Decizia nr. 136/1994

Articolul 200

alin. 1 din Codul penal prevede că relațiile sexuale între persoane de același sex se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani. Alin. 2 al aceluiași articol prevede că fapta prevăzută la alin. 1, săvârșită asupra unui minor, asupra unei persoane în imposibilitatea de a se apara ori de a-și exprima voința, sau prin constringere, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

În analiza motivelor de recurs este necesar a se face distincție între criticile aduse deciziei în legătură cu prevederile alin. 1 și criticile referitoare la prevederile alin. 2 ale art. 200 din Codul penal. Aceasta distincție se impune deoarece dispozițiile art. 200 alin. 1 din Codul penal au fost declarate neconstituționale, în anumite condiții, iar alin. 2 al aceluiași articol nu a fost declarat neconstitutional, excepția fiind respinsă.

Cu privire la art. 200 alin. 1 din Codul penal, prin decizia recurată s-a statuat ca prevederile respective sunt neconstituționale în măsura în care se aplică relațiilor sexuale între persoane majore de același sex, liber consimțite, care nu sunt săvârșite în public ori nu produc scandal public. Recurentul susține ca referirea la persoane majore nu ar fi conformă Amendamentului nr. 8 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la Raportul asupra cererii de aderare a tarii noastre la acest consiliu, ceea ce evident este inexact, deoarece din cuprinsul acestui raport rezultă ca recomandarea are în vedere cerința de a nu mai fi incriminate actele homosexuale, săvârșite în privat, între adultii care au consimțit la acestea.

Chiar dacă nu ar fi existat aceasta circumstantiere, soluția nu putea fi alta ținând seama de prevederile art. 26 alin. (2) din Constituție potrivit cărora "Persoana fizica are dreptul sa dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri". Este evident ca relațiile homosexuale cu un minor sau în public, ori care au produs scandal public, sunt contrare bunelor moravuri. De asemenea, astfel de relații aduc atingere și ordinii publice ce ar putea fi grav afectată datorită consecințelor unor asemenea relații în planul moralei publice. Din cuprinsul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului rezultă ca dreptul persoanei la respectul vieții sale private nu exclude atributul legiuitorului de a stabili măsurile necesare într-o societate democrata, pentru apărarea ordinii publice, protejarea sănătății, moralei, a drepturilor și libertăților altora. Deci, acest drept poate fi exercitat numai atunci când el corespunde cerințelor moralei și ordinii publice și nu aduce o atingere drepturilor altora. Recurentul absolutizeaza dreptul pe care îl are orice persoană la respectul vieții sale private ca și cum aceste cerințe nici nu ar exista. O asemenea conceptie este însă contrară principiilor statului de drept și regimului nostru constituțional care presupun întotdeauna interpretarea sistematica a drepturilor cetățenilor, ceea ce, în speta, înseamnă și dreptul minorilor la protecție, consacrat în art. 45 alin. (1) din Constituție, precum și a dreptului fiecărui cetățean de a pretinde statului sa apere morala publică și bunele moravuri. Pentru aceste motive, criticile făcute de recurent referitoare la prevederile art. 200 alin. 1 din Codul penal sunt nefondate.

În legătură cu alin. 2 al art. 200 din Codul penal, trebuie menționat ca în motivarea recursului nu se face o critica specială acestor dispoziții. În afară considerentelor expuse cu privire la alin. 1, trebuie subliniat faptul ca alin. 2 al art. 200 din Codul penal se referă, în principal, la săvârșirea faptei fără consimtamint. Acest lucru rezultă din enumerarea subiectilor pasivi arătați de alin. 2 al art. 200: minori, persoane în imposibilitatea de a se apara ori de a-și exprima voința, sau prin constringere. În simile ratio, aceasta este și situația minorului. Fața de prevederile art. 26 alin. (1) din Constituție, care instituie obligația autorităților publice de a respecta viața intima, familială și privată, evident ca dispozițiile sale au în vedere protecția împotriva violarii acestui drept de către oricine, inclusiv de către persoanele fizice. Or, stabilirea de relații homosexuale fără liber consimtamint, cît și, în general, stabilirea de relații sexuale între persoane de sex opus fără liber consimtamint constituie o încălcare evidenta a dreptului prevăzut de art. 26 alin. (1) din Constituție privind respectarea și ocrotirea vieții intime, familiale și private a cetățenilor.

De altminteri, interpretarea data în decizia recurată nu contravine nici art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că amestecul unei autorități publice în viața privată a cuiva nu este, prin ea însăși, condamnabila cîte vreme ea are loc potrivit legii și în interesul apărării unor valori morale ori al protejării drepturilor altora.

Fața de cele arătate, rezultă ca nici critica facuta de recurent deciziei atacate cu privire la art. 200 alin. 2 din Codul penal nu este fondată.

Examinînd și din oficiu decizia recurată, se constată că nu sunt motive care să justifice modificarea ei, astfel ca recursul urmează a fi respins.

Vazind și prevederile art. 144 lit. c) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A c) și ale art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Ia act de retragerea recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 81 din 15 iulie 1994.

2. Respinge recursul declarat de Bozdog Ovidiu Nicolae împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 7 decembrie 1994.