Decizia nr. 22/1998

Mihai Constantinescu - președinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Ioan Griga - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală, invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului București în Dosarul nr. 2.342/1997 al Tribunalului Municipiului București - Secția a II-a penală.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 19 ianuarie 1998, în prezenta lui Petre Corneliu și în lipsa celorlalte părți, pentru care procedura de citare a fost legal îndeplinită, și sunt consemnate în încheierea din aceeași dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 3 februarie și apoi pentru data de 10 februarie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 1 iulie 1997 Tribunalul Municipiului București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală, invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului București în Dosarul nr. 2.342/1997 al acestei instanțe.

În motivarea excepției se susține ca aceste dispoziții contravin prevederilor art. 23 din Constituție, "care stabilesc ferm ca arestarea se poate face numai pentru o durată de cel mult 30 de zile". În acest sens, se arata ca, întrucât, potrivit art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală, recursul suspenda executarea încheierii prin care s-a respins prelungirea arestării, până la judecarea acestuia, în cazul în care recursul nu poate fi soluționat până la expirarea mandatului de arestare, efectul suspensiv se produce și după data expirării acestui mandat.

Exprimandu-și opinia, instanța arata ca aplicarea dispozițiilor art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală a condus la soluții contradictorii, asa cum rezultă din practica Curții de Apel București. Pentru exemplificare, instanța analizează soluțiile pronunțate în trei cauze, din care deduce următoarele aspecte:

- când soluționarea recursului are loc înainte de expirarea duratei arestării inculpatului, prevăzută în mandatul Parchetului sau în încheierea instanței, situația nu contravine prevederilor art. 23 din Constituție;

- dacă însă soluționarea recursului are loc după expirarea duratei arestării, devin incidente dispozițiile art. 159 alin. 7 teza a III-a din Codul de procedură penală, inculpatul rămânând în arest și după expirarea duratei arestării, ceea ce este contrar art. 23 din Constituție.

Instanța subliniaza, totodată, imperfectiunile reglementărilor privind arestarea preventivă din Codul de procedură penală în vigoare și necesitatea unei reformulari a normelor incidente, pentru a se evita orice confuzie și, mai ales, contrarietatea cu Constituția.

În opinia instanței, ipoteza soluționării recursului împotriva încheierii de respingere a prelungirii arestării, înainte de expirarea duratei mandatului de arestare, nu este realista, deoarece termenele prevăzute în Codul de procedură penală sunt la limita posibilităților practice de încadrare în ele.

În concluzie, instanța opineaza pentru neconstituționalitatea art. 159 alin. 7 teza a III-a din Codul de procedură penală.

În vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, s-au cerut, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului României.

Guvernul României, în punctul sau de vedere, arata ca art. 159 alin. 7 teza a III-a din Codul de procedură penală reprezintă unul dintre temeiurile legale ale arestării, dispoziție înscrisă în interesul desfășurării instrucției penale. Se susține ca aceste dispoziții sunt în concordanta cu prevederile art. 23 alin. (2) și ale art. 49 alin. (1) din Constituție, precum și cu dispozițiile art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală.

În concluzie, se arata ca aplicarea dispozițiilor art. 159 alin. 7 teza a III-a din Codul de procedură penală nu ar ridica probleme, dacă instanțele, precum și organele de urmărire penală ar respecta dispozițiile Codului de procedura penală referitoare la cauzele cu arestați. Respectându-se termenele legale, ar fi posibil ca recursul împotriva încheierii de respingere a prelungirii arestării să fie judecat și soluționat înainte de expirarea duratei mandatului de arestare.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susținerile părții prezente și dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, republicată, constata următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea este competența să se pronunțe asupra excepției cu care a fost legal sesizată.

Textul art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală, care face obiectul excepției de neconstituționalitate, este următorul:

"Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile și curge de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsa. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare, iar recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestării preventive este suspensiv de executare".

Cu ocazia dezbaterii, partea prezenta, Petre Corneliu, a invocat și neconstituționalitatea art. 140 alin. 2 și a art. 159 alin. 10 din Codul de procedură penală. Cu privire la acest aspect Curtea nu se poate pronunța, întrucât, conform și practicii sale constante, o excepție de neconstituționalitate nu poate fi ridicată direct în fața Curții Constituționale, art. 144 lit. c) din Constituție referindu-se în mod expres numai la excepțiile "ridicate în fața instanțelor judecătorești".

Deși încheierea de sesizare se referă la art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală, atât din opinia instanței, cat și din susținerile părților rezultă ca sunt avute în vedere numai prevederile tezei a III-a a acestui alineat, asupra căruia Curtea urmează să se pronunțe. În cuprinsul acestor prevederi sunt avute în vedere doua ipoteze: prima, referitoare la recursul împotriva încheierii de prelungire a arestării, precizându-se ca, în acest caz, recursul nu are efect suspensiv, și a doua, referitoare la recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de prelungire a arestării, când are un asemenea efect.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, este evident ca acesta nu poate avea efect suspensiv, întrucât, prin ipoteza, cel arestat este sub imperiul mandatului prelungit prin hotărârea judecătorească atacată. Dacă recursul ar avea efect suspensiv, ar insemna sa afecteze executarea unui mandat prelungit de instanța, ceea ce este contrar prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia prelungirea arestării se aproba de instanța judecătorească. În același sens sunt și prevederile pct. 4 al art. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, potrivit cărora orice persoană arestata are dreptul de a fi judecata de o instanța judecătorească, care să decidă asupra legalității privarii sale de libertate. Asa cum s-a statuat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 29 noiembrie 1988, în cazul Brogan și alții contra Regatului Unit, dreptul celor arestați de a se adresa judecătorului constituie un recurs de habeas corpus, care permite autorității judecătorești sa cenzureze motivele arestării. În consecința, numai instanța judecătorească poate dispune asupra legalității arestării, ceea ce exclude, de plano, ca recursul părții să poată avea un efect suspensiv. De aceea, dispozițiile din prima parte a tezei a III-a din alin. 7 al art. 159 din Codul de procedură penală sunt constituționale.

În ceea ce privește caracterul suspensiv al recursului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de prelungire a arestării, situația este alta. Efectul suspensiv al recursului nu poate fi considerat neconstitutional, cat timp nu se depășește durata arestării anterioare, deoarece, prin ipoteza, aceasta durata nu a fost infirmata de instanța judecătorească, ci numai nu a fost prelungită de aceasta. Dacă s-ar interpreta ca efectul suspensiv are ca urmare faptul ca și după expirarea duratei arestării potrivit mandatului emis anterior cel arestat nu este pus în libertate, ar insemna să se confere unui act procedural, cum este cererea de recurs, un asemenea efect, ceea ce este contrar art. 23 alin. (4) din Constituție. Conform prevederii constituționale menționate, arestarea se poate face numai în temeiul unui mandat, iar prelungirea ei, numai de către instanța judecătorească, ceea ce exclude ca un asemenea efect să fie consecința exercitării caii de atac a recursului. Aceeași este soluția și în considerarea prevederilor pct. 3 din convenția europeană mai sus menționată, care instituie obligația ca arestatul să fie adus de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat spre a fi judecat, ceea ce, de asemenea, exclude posibilitatea ca starea de arest să fie consecința exercitării caii de atac a recursului. Dreptul de a fi judecat în legătură cu arestarea de către instanța judecătorească constituie, în conceptia convenției, un drept al omului, iar, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, prevederile convenției au prioritate față de reglementările interne.

În concluzie, exercitarea caii de atac a recursului nu poate avea efectele unei hotărâri judecătorești de prelungire a arestării, cu atât mai mult cu cat privește o hotărâre judecătorească prin care s-a respins prelungirea arestării. De aceea, efectul suspensiv al recursului este constituțional numai în limitele duratei mandatului de arestare, emis anterior fie de către un procuror, fie de către instanța judecătorească, iar aceasta durata nu poate fi mai mare de 30 de zile, după cum prevede art. 23 alin. (4) din Constituție, fără a distinge între arestarea în faza urmăririi penale sau în faza anchetei judecătorești.

În același sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 60 din 25 mai 1994, definitivă ca urmare a Deciziei nr. 20 din 15 februarie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, care, deși se referă la o alta prevedere legală, a statuat, de principiu, ca măsura arestării nu poate depăși 30 de zile, ceea ce se aplică și pentru prelungirea acestei măsuri.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite, în parte, excepția de neconstituționalitate, ridicată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului București în Dosarul nr. 2.342/1997 al Tribunalului Municipiului București - Secția a II-a penală, și constata ca dispozițiile art. 159 alin. 7 teza a III-a din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că efectul suspensiv al recursului, declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra prelungirii arestării preventive, poate depăși durata de 30 de zile, prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituție.

Definitivă și obligatorie.

Decizia se va comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Pronunțată în ședința publică din data de 10 februarie 1998.