Decizia nr. 54/1995
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce i s-a întâmplat acestui act
Decizii de neconstituționalitate 1
- Decizia nr. 116/1995 16 noiembrie 1995 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 din Codul de p…
Ce face acest act
Are ca temei 1
- Legea nr. 47/1992 18 mai 1992 (prevederi anume) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
Mihai Constantinescu - judecător
Miklos Fazakas - judecător
Ioan Griga - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent
Pe rol pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385 ^9 din Codul de procedură penală, invocată de inculpatul-recurent Colda Mircea în Dosarul nr. 1.371/1994 al Curții de Apel Oradea.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 25 mai 1995, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea Constituțională, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 29 mai 1995.
La termenul din 25 mai 1995, Curtea Constituțională, la propunerea procurorului și pentru o mai buna administrare a justiției, a dispus conexarea dosarelor nr. 56C/1995, nr. 60C/1995, nr. 61C/1995 și nr. 64C/1995 la Dosarul nr. 44C/1995, în care s-a invocat aceeași excepție, în fața Curții de Apel Oradea, de către inculpatii-recurenti Covaciu Roman, Sautiut Daniel, Dragos Vasile și Santa Iozsef, urmînd a se pronunța asupra ei prin decizia de fața.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,
având în vedere actele și lucrările dosarelor, constata următoarele:
Curtea de Apel Oradea, prin încheierile din 14 martie 1995, 28 martie 1995, 4 aprilie 1995 și 18 aprilie 1995, pronunțate în dosarele nr. 281/1994, nr. 1.310/1994, nr. 1.359/1994, nr. 1.371/1994 și nr. 1.439/1994, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385 ^9 din Codul de procedură penală, invocată de inculpatii-recurenti Santa Iozsef, Dragos Vasile, Covaciu Roman, Colda Mircea și Sautiut Daniel.
În motivarea excepției, identică în toate dosarele, se susține, în esenta, ca prevederile art. 385 ^9 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție și celor ale art. 23 alin. (9) din Constituție privind libertatea individuală, întrucît nu permite controlul de către instanța de recurs a individualizarii pedepsei.
Curtea de Apel Oradea, exprimindu-și opinia potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, apreciază excepția ca intemeiata, considerind ca art. 385 ^9 din Codul de procedură penală "exprima intenția legiuitorului, care, prin cele 21 de situații, a reglementat strict limitativ cazurile în care se pot declara recursuri în cauzele penale supuse acestei cai ordinare de atac, ceea ce ingradeste posibilitatea instanțelor și dreptul părților de a verifica și, respectiv, de a ataca deciziile instanțelor de apel pe calea recursurilor, sub aspectul individualizarii pedepsei, aspect ce este vizat cu precădere de recurenti".
În vederea soluționării excepției, au fost solicitate, în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului și ale Guvernului.
În punctul sau de vedere, Senatul arata ca textul atacat este constituțional, întrucît căile de atac se stabilesc, potrivit art. 128 din Constituție, în condițiile legii, astfel încât reglementarea lor este lăsată la aprecierea legiuitorului. De asemenea, se precizează ca, în prezent, este în curs de legiferare o noua reglementare ce va largi controlul judecătoresc pe calea recursului, incluzind și individualizarea pedepsei, dar în aceasta situație nu infirma cu nimic legitimitatea constituțională a textului atacat.
Guvernul, în punctul sau de vedere, considera excepția de neconstituționalitate neîntemeiată, deoarece "în recurs nu se verifica fondul procesului, ci anumite aspecte ale hotărîrilor pronunțate de instanțele judecătorești. Rejudecarea, în fond, a procesului, inclusiv operațiunea de individualizare a pedepsei sau, după caz, de reindividualizare a pedepsei, este resortul exclusiv al caii de atac a apelului, care poate fi introdus de părțile interesate și de procuror împotriva hotărârii primei instanțe. În felul acesta, partea interesată dispune de posibilitatea legală efectivă de a repune în discuție, în fața instanței de control judiciar, un aspect important al procesului penal, exigențele art. 21 din Constituție fiind, prin urmare, satisfacute. Constituția a lăsat în competența exclusiva a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, fără ca prin aceasta să se restrângă accesul liber la justiție".
Camera Deputaților nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,
examinînd încheierile de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părților și susținerile procurorului, dispozițiile art. 385 ^9 din Codul de procedură penală, prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine:
În temeiul dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, ale art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/1992, competența soluționării excepției de neconstituționalitate aparține numai Curții Constituționale, deoarece este vorba de aplicarea unei dispoziții legale adoptate sub imperiul Constituției din 1991.
*) A se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 76 din 12 septembrie 1995, publicată în continuare la pag. 4.
Ioan Muraru - președinte
Articolul 385
^9 din Codul de procedură penală arata limitativ și expres cazurile în care hotărârile judecătorești sunt supuse casării. Recursul, fiind o cale de atac exclusiv de drept, are ca obiect hotărârea atacată, iar nu devolutiv precum apelul. Deci, spre deosebire de calea de atac a apelului, recursul este caracterizat printr-un anumit grad de selectivitate sub aspectul cazurilor în care el poate fi folosit, condiționat fiind de existenta unor anumite nelegalitati și netemeinicii ce vizează hotărârea atacată.
Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 a statuat ca liberul acces la justiție presupune accesul la procedurile prin care justiția se înfăptuiește și ca este de competența exclusiva a legiuitorului de a institui reguli de desfășurare a procesului în fața instanței judecătorești.
Aceasta soluție rezultă în mod categoric din dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege", și ale art. 128, în conformitate cu care "împotriva hotărîrilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedura, cît și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunind posibilitatea neingradita a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și modalitățile instituite de lege. De aceea, asa cum s-a statuat în decizia Plenului Curții Constituționale mai sus menționată, regula art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție, are ca semnificație faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.
Motivarea invocată de inculpatii-recurenti, în sensul că dispozițiile art. 385 ^9 din Codul de procedură penală ar limita instanța de recurs, ca autoritate de ultim grad de jurisdicție ordinară judecătorească, de a analiza și cenzura, în cadrul acestei cai de atac, individualizarea pedepsei aplicate, nu poate conduce la concluzia ca textul este neconstitutional. Recursul, declarat împotriva unei hotărâri definitive după apel, reprezentind al treilea grad de jurisdicție, până la nivelul sau, cauza a trecut de "controlul " fondului și al apelului. De aceea, constituie o problemă exclusiva a legiuitorului întinderea controlului judecătoresc pe care înțelege sa-l instituie pe calea recursului. Aceasta reprezintă motivul pentru care, spre a da satisfactie deplina intereselor procesuale ale părților, legea prevede că recursul declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel nu mai este limitat la cazurile de recurs prevăzute de art. 38 ^9 din Codul de procedură penală, instanța fiind obligată sa examineze întreaga cauza, sub toate aspectele, indiferent de temeiurile invocate de recurent. În aceasta situație, recursul preia funcția rejudecarii în fond a apelului, pe care cauza respectiva nu l-a putut traversa, fiind exclusa de la aceasta cale de atac, conform dispozițiilor art. 361 alin. 1 din Codul de procedură penală.
În ceea ce privește invocarea art. 23 alin. (9) din Constituție, care prevede că "nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decît în condițiile și în temeiul legii", art. 385 ^9 din Codul de procedură penală nu contravine acestora dispoziții. Ar fi contrar prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituție aplicarea unei pedepse cu încălcarea regulilor procedurale pentru judecarea infracțiunii. Dimpotriva, din moment ce art. 23 alin. (9) din Constituție prevede că pedeapsa poate fi stabilită și aplicată numai în condițiile legii, rezultă ca art. 385 ^9 din Codul de procedură penală, care reglementează aceste condiții în ce privește cazurile în care se poate formula recursul, nu poate fi considerat ca neconstitutional.
Un ultim aspect pe care îl ridica soluționarea excepției de neconstituționalitate este faptul ca prin invocarea acesteia se urmărește completarea motivelor de recurs prevăzute în art. 385 ^9 din Codul de procedură penală și cu posibilitatea instanței de recurs de a cenzura individualizarea pedepsei. Deci, sub aspectul scopului urmărit de către inculpatii-recurenti, rezultă ca excepția este o neconstituționalitate prin omisiune, în sensul că textul ar fi neconstitutional deoarece legiuitorul a omis sa prevadă și motivul de recurs legat de individualizarea pedepsei.
Ținând seama însă de prevederile art. 144 lit. c) din Constituție, potrivit cărora obiectul excepției de neconstituționalitate îl poate forma numai o dispoziție a unei legi sau ordonanțe în vigoare, rezultă ca, în nici un caz, controlul de neconstituționalitate nu poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, dintr-un legislativ negativ, ce este de natura rolului și funcției Curții Constituționale în asigurarea supremației Constituției, aceasta s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ce este de natura și rolul funcției exclusive a Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție.
Chiar dacă, în prezent, este în curs de legiferare o noua reglementare care va largi controlul judecătoresc pe calea recursului și asupra individualizarii pedepsei, aceasta este determinata, în principal, de unele ratiuni practice, iar nu de ratiuni pur juridice.
Pentru considerentele expuse, având în vedere dispozițiile art. 385 ^9 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
D E C I D E:
Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385 ^9 din Codul de procedură penală, invocată de inculpatii-recurenti Colda Mircea, Covaciu Roman, Dragos Vasile, Santa Iozsef și Sautiut Daniel în dosarele nr. 1.371/1994, nr. 1.359/1994, nr. 1.310/1994, nr. 281/1994 și nr. 1.439/1994 ale Curții de Apel Oradea.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința din 29 mai 1995.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof.univ.dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent, Doina Suliman
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.