Decizia nr. 74/1994
privind excepția de neconstituționalitate a Legii privind acordarea unor facilități suplimentare față de Legea nr. 35/1991 , , pentru atragerea de investitori străini în industrie
prezumat în vigoare
Curtea Constituțională a fost sesizată, la 28 iunie 1994, de către 56 deputați și anume: Ion Diaconescu, Ion Ratiu, Mihail Bucur, Gheorghe Comanescu, Ion Hui, Vasile Gheorghe Victor Pop, Ion Dinu, Ion Berciu, Radu Livezeanu, Vasile Niculae Constantin Ionescu Galbeni, Tudor Gavril Dunca, Mircea Ioan Popa, Ion Cornita, Emilian Bratu, Gavril Dejeu, Alexandru Simionovici, Valentin Vasilescu, Sorin Victor Lepsea, George Stanescu, Ioan Muresan, Vasile Lupu, Valentin Argesanu, Viorel Pavel, Costel Paunescu, Sergiu George Rizescu, Constantin-Șerban Rădulescu-Zonner, Gheorghe Cristea, Florian Ion-Angelo, Rasvan Dobrescu, Vasile Mandroviceanu, Otto-Ernest Weber, Mihail Nica, Octavian Bot, Horia Mircea Radu, Ion Dobrescu, Niculae Cerveni, Petru Dugulescu, Alexandru Konya Hamar, Ervin Zoltan Szekely, Karoly Kerekes, Barbu Pitigoi, Dinu Patriciu, Raymond Luca, Petru Litiu, Romulus Ioan Joca, Theodora Bertzi, Victor Bostinaru, Corneliu-Constantin Ruse, Iuliu Vida, Francisc Pecsi, Ștefan Sinko, Ferenc Asztalos, Imre Andras, Istvan Antal, Liviu Neculai Marcu, Remus-Constantin Opris, asupra neconstitutionalitatii
Legii privind acordarea unor facilități suplimentare față de Legea nr. 35/1991 , republicată, pentru atragerea de investitori străini în industrie.
Legea are următorul conținut:
"Art. 1. - Societățile comerciale care se înființează, potrivit legii, în domeniul industriei, cu participare de capital străin, la care aportul subscris de investitorul străin este vărsat în suma de minimum 50 milioane dolari S.U.A. în contul societății comerciale deschis la o banca, persoana juridică română, și care realizează, în termenul și potrivit prevederilor din contractul de societate, producție cu un grad valoric de integrare în România de minimum 60% și un export de minimum 50% din valoarea producției anuale, beneficiază de următoarele facilități:
a) scutirea de la plata taxelor vamale, pe o perioadă de 7 ani începând să curgă de la data înmatriculării societății comerciale, a mașinilor, utilajelor, instalațiilor, echipamentelor din import necesare investiției, subscrise ca aport în natura sau plătite din surse proprii, atrase sau împrumutate;
b) scutirea de la plata taxelor vamale, pe o perioadă de 7 ani calculată de la data înmatriculării societății comerciale, a materiilor prime, materialelor consumabile, pieselor de schimb și componentelor importate pentru producția proprie a societății, plătite din surse proprii, atrase sau împrumutate;
c) scutirea de la plata impozitului pe profit pentru o perioadă de 5 ani de la data obținerii de profit, dar nu mai mult de 7 ani de la data începerii activității productive.
Articolul 2
În cazul în care, într-o perioadă de 14 ani calculată de la data înmatriculării, societatea comercială își reduce capitalul social astfel încât participarea investitorului străin coboară sub minimul de 50 milioane dolari S.U.A. sau se dizolva voluntar, ea va fi obligată la plata tuturor impozitelor și taxelor ce i s-ar fi aplicat pe întreaga durata de funcționare, în lipsa facilităților de care a beneficiat, inclusiv a celor de care a fost dispensata în perioada de scutire."
Sesizarea apreciază, în esenta, în legătură cu art. 1 din lege ca prin prevederea care obliga ca aportul subscris să fie vărsat la o banca, persoana juridică română se introduce o restrictie, neprevăzută în legislația în vigoare, deoarece celelalte societăți comerciale cu capital străin pot depune capitalul exprimat în valută în conturi deschise la bănci cu sediul în România sau cu sediul în străinătate, potrivit reglementărilor Băncii Naționale a României. Tot ca o restrictie este calificată și dispoziția art. 1 lit. a), care limitează scutirea de plată taxei vamale la 7 ani de la data înmatriculării societății comerciale, spre deosebire de celelalte societăți comerciale cu capital străin, pentru care
art. 12 din Legea nr. 35/1991
acorda astfel de scutiri pentru o perioadă nelimitată.
Cît privește art. 2 din lege se considera ca el introduce, de asemenea, anumite restrictii față de prevederile
Legii nr. 35/1991 , deoarece interzice diminuarea capitalului social pe o perioadă de 14 ani, obliga și la restituirea taxelor vamale și mărește perioada în care societatea comercială nu poate să-și intrerupa voluntar activitatea.
În aceste condiții se apreciază ca art. 1 și 2 din Lege contravin art. 16 alin. (1) din Constituție care interzice orice discriminări, precum și art. 49 din legea fundamentală, deoarece nu sunt create situații care să justifice restrîngerea (proporțională) a unor drepturi și libertăți acordate de legislația în vigoare.
În al doilea rind, sesizarea considera ca legea este neconstitutionala deoarece a fost adoptată cu procedura prevăzută de art. 74 alin. (2) din Constituție pentru legile ordinare, or legea este organică, la fel ca și
Legea nr. 35/1991 , și deci trebuie adoptată cu procedura prevăzută de art. 74 alin. (1) din Constituție.
În sfârșit, legea este apreciată neconstitutionala și pentru ca, restringind exercitarea unor drepturi și libertăți existente în prezent în legislația în vigoare și care vor continua să se acorde celorlalte societăți comerciale cu capital străin, va avea efectul contrar celui asteptat, actionind astfel împotriva intereselor naționale, ceea ce încalcă prevederile art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituție.
Curtea Constituțională a fost sesizată cu respectarea prevederilor
art. 17 din Legea nr. 47/1992
și ea este competența să se pronunțe asupra sesizării în temeiul art. 144 lit. a) din Constituție.
În baza
art. 19 din Legea nr. 47/1992
s-au solicitat puncte de vedere asupra sesizării președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.
Președintele Camerei Deputaților a comunicat prin adresa nr. 62 din 5 iulie 1994 punctul sau de vedere în sensul că legea adoptată este constituțională pentru următoarele motive redate în esenta:
a) art. 16 alin. (1) și art. 49 alin. (1) și (2) din Constituție se referă la persoanele fizice - cetățeni români, care, pe baza principiilor prevăzute în Capitolul I din Titlul II al Constituției, au drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale prevăzute în Capitolul II al aceluiași titlu. Drepturile și libertățile persoanelor fizice pot fi restrânse, în exercitarea lor, conform art. 49 din Constituție. Pe cale de consecința titularii unor asemenea drepturi, libertăți sau îndatoriri nu pot fi persoanele juridice, respectiv societățile comerciale la care se referă legea atacată și deci art. 16 și art. 49 din Constituție nu sunt aplicabile acestora;
b) legea în cauza are caracter de lege ordinară și deci în mod corect ea a fost votată cu majoritatea prevăzută de art. 74 alin. (2) din Constituție. Legea fundamentală pretinde prin art. 72 alin. (3) lit. k) să se reglementeze prin lege organică numai regimul general al proprietății, or nici una din prevederile legii nu se referă la vreunul din elementele dreptului de proprietate - folosință, posesia și dispoziția -, ci doar la modalitatea de exercitare a acestui drept, ale cărui limite se stabilesc prin lege ordinară și nu organică, conform art. 41 alin. (1) din Constituție. De altfel, chiar din titlul legii rezultă ca aceasta se referă la unele "facilități suplimentare față de
Legea nr. 35/1991 " și nu la elementele regimului general al proprietății;
c) potrivit art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituție statul are obligația asigurării protejării intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară. Obiectul legii nu este protejarea intereselor naționale, ci acordarea unor facilități pentru pătrunderea în România a marelui capital din străinătate, dar prin aceasta se realizează dezvoltarea economiei naționale, ceea ce desigur nu poate fi calificat ca o neprotejare a intereselor naționale. În plus, art. 41 alin. (1) din Constituție permite, ca prin lege, să se stabilească limitele exercitării dreptului de proprietate și deci nu poate exista o contradictie între aceste prevederi și cele ale art. 134 alin. (2) lit. b), asa cum ar putea sugera autorii sesizării Curții, ci o relație de completare și de compatibilitate.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca legea atacată este constituțională și, în legătură cu obiecțiile de neconstituționalitate cuprinse în sesizare, se arata, în esenta, următoarele:
a) legiuitorul - o dată ce a acceptat avantajarea investitorilor străini - are tot dreptul ca, în cadrul acestei categorii de persoane beneficiare ale unui regim de favoare, sa opereze nuantari în ceea ce privește acordarea anumitor facilități. Asemenea distincții sunt firești, de vreme ce nimeni nu poate contesta varietatea investițiilor străine, volumul și durata lor diferita, ramura economică spre care sunt orientate, precum și alte aspecte de diferentiere, statul fiind preocupat ca, în cadrul politicii sale economice, sa determine pirghii variabile de încurajare a infuziei de capital străin. În felul acesta se explica distincția între facilitățile stabilite prin
(republicată) și cele din legea de fața. Diferentierea de regim juridic este, în speta, expresia unor optiuni concrete ale politicii economice a statului și, nicidecum, rezultatul unei tendinte de a opera discriminări, în disprețul art. 16 din Constituție. În cauza nu poate fi vorba de încălcarea principiului egalității în drepturi ci de reflectarea în cuprinsul legislației și, în particular, al legii care face obiectul sesizării, a unor aspecte existentiale deosebite, care reclama reglementări nuantate. În acest sens, problematica avută în vedere de semnatarii sesizării poate fi discutata mai degraba în termenii unor considerente de oportunitate și de analiza economică dar, în nici un caz, din punctul de vedere al încălcării prevederilor constituționale.
De asemenea, se considera neîntemeiată și asertiunea potrivit căreia legea încalcă prevederile art. 49 din Constituție, introducând, în mod arbitrar, restrîngerea exercițiului unor drepturi. Faptul ca în art. 2 al legii criticate este stabilită o norma cu caracter sanctionatoriu, nu poate duce la concluzia ca, în acest mod, investitorul își vede limitat exercițiul dreptului de a investi în România. Dispoziția în cauza nu vizează decît eventuala nerespectare, de către investitorul străin a obligațiilor corelative regimului de facilități instituit de stat în beneficiul sau. Aceasta, deoarece este de neconceput ca un regim de favoare sa nu fie dublat de un minimum de obligații, a căror încălcare sa nu determine afectarea drepturilor și a facilităților acordate;
b) susținerea potrivit căreia legea trebuia adoptată după procedura prevăzută de art. 74 alin. (1) din Constituție pentru legile organice este eronată deoarece pe de o parte, la momentul adoptării
Legii nr. 35/1991 , în sistemul nostru legislativ nu exista distincția actuala între legi constituționale, organice și ordinare, operata, ulterior, de Constituție. Pe de altă parte, legea de fața, deși aflată în directa legătură cu
(republicată), nu poate fi considerată ca fiind organică, deoarece obiectul sau concret de reglementare nu se găsește în enumerarea limitativa din art. 72 alin. (3) din Constituție privind domeniile care se reglementează prin lege organică;
c) susținerea ca legea atacată ar încalcă dispozițiile art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituție care obliga statul să asigure protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară poarta în sine o contradictie, deoarece ea alătură unui context legislativ referitor la investitorii străini o prevedere constituțională care se referă expres la protejarea intereselor naționale. Specularea nuantarilor reglementării în aceasta materie, în sensul acreditării tezei lezarii interesului național, este nefondata. Aceasta, deoarece conținutul intereselor economiei naționale variaza, în mod obiectiv, de la o etapa de dezvoltare socioeconomica la alta. În nici un caz nu se poate susține ca o economie aflată în stadiul de tranzitie și, implicit, în faza de dezvoltare, ar fi dezavantajata de acele investiții străine care îi sporesc patrimoniul economic și îi ridica nivelul tehnologic, facilitându-i astfel pătrunderea pe piața concurentiala mondială.
Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,
examinînd sesizarea grupului de deputați, punctele de vedere exprimate de către președintele Camerei Deputaților și Guvern, raportul întocmit de judecătorul-raportor, precum și concordanta dintre textele legale a căror constituționalitate a fost contestată și dispozițiile Constituției, retine următoarele:
În legătură cu prima obiectie de neconstituționalitate și anume ca art. 1 și 2 din legea atacată ar contraveni art. 16 alin. (1) și art. 49 din Constituție este de observat ca legea supusă controlului nu abroga dispoziții din
și nici nu modifica prevederi ale sale.
rămâne să se aplice în continuare astfel cum a fost adoptată, promulgată și publicată, după modificarea ei prin
Legea nr. 57/1993 . Prin legea noua se creează o alta situație, ce are în vedere numai societățile comerciale, înființate potrivit legii, în domeniul industriei, cu participare de capital străin în condițiile precis determinate de art. 1. Este vorba deci de reglementări diferite pentru situații diferite, astfel încât principiul egalității nu este afectat. Atât în doctrina, cît și în jurisprudenta constituțională se subliniaza constant ca principiul egalității nu pretinde uniformitate, deci ca toate situațiile să fie tratate în același fel astfel ca la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar la situații diferite poate exista un tratament diferit. În acest sens s-a mai pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 70/1993.
Este de necontestat ca toți investitorii străini care se supun
se bucura de o protecție egala, iar cei care doresc sa acționeze în condițiile legii atacate au, de asemenea, un tratament egal, astfel încât nu se poate vorbi de o discriminare și deci de încălcarea art. 16 alin. (1) și art. 49 din Constituție.
Pe de altă parte, se retine ca noua lege defineste o serie de avantaje în scopul atragerii de capital străin. Regimul investițiilor străine este exclusiv o problemă de oportunitate politica pe care legiuitorul este îndreptățit sa o adopte în funcție de interesele naționale, legate de importul de capital. În aceste condiții încălcarea principiului egalității s-ar putea pune numai dacă, stabilind o anumită măsura, legiuitorul ar fi discriminat anumiti comercianți străini. Egalitatea între diferitele politici comerciale legate de importul de capital nu este o problemă de ordin constituțional, ci de politica comercială, astfel încât nu poate fi neconstitutionala crearea de regimuri juridice diferite în funcție de interesele naționale diferite cu referire la importul de capital.
În sfârșit, drepturile fundamentale prevăzute în Constituție se aplică cetățenilor, iar în ceea ce privește persoanele juridice numai în măsura în care, printr-o anumită reglementare privind aceste persoane, sunt afectate indirect drepturile fundamentale ale cetățenilor. În cazul de fața aceasta problema nici nu se poate pune, întrucît este vorba de interesele unor societăți comerciale străine.
Cît privește obiecția de neconstituționalitate care se referă la procedura de adoptare a legii este de observat ca legea nu vizează regimul general al proprietății, astfel cum a fost definit și prin deciziile Curții Constituționale nr. 5/1992 și nr. 6/1992 și deci nu era necesară o lege organică.
Este adevărat ca
Legea nr. 35/1991 , care a fost adoptată într-un moment anterior Constituției, când în sistemul nostru legislativ nu exista distincția dintre legile organice și cele ordinare, a fost modificată prin
Legea nr. 57/1993 , a carei adoptare s-a făcut cu procedura stabilită de art. 74 alin. (1) din Constituție prevăzută pentru legile organice, dar astfel cum s-a arătat deja, legea atacată nu abroga și nici nu modifica
Legea nr. 35/1991 , republicată, ci stabilește facilități fiscale aplicabile unei categorii determinate de investitori străini, ceea ce este de domeniul legii ordinare.
În sfârșit, în legătură cu obiecția ca legea ar încalcă art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituție, este de reținut ca, dimpotriva, legea urmărește stabilirea unui regim juridic diferit pentru investitorii străini de o anumită pondere, tocmai în scopul atragerii de capital, deci, în interesul economiei naționale. Parlamentul este îndreptățit sa stabilească prin ce mijloace se realizează în diferite momente interesul național în domeniul economic, financiar și valutar. Chiar dacă legea nu are ca obiect protejarea industriei românești, nu se poate susține ca ea este împotriva intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară și deci contrară Constituției.
Având în vedere considerentele expuse,
Vazind și dispozițiile art. 144 lit. a) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și prevederile
art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE :
Constata ca Legea privind acordarea unor facilități suplimentare față de
Legea nr. 35/1991 , republicată, pentru atragerea de investitori străini în industrie este constituțională.
Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 13 iulie 1994 și la ea au participat Ioan Muraru, inlocuitorul președintelui, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Antonie Iorgovan, Florin Bucur Vasilescu și Victor Dan Zlatescu, judecători.
p. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. Ioan Muraru Magistrat-asistent, Gabriela Dragomirescu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.