Decizia nr. 99/1994

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Ion Filipescu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Ioan Griga - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 1 din 5 ianuarie 1994.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 21 octombrie 1994, concluziile reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în încheierea din aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru deliberare, a aminat pronunțarea pentru data de 1 noiembrie 1994.

Având în vedere actele și lucrările dosarului, Curtea Constituțională constata următoarele:

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 5 ianuarie 1994 s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Bakos Attila, Peter Laszlo și Antal Arpad în Dosarul nr. 646/1992 al Tribunalului Timiș și s-a constatat ca prevederile art. 40 alin. 4, teza a II-a din Legea nr. 23/1969, potrivit cărora detinutii aflați în curs de urmărire penală sau de judecată vor trebui sa poarte, pentru motive temeinice, costumul locului de deținere, fiind contrare Constituției, sunt abrogate în temeiul art. 150 alin. (1) din legea fundamentală.

În motivarea acestei soluții s-a reținut, în esenta, ca aplicarea consecventa a prezumției de nevinovatie impune ca, sub nici un aspect până la rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare, sa nu se facă vreo deosebire de tratament între persoana trimisa în judecata penală și restul cetățenilor, iar ținuta vestimentara în care sunt aduse în instanțe persoanele arestate preventiv poate conduce la o discriminare de natura sa afecteze interesele persoanele ale inculpaților, să le creeze o imagine nefavorabila în fața opiniei publice și poate, în cele din urma, sa influenteze chiar mentalitatea judecătorilor. Totodată, invocindu-se art. 20 din Constituție, se retine ca, potrivit art. 88 din ansamblul de reguli minimale pentru tratamentul detinutilor, adoptat de primul Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, ținut la Geneva în 1955 și aprobat de Consiliul Economic și Social în rezoluțiile sale nr. 663C (XXIV) din 31 iulie 1957 și nr. 2076 (LXII) din 13 mai 1977, un deținut preventiv va purta uniforma penitenciarului numai dacă dorește, el neputind fi constrîns la aceasta sub nici o formă.

Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, formulând doua motive:

Prin primul motiv de recurs, care vizează soluția de fond, se susține, în esenta, ca prevederea legală contestată este constituțională, deoarece limitarea libertății individuale, atât prin arestarea preventivă, cît și prin obligarea detinutilor sa poarte costumul locului de deținere - ultima derivînd și fiind condiționată de prima -, este în concordanta cu rezoluțiile nr. 663C (XXIV) din 31 iulie 1957 și nr. 2076 (LXII) din 13 mai 1977 ale Consiliului Economic și Social, potrivit cărora "un deținut poate fi autorizat să-și poarte veșmintele personale dacă acestea sunt curate și convenabile". Dacă deținerea preventivă trebuie considerată, în lumina Constituției și a pactelor sau tratatelor internaționale, nu numai ca o instituție absolut utila, dar chiar ca o instituție legitima, când este vorba de interesele societății, care are dreptul să se apere izolând prin acea măsura pe infractorul periculos până când el își va primi pedeapsa, tot astfel este justificată și dispoziția ca pentru motive temeinice el sa poarte costumul locului de deținere.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține ca prin deciziile sale Curtea Constituțională nu poate constata abrogarea unui text de lege anterior Constituției în baza art. 150 alin. (1), astfel cum a procedat, ci numai neconstituționalitatea lui. Din interpretarea art. 150 din Constituție și a art. 23 din Legea nr. 47/1992 rezultă ca rezolvarea conflictului de legi în timp este de competența altor autorități decît Curtea Constituțională, iar când aceasta este competența să soluționeze excepția, nu poate pronunța neconstituționalitatea legii și a ordonanțelor decît acolo unde este cazul.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd decizia atacată, motivele de recurs invocate, dispozițiile art. 40 alin. 4, teza a II-a, din Legea nr. 23/1969, prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Motivul de recurs care vizează necompetentă Curții Constituționale de a se pronunța asupra constituționalității unor legi anterioare Constituției este nefondat. Potrivit art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin Constituției. Astfel cum în mod constant s-a statuat în practica jurisdicției constituționale a Curții, constatarea contrarietatii unei asemenea dispoziții anterioare cu prevederile Constituției o poate face și Curtea Constituțională, dacă a fost sesizată în condițiile Legii nr. 47/1992, cu particularitatea ca admiterea excepției de neconstituționalitate nu duce la declararea dispoziției legale ca neconstitutionala - o lege putind fi apreciată numai în funcție de regimul constituțional sub imperiul căruia a fost adoptată -, ci la constatarea abrogării, soluție ce constituie consecința constituțională a contrarietatii la care se referă art. 150 alin. (1) din Constituție.

În ce privește motivul de recurs care vizează soluția pe fond, acesta nu poate fi în întregime primit astfel cum a fost formulat, deoarece Ministerul Public apreciază, fără nici o rezervă, ca dispozițiile art. 40 alin. 4, teza a II-a, din Legea nr. 23/1969 sunt constituționale.

Recursul urmează, de aceea, a fi admis pentru considerentele ce se vor arata în continuare.

Limitarea libertății individuale prin efectul arestării preventive este constituțională în condițiile prevăzute de art. 23 alin. (2) și alin. (4) - (6) din Constituție, dar aceasta nu poate aduce în nici un fel o atingere prezumției de nevinovatie, prevăzută la alin. (8) al aceluiași articol. De aceea, nu este întemeiat motivul de recurs potrivit căruia limitarea libertății individuale prin efectul arestării implica și "obligarea detinutilor sa poarte costumul locului de deținere - ultima derivînd și fiind condiționată de prima -". Dimpotriva, ținuta vestimentara a celui arestat preventiv trebuie să evite orice fel de confuzie între acesta și persoana condamnata, altminteri prezumția de nevinovatie ce operează în favoarea primului este afectată de imaginea creata de vestimentatia specifică celui condamnat.

De aceea prezumția de nevinovatie implica, printre altele, ca ținuta vestimentara a detinutilor aflați în curs de urmărire penală sau de judecată să fie cea personală. Aceasta regula este înscrisă în art. 40 alin. 4, teza I din Legea nr. 23/1969, text conform Constituției României și recomandărilor internaționale aplicabile în materie, astfel cum s-a reținut și prin decizia atacată cu recurs. Textul stabilește însă, prin teza a II-a, ca acești deținuți, pentru motive temeinice, vor trebui sa poarte costumul locului de deținere. Constatarea, prin decizia recurată, ca aceasta prevedere este abrogată ca urmare a contrarietatii sale cu prezumția de nevinovatie poate avea consecințe contrare insesi acestei prezumții, întrucît ar insemna ca în toate cazurile cel arestat preventiv sa poarte numai îmbrăcămintea personală, chiar dacă aceasta l-ar pune într-o situație de nedemnitate, îmbrăcămintea ar putea avea valoare probanta etc. De altfel, în art. 88 din Ansamblul de reguli minimale pentru tratamentul detinutilor, adoptat de primul Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, ținut la Geneva în 1955 și aprobat de Consiliul Economic și Social în rezoluțiile sale nr. 663C (XXIV) din 31 iulie 1957 și nr. 2076 (LXII) din 13 mai 1977, cu referire la arestatii preventivi se stabilește ca: "un deținut poate fi autorizat să-și poarte veșmintele personale, dacă acestea sunt curate și convenabile" (pct. 1), iar "dacă poarta uniforma locului de deținere aceasta trebuie să fie diferita de aceea a condamnaților" (pct. 2). Deși nu este vorba de un pact sau tratat la care România să fie parte și deci sa devină aplicabile dispozițiile art. 20 din Constituție, astfel cum în mod nejustificat s-a reținut în decizia atacată cu recurs, o asemenea recomandare se cuvine a fi reținută deoarece este în concordanta cu necesitatea respectării prezumției de nevinovatie înscrise în Constituția României. Asa fiind, instituirea unei excepții de la regula înscrisă în art. 40 alin. 4, teza I, din Legea nr. 23/1969, este justificată și constatarea abrogării ei în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție nu se impune.

Dar, în actuala redactare din teza a II-a, motivele temeinice pentru care trebuie să se poarte uniforma locului de deținere rămân exclusiv la aprecierea conducerii locului de deținere, asa cum se susține în motivele de recurs, și astfel este deschisă posibilitatea unor abuzuri, de natura a afecta prezumția de nevinovatie, ceea ce este, desigur, neconstitutional. În consecința, dispoziția art. 40 alin. 4, teza a II-a, din Legea nr. 23/1969 poate fi considerată constituțională numai în măsura în care prin condiția prevăzută de text "motive temeinice" se înțelege ca îmbrăcămintea personală a detinutului aflat în curs de urmărire penală sau de judecată nu este curata sau utilizabila, iar uniforma locului de deținere este diferita de cea a condamnaților. Dind o asemenea interpretare textului se asigura, pe de o parte, respectarea prezumției de nevinovatie, iar pe de altă parte, se asigura și rezolvarea acelor situații în care purtarea imbracamintei personale nu este posibila, ceea ce desigur nu se poate obține în cazul inlaturarii totale a dispoziției atacate.

Fața de aceste considerente, recursul urmează să fie admis și Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 5 ianuarie 1994, prin care s-au abrogat prevederile art. 40 alin. 4, teza a II-a, din Legea nr. 23/1969, să fie modificată.

Având în vedere și prevederile art. 144 lit. c) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și cele ale art. 1, 3, 13 alin. (1), lit. A.c) și ale art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul declarat de Ministerul Public și modifica Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 5 ianuarie 1994, după cum urmează:

Dispoziția art. 40 alin. 4, teza a II-a, din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor este constituțională numai în măsura în care prin condiția prevăzută de text "motive temeinice" se înțelege ca îmbrăcămintea personală a detinutului aflat în curs de urmărire penală sau de judecată nu este curata sau utilizabila, iar uniforma locului de deținere este diferita de aceea a condamnaților.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 1 noiembrie 1994.