ar fi contrară pluralismului politic.

În temeiul

art. 21 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , s-a cerut punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului care, cu adresa nr. XXII/14/1994, a comunicat acest punct de vedere, solicitând respingerea sesizării, întrucît jurămîntul de credința este conform obligației constituționale a cetățenilor de a respecta legea și suprematia Constituției, constituind legământul solemn al senatorilor de a-și îndeplini cu credința față de țara și față de popor funcția publică în care au fost aleși. De aceea se considera ca jurămîntul poate fi instituit prin regulament, care, reglementind organizarea și funcționarea Senatului, trebuie să cuprindă "drepturile și obligațiile, ca și alte componente ale statutului senatorului".

Curtea constata ca, potrivit art. 144 lit. b) din Constituție și art. 3, art. 12 și

art. 21 din Legea nr. 47/1992 , este competența să se pronunțe asupra constituționalității Regulamentului Senatului, fiind legal sesizată de președintele Senatului, cu privire la întreg cuprinsul regulamentului, și de un grup parlamentar, cu privire la art. 160 alin. 2 din regulament.

Prin Încheierea din data de 20 aprilie 1994, cele doua sesizări au fost conexate întrucît, cu referire la art. 160 alin. 2 din regulament, ele au același obiect. Fața de cele arătate,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

ținând seama de sesizarea președintelui Senatului cu privire la controlul constituționalității Regulamentului Senatului, de sesizarea grupului parlamentar al U.D.M.R. cu privire la neconstituționalitatea art.160 alin. 2 din regulament, de punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului cu privire la sesizarea grupului parlamentar al U.D.M.R., de rapoartele judecătorilor-raportori asupra acestor sesizări, precum și de prevederile art. 144 lit. b) din Constituție și ale

art. 21 și următoarele din Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Pentru examinarea conformitatii prevederilor Regulamentului Senatului cu prevederile Constituției se impune precizarea, în prealabil, a naturii juridice și a locului acestui regulament în sistemul actelor normative și al sferei normelor juridice pe care, potrivit Constituției, regulamentul le poate institui.

Parlamentul României poate adopta, potrivit Constituției, următoarele categorii de acte juridice: legi constituționale, legi organice, legi ordinare [art. 72 alin. (1)]; regulamentul ședințelor comune [art. 62 alin. (1)]; moțiunea de cenzura (art. 112). Fiecare Cameră a Parlamentului poate adopta următoarele acte juridice: regulamentul propriu de organizare și funcționare [art. 61 alin. (1)]; hotărâri [art. 64 și art. 74 alin. (2)]; moțiuni [art. 64 și art. 111 alin. (2)].

Din examinarea acestor dispoziții constituționale, precum și a celor care prevăd procedura de legiferare (art. 72-78), rezultă ca Regulamentul Senatului, prin conținutul și procedura sa de adoptare, nu se încadrează în categoria legilor. Aceasta pentru ca, spre deosebire de lege, regulamentul poate reglementa numai organizarea interna și funcționarea Camerei, este votat numai de către o Camera, nu este supus promulgării. Este adevărat ca art. 74 din Constituție stabilește ca hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă, ca și legile organice, cu votul majorității membrilor fiecărei Camere, dar aceasta majoritate nu este îndestulătoare pentru a da regulamentului o alta natura juridică decît aceea de hotărâre.

Majoritatea absolută impusa de Constituție pentru adoptarea Hotărârii privind Regulamentul Senatului urmărește să asigure o exprimare cît mai larga a voinței senatorilor în prevederile regulamentare, cerința fireasca într-un sistem parlamentar democratic, care implica, prin definiție, o majoritate și o opoziție parlamentară. Iata de ce Regulamentul Senatului se adoptă printr-o hotărâre și urmează a fi supus regimului constituțional al acestei categorii de acte juridice.

Cît privește sfera normelor juridice care, potrivit Constituției, este de nivelul regulamentului, ea trebuie stabilită prin identificarea efectelor juridice rezultind din sistematizarea dispozițiilor constituționale privind Parlamentul, precum și prin interpretarea art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 66-71 din legea fundamentală.

Reglementările constituționale privind Parlamentul au următoarea structura: Organizare și funcționare (secțiunea 1); Statutul deputaților și al senatorilor (secțiunea a 2-a); Legiferarea (secțiunea a 3-a).

Aceasta structura tehnico-juridică are importante consecințe juridice în ceea ce privește conținutul normativ al Regulamentului Senatului. Din interpretarea ei, precum și a dispozițiilor art. 61 alin. (1), art. 66-71 și art. 74 alin. (1) din Constituție rezultă următoarele:

1. Prevederile Regulamentului Senatului sunt constituționale în măsura în care privesc numai organizarea interna și funcționarea acestuia.

2. Aceste prevederi sunt constituționale numai în măsura în care nu reglementează materii care, potrivit dispozițiilor constituționale, pot fi reglementate numai prin alte acte juridice.

3. Statutul parlamentarilor este reglementat prin Constituție distinct de organizarea interna a Camerelor Parlamentului, de unde, rezultă ca regulamentele parlamentare nu pot depăși limitele organizării proprii fiecărei Camere. În general, un regulament de organizare și funcționare a unei structuri poate conține și reguli privind statutul membrilor, dar cu condiția ca legea sa nu dispună ca ele să fie instituite în alt mod. Asemenea limitări sunt explicit prevăzute de Constituție. Ele rezultă atât din structurarea dispozițiilor privind Parlamentul, cît și din conținutul textelor constituționale ale art. 68, potrivit căruia alte incompatibilități decît cele prevăzute de acest articol, privind statutul de parlamentar, se stabilesc prin lege organică, și ale art. 71, potrivit căruia cuantumul indemnizației și celelalte drepturi cuvenite parlamentarilor se stabilesc prin lege. Ca atare, față de aceste dispoziții rezultă intenția incontestabila a Constituantei de a scoate anumite reglementări din sfera de reglementare a regulamentelor parlamentare. Mai mult, dispozițiile constituționale menționate urmăresc sa realizeze o simetrie între reglementările cuprinse în regulamentele celor două Camere parlamentare, din moment ce acestea din urma au aceeași legitimitate și aceleași împuterniciri, cu mici deosebiri, ceea ce implica, desigur, ca deputații și senatorii să aibă același statut.

4. Regulamentul Senatului fiind aprobat printr-o hotărâre și reglementind organizarea interna, proprie Senatului, prevederile sale nu pot stabili drepturi și obligații decît pentru senatori, precum și pentru autoritățile, demnitarii și funcționarii publici, în funcție de raporturile constituționale pe care le au cu Senatul. Ca atare, prin Regulamentul Senatului nu se pot stabili drepturi și mai ales obligații în sarcina unor subiecte de drept din afară Senatului, subiecte de drept care nu se încadrează în cele circumstantiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepțiunea de acte juridice ale Parlamentului.

5. Regulamentul Senatului fiind un act juridic inferior Constituției și legilor nu poate cuprinde reguli de fond ce sunt de domeniul acestora, dar poate cuprinde reguli de procedura pentru realizarea reglementărilor instituite de Constituție sau lege. Aceste reguli procedurale pot numai să permită valorificarea dispozițiilor constituționale și legale, neputindu-le afecta domeniul de reglementare sau conținutul.

6. Unele articole din Regulamentul Senatului reproduc fidel prevederile Constituției, procedeu utilizat în legislația românească. În asemenea situații, constituționalitatea dispozițiilor respective este evidenta.

Ținând seama de cele arătate cu privire la locul și rolul regulamentelor parlamentare, precum și la sfera lor de cuprindere, se constată că următoarele prevederi din Regulamentul Senatului sunt neconstituționale:

1. Potrivit art. 7 din regulament, comisia de validare poate propune invalidarea alegerii unui senator numai în cazul în care constata ca alegerea acestuia s-a făcut prin frauda electorală. Întrucît, în temeiul art. 67 alin. (1) din Constituție, senatorii intră în exercițiul mandatului de la data întrunirii legale a Senatului, sub condiția validării, rezultă ca restrîngerea invalidării doar la frauda electorală este neconstitutionala. Regimul juridic al fraudei electorale este prevăzut de

art. 25 alin. (1) lit. f) și alin. 3 din Legea nr. 68/1992 , astfel încât dispoziția regulamentara își găsește aplicarea doar dacă prevederile legale ce definesc acest regim ar fi incalcate, ceea ce exclude însă controlul îndeplinirii celorlalte aspecte de care depinde legalitatea alegerii, cum sunt respectarea sistemului de ilegalitati și a celorlalte condiții pentru a candida, soluționarea contestațiilor de către birourile electorale și instanțele judecătorești, respectarea prevederilor legale referitoare la atribuirea mandatelor etc. Frauda electorală poate avea ca efect numai repetarea alegerii, astfel ca invalidarea mandatului este nu numai în caz de frauda, dar și în caz de încălcare a celorlalte condiții de care depinde legalitatea obținerii acestuia. De aceea validarea poate avea numai semnificatia întrunirii condițiilor constituționale și a celorlalte condiții legale de care depinde obținerea acestuia.

2. Potrivit art. 13 alineatul ultim, senatorii aleși pe listele aceluiași partid sau ale aceleiași formațiuni politice nu pot constitui decît un singur grup parlamentar. Ca atare, prevederea este conformă art. 61 alin. (3) din Constituție. Dar, întrucît exclude posibilitatea constituirii unui grup parlamentar prin inrudire politica, în ipoteza în care senatorii unui partid sau formațiune politica nu întrunesc numărul necesar prevăzut la alin. 2 al art. 13 pentru a constitui un grup distinct, alineatul ultim al art. 13 apare ca neconstitutional. Aceasta consecința încalcă dreptul subiectiv al senatorilor de a se organiza în grupuri parlamentare, prevăzut de art. 61 alin. (3) din Constituție și de alin. 1 al art. 13 din regulament.

3. Prevederile art. 14 alin. 2 și 3 din regulament referitoare la interdicția trecerii senatorilor de la un grup parlamentar la altul sau de a se afilia unui grup parlamentar dacă au părăsit grupul din care faceau parte, care au valoarea unor sancțiuni pentru părăsirea unui grup parlamentar, sunt neconstituționale, întrucît atât părăsirea unui grup, cît și trecerea sau afilierea ulterioară la altul, constituie modalități ale exercitării unuia și aceluiași drept constituțional, prevăzut de art. 61 alin. (3) din Constituție și de alin. 1 al art. 13 din regulament.

Asa cum s-a precizat în Decizia Curții Constituționale nr. 44/1993, parlamentul "are facultatea constituțională de a adera la un grup parlamentar sau altul în funcție de opțiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independent față de toate grupurile parlamentare. Nici o alta norma juridică, legală sau regulamentara, nu poate contraveni acestor dispoziții constituționale". Din prevederile art. 14 alin. 2 și 3 rezultă însă ca singura posibilitate a unui senator ce a părăsit un grup parlamentar este, dacă înțelege să-și exercite dreptul sau prevăzut de art. 61 alin. (3) din Constituție, să se reintoarca la grupul pe care l-a părăsit. Aceasta consecința încalcă nu numai prevederea constituțională sus-menționată, dar și libertatea opțiunii politice, ca și cum aceasta s-ar putea întemeia altfel decît pe liberul consimtamint al senatorilor. Argumentul dedus din alegerea senatorilor pe lista unui partid politic sau, în cazul coalitiilor electorale, la propunerea partidelor din coalitie, nu poate justifica interdicțiile respective, cît timp, pe de o parte, prin vot se aleg nu partide, ci parlamentari, partidele având numai rolul de mediatori între corpul electoral și Parlament, pentru constituirea acestuia prin votul alegătorilor, iar pe de altă parte, potrivit art. 66 din Constituție, în exercitarea mandatului, senatorii sunt în serviciul poporului, nu al partidului care le-a mijlocit alegerea (în acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 44/1993). De aceea pentru ca opțiunile politice reprezentate în Parlament sa corespundă modificărilor produse în opinia publică, schimbarea orientarilor politice este un proces inevitabil care, dacă nu se reflecta și în compunerea grupurilor parlamentare, ar putea conduce la o necorelare între reprezentativitatea opțiunilor politice din Parlament și din societate.

4.Interdicția senatorilor independenți de a constitui un grup parlamentar, prevăzută de art. 14 alineatul ultim din regulament, este neconstitutionala întrucît încalcă libertatea lor de opțiune, obligându-i, dacă vor să-și exercite dreptul constituțional de a forma un grup parlamentar, sa recurgă exclusiv la posibilitatea de a se afilia la un grup parlamentar existent, potrivit art. 14 alin.1.

Cele arătate cu privire la părăsirea unui grup parlamentar sau la trecerea de la un grup parlamentar la altul, inclusiv afilierea, nu împiedica posibilitatea de a se stabili anumite reguli specifice ipotezelor avute în vedere pentru a nu se destabiliza activitatea parlamentară pe perioada desfășurării sesiunii. Una dintre ratiunile regulamentului este tocmai asigurarea eficacitatii acestei activități. Astfel, în considerarea, de exemplu, a faptului ca alegerea Biroului permanent se face la începutul fiecărei sesiuni, orice modificare a compoziției grupurilor ar putea fi corelata cu aceasta regula. Asemenea norme, ce se găsesc și în practica altor parlamente, nu sunt neconstituționale întrucît constituie modalități de exercitare a dreptului senatorilor de a se constitui în grupuri parlamentare ținând seama și de cerințele asigurării stabilitatii organelor de lucru ale Senatului.

5. Potrivit art. 22 din regulament, cererea pentru revocarea unui membru al Biroului permanent poate fi facuta de un grup parlamentar. Posibilitatea oricărui grup parlamentar de a face aceasta cerere, și nu doar al celui al cărui reprezentant este membrul, este contrară art. 61 alin. (5) din Constituție, conform căruia Biroul permanent se alcătuiește potrivit configurației politice a Senatului, întrucît revocarea reprezintă o modalitate simetrica cu desemnarea membrului pentru a fi ales în Biroul permanent. Deci, atât desemnarea cît și revocarea sunt supuse imperativelor art. 61 alin. (5) din Constituție.

6. La art. 26 alin. 2 din regulament se prevede că în perioada în care președintele Senatului asigura interimatul funcției de Președinte al României, atribuțiile președintelui Senatului se exercită de către unul dintre vicepreședinți, ales de Senat. Aceasta prevedere este neconstitutionala pentru următoarele motive:

a) rezultă ca, pe perioada interimatului funcției prezidențiale, președintele Senatului își păstrează aceasta calitate, dar nu o exercită; însă Președintele României are statutul constituțional al funcției prezidențiale, cu singura excepție a exercitării atribuțiilor prevăzute la art. 88-90 din Constituție (dreptul de a adresa mesaje Parlamentului, de a-l dizolva și de a declansa referendumul consultativ), după cum prevede art. 97 alin. (2) din Constituție; de aceea președintelui interimar îi sunt opozabile prevederile art. 84 alin. (1) din Constituție referitoare la incompatibilitatea Președintelui României de a fi membru al unui partid sau de a îndeplini orice alta funcție publică sau privată; din două puncte de vedere prevederea art. 26 alin. 2 din regulament este neconstitutionala, și anume:

- incompatibilitatea dintre funcții nu este între exercițiul lor, ci între deținerea lor; deci, în caz de incompatibilitate, aceeași persoana nu poate fi titulara funcțiilor incompatibile, fără nici o considerare după cum ea le exercita sau nu le exercita, asa cum în mod corect rezultă din prevederile art. 156 alin. 1 din regulament; în consecința, calitatea de Președinte al României, chiar cu titlu interimar, nu poate fi cumulată cu aceea de președinte al Senatului, chiar dacă exercitarea acestei calități este suspendată;

- incompatibilitatea funcției prezidențiale privește și apartenența politică a președintelui Senatului, apartenența de care, însă, este legată calitatea sa parlamentară;

b) suspendarea exercitării funcției de președinte al Senatului este neconstitutionala, întrucît, potrivit art. 61 alin. (2) din Constituție, alegerea acestuia este pe durata mandatului Senatului, excluzându-se astfel posibilitatea de a fi întreruptă pe perioada suspendării; cu alte cuvinte, exercitarea funcției de președinte al Senatului este continua, ca și durata mandatului pentru care președintele Senatului a fost ales; înlocuirea președintelui, când este absent, de către unul dintre vicepreședinți, nu are semnificatia întreruperii exercitării funcției, întrucît este doar o modalitate de a se asigura continuitatea exercitării ei;

c) inlocuitorul președintelui Senatului, pe perioada cît acesta este suspendat din exercițiul funcției, are statutul juridic al unui președinte interimar, soluție neconstitutionala întrucît, potrivit art. 61 alin. (2) din Constituție, președintele Senatului nu poate fi decît președinte de legislatura.

7. La art. 55 alin. 4 din regulament se prevede dreptul comisiei permanente de a invita pentru audiere, în cadrul anchetei cu care a fost însărcinată, orice persoană care are o calitate oficială, cu excepțiile prevăzute în continuare, iar la art. 57 alin. 3 se prevede dreptul comisiei de ancheta de a invita la audiere orice persoană. Referirea la orice persoană, indiferent ca are sau nu are o calitate oficială, este neconstitutionala întrucît excede limitele controlului parlamentar ce se poate exercita, în principal, asupra Guvernului și serviciilor publice, dar nu asupra Președintelui României, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 84 alin. (3) și de art. 95 din Constituție - aceasta fiind însă de competența constituțională a Camerelor reunite în ședința comuna -, precum și, în temeiul principiului separației puterilor în stat, nici asupra judecătorilor (nu doar celor de la Curtea Suprema de Justiție, cum se prevede la art. 55 alin. 4 din regulament), potrivit art. 133 alin. (2) din Constituție. De asemenea, invitarea unui cetățean, ca martor sau în oricare alta calitate, având în vedere caracterul obligatoriu al prezentei acestuia, se poate face numai cu respectarea dispozițiilor constituționale privind libertățile cetățenești și justiția.

8. Dispoziția de la art. 63 alin. 2 din regulament, potrivit căreia actele cu caracter politic se adoptă prin hotărâre, este neconstitutionala deoarece un act politic nu se poate adopta printr-un act care, potrivit art. 64 din Constituție, constituie un act cu efecte juridice. Aceste consecințe, în mod inevitabil, ar modifica natura și efectele actului politic. În mod corespunzător se impune și adaptarea art. 103.

9. La art. 67 din regulament privind solicitarile Președintelui României, referirea la mesajele prezidențiale este neconstitutionala întrucît, potrivit art. 62 alin. (2) lit. a) din Constituție, acestea se primesc de Camerele Parlamentului întrunite în ședința comuna.

10. La art. 69 alin. 1 din regulament se omite nejustificat inițiativa de revizuire a Constituției, deși aceasta constituie o modalitate specializată a inițiativei legislative care, în structura Constituției, se referă la toate categoriile de legi prevăzute de art. 72 alin. (1) din Constituție. Cu privire la legile constituționale, se face referire numai la art. 103 alin. 2 și art. 110 din Regulament, astfel ca din acest punct de vedere exista o necorelare de ordin constituțional nu numai între prevederile regulamentului, dar și cu dispozițiile art. 146 și art. 147 din Constituție, întrucît procedura parlamentară de revizuire este reglementată numai parțial și incomplet.

11. Prevederile alin. 4 al art. 69 din regulament referitoare la solicitarea avizului Consiliului Legislativ sunt abrogate, potrivit

art. 11 din Legea nr. 73/1993

și art. 78 din Constituție, astfel încât menținerea în continuare a acestor prevederi în cuprinsul regulamentului este neconstitutionala.

De asemenea, la alin. 5 al art. 69, referirea la "condițiile constituționale" pentru exercitarea inițiativei populare este contrară prevederilor art. 144 lit. h) din Constituție, care se referă la toate condițiile de exercitare a acestei inițiative, atât constituționale, cît și legale, asa cum rezultă, de altfel, din prevederile

art. 36 al Legii nr. 47/1992

și din cele ale

art. 12 din Legea nr. 73/1993 .

12. Posibilitatea retragerii acreditării reprezentantului mijlocului de informare în masa, potrivit art. 89 alin. 5 din regulament, este neconstitutionala întrucît încalcă dreptul la informație, prevăzut de art. 31 alin. (1) din Constituție și, având caracterul unei sancțiuni, intra sub incidența art. 30 alin. (8) din Constituție, potrivit căruia delictele de presa se stabilesc prin lege.

13. Referirea la "cvorum" de la alin. 1 și prevederile alin. 2 ale art. 110 din regulament sunt neconstituționale. De altfel, ele sunt și inaplicabile, cum ar fi dispoziția art. 110 alin. 1 lit. c), iar problema cvorumului este reglementată de art. 93 din regulament, în concordanta cu art. 64 din Constituție. În concluzie, confuzia dintre cvorum și majoritatea necesară adoptării unui act este neconstitutionala cît timp fiecare este reglementată separat în Constituție, prin art. 64 și, respectiv, art. 74, iar, prin natura lor, corespund unor finalitati deosebite: cvorumul pentru a asigura o prezenta minima, iar majoritatea pentru formarea voinței de care depinde adoptarea unei măsuri sau a unui act. În acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 4/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 13 ianuarie 1994.

14. Prevederea din alin. 2 al art. 112 din regulament, referitoare la obligația Camerei Deputaților de a comunică legea adoptată Guvernului și Curții Supreme de Justiție, prevederea de la alin. 4 al aceluiași articol, privind obligația președintelui Camerei Deputaților de a trimite legea adoptată spre promulgare, ca și prevederile art. 120, privind obligațiile Camerei Deputaților în legătură cu evidenta, păstrarea și trimiterea spre publicare a legilor, sunt neconstituționale, întrucît încalcă principiul autonomiei regulamentare, prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia regulamentele parlamentare nu pot stabili reguli obligatorii pentru alte structuri decît ale Camerei care le-a adoptat. Pentru același motiv, sunt neconstituționale prevederile alin. 1 și 3 ale art. 118, ca și referirea la termenul înăuntrul căruia Președintele României poate cere reexaminarea legii, prevăzut la alin. 2 al acestui articol. În același sens, ordinea de reexaminare prevăzută la alin. 2 - deși fireasca - nu este opozabilă Camerei Deputaților, iar termenul de 3 zile este aplicabil numai Senatului. Pe cale de consecința, art. 118 poate privi numai obligațiile Senatului în cadrul procedurii de reexaminare.

15. Procedura de reexaminare reglementată de art. 113 din regulament este constituțională în ce privește legile a căror neconstituționalitate a fost constatată potrivit art. 144 lit. a) din Constituție, dar nu și în ce privește Regulamentul Senatului.

Potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție, atât legile, cît și regulamentele parlamentare, în caz de neconstituționalitate, se trimit spre reexaminare. În cadrul procedurii de reexaminare este, însă, o distincție între lege și regulament, deoarece numai obiecția de neconstituționalitate a unei legi poate fi înlăturată prin adoptarea, în aceeași forma, a legii, de către fiecare Cameră, cu o majoritate de două treimi. Rezultă, deci, ca, în cazul regulamentului, reexaminarea consta în punerea de acord a prevederilor regulamentare cu dispozițiile Constituției, asa cum se prevede, de altfel, în

art. 22 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 . De aceea referirea la art. 144 lit. b) din Constituție, din cuprinsul alin. 1 al art. 113, este neconstitutionala, raportul Comisiei juridice de numiri, disciplina, imunități și validari, în cazul reexaminarii regulamentului, neputind avea ca obiect dezbaterea obiectiei de neconstituționalitate, ci asigurarea punerii de acord a prevederilor regulamentului cu dispozițiile legii fundamentale.

16. Precizarea referitoare la comisia de ancheta, de la alin. 1 al art. 122 din regulament, și anume "constituită în acest scop", este neconstitutionala, întrucît presupune ca acea comisie să fie constituită numai în scopul respectiv, pe când urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor, potrivit art. 103 alin. (2) din Constituție, ar putea fi justificată de dezbaterea unei anchete ce a avut un alt obiectiv. La aceasta concluzie conduc și limitarile prevăzute de art. 55 alin. 9 și art. 57 alin. 1 din regulament referitoare numai la înștiințarea Președintelui României sau a primului-ministru. În schimb, dacă se elimina precizarea sus-menționată, aceste limitări nu au decît valoarea unor ipoteze care, în nici un fel, nu implica Senatul de a-și exercită prerogativa constituțională prevăzută la art. 108 alin. (2) din Constituție.

17. Prevederile art. 142 din regulament, în măsura în care instituie o relație juridică directa între senator și autoritățile publice ale administrației locale, administrației județene și ale serviciilor publice descentralizate în județe sau în interes județean, sunt neconstituționale, ținând seama de prevederile art. 110 din Constituție, potrivit cărora informarea senatorilor se face de Camera, de comisia parlamentară sau sub controlul acestora, asa cum s-a prevăzut la art. 141 din regulament în ce privește informarea de la organele centrale ale administrației publice.

Prevederea regulamentara deplaseaza calitatea de titular al dreptului de informare de la Camera și comisiile parlamentare la senator, deși constituie un aspect al controlului parlamentar care nu poate fi conceput ca un atribut personal al senatorului. O asemenea soluție este contrară autonomiei administrative și pluralismului politic pe plan local, întrucît ar putea fi exercitată cu referire la aspectele confidențiale, privind procesul de elaborare a unei decizii, precum și în dăuna opțiunii politice pe plan local, dacă aceasta este diferita de aceea a partidului din care face parte senatorul.

18. La art. 149 alin. 2 din regulament, referirea, fără nici o circumstantiere, la protejarea senatorilor împotriva urmăririlor judiciare este neconstitutionala întrucît, potrivit art. 69 din Constituție, ea privește doar urmărirea judiciară penală sau contravențională abuzivă, asa încât poate fi ridicată de Camera, precum și numai pe perioada mandatului, fiind legată de calitatea de senator. Numai independenta opiniilor, prevăzută la alin. 3 al acestui articol, are, conform art. 70 din Constituție, un caracter absolut.

19. Potrivit art. 69 alin. (1) din Constituție, senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecata, penală sau contravențională, fără încuviințarea Senatului.

Rezultă din aceasta prevedere constituțională ca imunitatea parlamentară constituie o măsura de protecție constituțională a mandatului parlamentar, astfel încât, având în vedere caracterul sau imperativ, ea nu poate fi nici extinsă și nici restrînsa printr-un act subordonat Constituției. Esenta acestei protecții consta în aceea ca poate fi ridicată numai de Camera și numai în considerarea temeiului de fapt și de drept care justifica reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecata, penală sau contravențională, a senatorului.