Decizia nr. 116/1995

Florin Bucur Vasilescu - președinte

Costica Bulai - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Griga - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală, invocată de inculpatii-recurenti: Isopescu Eduard în Dosarul nr. 229/1994, Bochis Aurel în Dosarul nr. 782/1994, Varga Alexandru în Dosarul nr. 694/1994 și Lati Adrian Horatiu în Dosarul nr. 360/1994, dosarele aparținând Curții de Apel Oradea.

Președintele completului de judecată declara ședința deschisă.

La apelul nominal făcut de magistratul-asistent se constata lipsa părților, deși au fost legal citate.

Președintele completului de judecată considera cauza în stare de judecată și da cuvintul pe fond reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, deoarece restrîngerea temeiurilor de recurs sau de casare nu contravin art. 21 și art. 23 din Constituție. Considera ca numai legiuitorul poate institui procedurile judiciare și arata ca în acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 54 din 29 mai 1995, rămasă definitivă prin Decizia nr. 76 din 12 septembrie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 2 octombrie 1995.

Președintele completului de judecată declara dezbaterile închise.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Curtea de Apel Oradea, pe rolul căreia se afla dosarele nr. 229/1994, nr. 782/1994, nr. 694/1994 și nr. 360/1994, prin încheierile din 21 februarie 1995, 28 martie 1995, 25 aprilie 1995 și 16 mai 1995, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală, invocată de inculpatii-recurenti: Isopescu Eduard, Bochis Aurel, Varga Alexandru și Lati Adrian Horatiu, excepție ce formează obiectul dosarelor nr. 33C/1995, nr. 57C/1995, nr. 73C/1995 și nr. 89C/1995 ale Curții Constituționale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, identică în toate dosarele, se susține, în esenta, ca dispozițiile art. 385^9 din Codul de procedură penală contravin art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție și art. 23 alin. (9) din Constituție privind libertatea individuală, întrucît nu permit controlul individualizarii pedepsei de către instanța de recurs.

Curtea de Apel Oradea, exprimindu-și opinia potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, apreciază excepția ca intemeiata, considerind ca art. 385^9 din Codul de procedură penală "exprima intenția legiuitorului, care, prin cele 21 de situații, a reglementat strict limitativ cazurile în care se pot declara recursuri în cauzele penale supuse acestei cai ordinare de atac, ceea ce ingradeste posibilitatea instanțelor și dreptul părților de a verifica și, respectiv, de a ataca deciziile instanțelor de apel pe calea recursurilor, sub aspectul individualizarii pedepsei, aspect ce este vizat cu precădere de recurenti".

În vederea soluționării excepției, au fost solicitate, în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului.

În punctul sau de vedere, Senatul arata ca textul atacat este constituțional, întrucît căile de atac se stabilesc potrivit art. 128 din Constituție, în condițiile legii, astfel încât reglementarea lor este lăsată la aprecierea legiuitorului. De asemenea, se precizează ca, în prezent, este în curs de legiferare o noua reglementare ce va largi controlul judecătoresc pe calea recursului, incluzind și individualizarea pedepsei, dar ca aceasta situație nu infirma cu nimic legitimitatea constituțională a textului atacat.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera excepția de neconstituționalitate neîntemeiată, deoarece "în recurs nu se verifica fondul procesului, ci anumite aspecte ale hotărîrilor pronunțate de instanțele judecătorești. Rejudecarea, în fond, a procesului, inclusiv operațiunea de individualizare a pedepsei sau, după caz, de reindividualizare a pedepsei, este resortul exclusiv al caii de atac al apelului, care poate fi introdus de părțile interesate și de procuror împotriva hotărârii primei instanțe. În felul acesta, partea interesată dispune de posibilitatea legală efectivă de a repune în discuție, în fața instanței de control judiciar, un aspect important al procesului penal, exigențele art. 21 din Constituție fiind, prin urmare, satisfacute. Constituția a lăsat în competența exclusiva a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, fără ca prin aceasta să se restrângă accesul liber la justiție".

Camera Deputaților nu a comunicat punctul sau de vedere.

Având în vedere ca excepția de neconstituționalitate privește aceeași dispoziție legală invocată în fața Curții de Apel Oradea, excepție ce formează obiectul dosarelor nr. 33C/1995, nr. 57C/1995, nr. 73C/1995 și nr. 89C/1995 ale Curții Constituționale, precum și pentru o mai buna administrare a justiției, la termenul de 14 septembrie 1995 s-a dispus conexarea acestor dosare.

CURTEA,

examinînd încheierile de sesizare, raportul întocmit în cauza, concluziile procurorului, punctele de vedere ale Senatului și Guvernului, dispozițiile art. 385^9 din Codul de procedură penală raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine:

În temeiul dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, ale art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/1992, competența soluționării excepției de neconstituționalitate aparține Curții Constituționale.

Excepția de neconstituționalitate invocată a mai făcut obiectul controlului Curții și prin Decizia nr. 54 din 29 mai 1995, definitivă prin Decizia nr. 76 din 12 septembrie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 2 octombrie 1995, s-a constatat ca dispozițiile art. 385^9 din Codul de procedură penală sunt constituționale.

În motivarea acestei soluții, s-a reținut, în esenta, ca art. 385^9 din Codul de procedură penală reglementează limitativ și expres cazurile în care hotărârile judecătorești sunt supuse casării. Recursul, fiind o cale de atac exclusiv de drept, spre deosebire de calea de atac al apelului, este caracterizat de un anumit grad de selectivitate sub aspectul cazurilor în care el poate fi folosit.

Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Plenului Curții Constituționale a statuat ca liberul acces la justiție presupune accesul la procedurile prin care justiția se înfăptuiește și ca este de competența exclusiva a legiuitorului de a institui reguli de desfășurare a procesului în fața instanței judecătorești.

Aceasta soluție rezultă în mod categoric din dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "competența și procedura de judecată sunt stabilite prin lege", și ale art. 128, în conformitate cu care "împotriva hotărîrilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". În mod corespunzător, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neingradita a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și modalitățile instituite de lege. De aceea, asa cum s-a statuat în decizia Curții Constituționale sus-menționată, regula instituită prin art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție, are ca semnificație faptul ca legiuitorul nu poate reglementa măsuri care să împiedice exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit în beneficiul tuturor categoriilor de justițiabili.

Motivarea invocată de inculpatii-recurenti, în sensul că dispozițiile art. 385^9 din Codul de procedură penală ar limita instanța de recurs, ca autoritate de ultim grad de jurisdicție ordinară judecătorească, de a analiza și cenzura în cadrul acestei cai de atac individualizarea pedepsei aplicate, nu poate conduce la concluzia ca textul este neconstitutional. Întrucît recursul declarat împotriva unei hotărâri definitive după apel reprezintă al treilea grad de jurisdicție, până la nivelul sau cauza a trecut de faza judecații în fond și în apel. De aceea, constituie o problemă exclusiva a legiuitorului întinderea controlului judecătoresc pe care înțelege sa-l instituie pe calea recursului. Acesta reprezintă motivul pentru care, spre a da satisfactie deplina intereselor procesuale ale părților, legea prevede că recursul declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel nu mai este limitat la cazurile de recurs prevăzute de art. 385^9 din Codul de procedură penală, instanța fiind obligată sa examineze întreaga cauza, sub toate aspectele, indiferent de temeiurile invocate de recurent. În aceasta situație, recursul preia funcția devolutiva a apelului, pe care cauza respectiva nu l-a putut traversa, fiind exclusa de la aceasta cale de atac, conform dispozițiilor art. 361 alin. 1 din Codul de procedură penală.

În ceea ce privește invocarea art. 23 alin. (9) din Constituție, care prevede că "nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decît în condițiile și în temeiul legii", art. 385^9 din Codul de procedură penală nu contravine acestor dispoziții. Ar fi contrar prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituție aplicarea unei pedepse cu încălcarea regulilor procedurale pentru judecarea infracțiunii. Dimpotriva, din moment ce art. 23 alin. (9) din Constituție prevede că pedeapsa poate fi stabilită și aplicată numai în condițiile legii, rezultă ca art. 385^9 din Codul de procedură penală, ce reglementează aceste condiții în ce privește cazurile în care se poate formula recursul, nu poate fi considerat ca neconstitutional.

Un ultim aspect pe care îl ridica soluționarea excepției este faptul ca prin invocarea acesteia se urmărește completarea motivelor de recurs prevăzute de art. 385^9 din Codul de procedură penală și cu posibilitatea instanței de recurs de a cenzura individualizarea pedepsei. Deci, sub aspectul scopului urmărit de către inculpatii-recurenti, rezultă ca excepția ar putea reprezenta o neconstituționalitate prin omisiune, în sensul că textul ar fi neconstitutional, deoarece legiuitorul a omis sa prevadă și motivul de recurs legat de individualizarea pedepsei.

Ținând seama însă de prevederile art. 144 lit. c) din Constituție, potrivit cărora obiectul de neconstituționalitate îl poate forma numai o dispoziție a unei legi sau ordonanțe în vigoare, rezultă ca, în nici un caz, controlul de neconstituționalitate nu poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, Curtea Constituțională s-ar transforma în legislator pozitiv, rol ce revine, prin definiție, Parlamentului, care, prin natura și funcțiile sale, reprezintă unica autoritate legiuitoare a tarii, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție.

Aceste considerente subzistă și în cauza de fața, neexistand elemente noi care să le infirme și care să justifice îndepărtarea Curții de la practica sa, citata în prezenta decizie.

Pentru motivele arătate, având în vedere dispozițiile art. 385^9 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 alin. (2) și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală, invocată de Isopescu Eduard, Bochis Aurel, Varga Alexandru și Lati Adrian Horatiu, în dosarele nr. 229/1994, nr. 782/1994, nr. 694/1994 și nr. 360/1994 ale Curții de Apel Oradea.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința din 16 noiembrie 1995.

--------------------

conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu

Magistrat-asistent,

Doina Suliman