Decizia nr. 1/1994

Curtea Constituțională a fost investită prin sesizări sau excepții de neconstituționalitate formulate, după caz, potrivit prevederilor art. 144 lit. a) și c) din Constituție, să se pronunțe asupra constituționalității unor dispoziții legale ce se pretindea ca limitau accesul liber la justiție, consacrat de art. 21 din legea fundamentală.

Soluțiile Curții diferă în funcție de specificul fiecărei cauze:

- prin Decizia nr. 34/1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 1 iulie 1993), constatindu-se ca excepția prevăzută de

art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , referitoare la prevederile art. 3 din aceeași lege privind cererile cu privire la stabilirea și scăderea impozitelor, a taxelor și a amenzilor prevăzute de legile care prevăd impozite și taxe, inlatura jurisdicția instanțelor judecătorești și, deci, încalcă accesul liber la justiție, s-a decis ca ea este abrogată potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și s-a consacrat astfel dreptul de recurs la Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție;

- prin Decizia nr. 35/1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 6 septembrie 1993) s-a decis ca dispozițiile

art. 35 din Legea nr. 32/1968

privind stabilirea și sancționarea contravențiilor sunt neconstituționale și, în consecința, abrogate, deoarece împiedica persoanele juridice de a exercita calea de atac împotriva proceselor-verbale de contravenție la instanțele judecătorești, incalcind astfel accesul liber la justiție;

- prin Decizia nr. 41/1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 6 septembrie 1993) s-a respins ca vadit nefondata o excepție de neconstituționalitate vizind

art. 11 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 , reținându-se, între altele, ca dispoziția atacată prevede expres posibilitatea celui nemulțumit de hotărârea comisiei județene de a se adresa justiției (judecătoriei), reprezentind o concretizare a principiului prevăzut de art. 21 din Constituție;

- prin Decizia nr. 60/1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994) s-a admis excepția de neconstituționalitate a

art. 64 alineatul final din Decretul nr. 360/1976

privind aprobarea Statutului disciplinar al personalului din unitățile de transporturi și s-a constatat ca este abrogat în baza art. 150 alin. (1) din Constituție, urmînd ca împotriva hotărârii judecătoriei partea interesată să poată exercita toate căile de atac prevăzute de lege. Pentru a se pronunța aceasta soluție, s-a reținut ca dispoziția legală atacată asigura salariaților care concura la siguranța circulației numai un acces parțial la justiție (plîngere la judecătorie), în timp ce pentru ceilalți salariați din transporturi nu exista o astfel de restrictie și, deci, textul consacra o discriminare care contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

În legătură cu aceasta ultima decizie, Curtea Suprema de Justiție, cu adresa nr. 56 din 29 noiembrie 1993, a sesizat Curtea Constituțională, solicitând să se examineze dacă nu este în contradictie cu Decizia Curții Constituționale nr. 3/1992, prin care, în materia contenciosului electoral, se stabilise ca este constituțională dispoziția cuprinsă în

art. 85 alin. (2) din Legea nr. 68/1992

pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, care exclude, în aceasta materie, alte cai de atac în afară recursului.

Ca atare, pentru a se inlatura orice posibilitate de interpretare echivoca a deciziilor Curții Constituționale în legătură cu liberul acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție, inclusiv în ce privește accesul la folo- sirea căilor de atac.

PLENUL CURȚII CONSTITUȚIONALE,

examinînd deciziile pronunțate, îndeosebi Decizia nr. 3/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 15 iulie 1992, și Decizia nr. 60/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12/1994, precum și sesizarea Curții Supreme de Justiție, retine următoarele:

Potrivit art. 21 din Constituție: "Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".

În interpretarea acestui principiu constituțional, Plenul Curții Constituționale este chemat pentru a decide:

1. dacă instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicționale constituie o încălcare a liberului acces la justiție sau poate avea ca efect limitarea acestui acces;

2. dacă liberul acces la justiție este compatibil cu instituirea unor proceduri speciale, pentru situații deosebite, sau, dimpotriva, implica existenta numai a unei unice proceduri, indiferent de asemenea situații, inclusiv în ce privește exercitarea căilor de atac;

3. în ce condiții existenta unor particularități procedurale, îndeosebi în ce privește exercitarea căilor de atac, este conformă principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție.

În legătură cu prima problema, referitoare la legitimitatea constituțională a procedurilor administrativ-jurisdicționale, Plenul Curții Constituționale considera ca este de competența exclusiva a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluționarea mai rapida a unor categorii de litigii, descongestionarea instanțelor judecătorești de cauzele ce pot fi rezolvate pe aceasta cale, evitarea cheltuielilor de judecată. Astfel, procedura administrativ-jurisdicțională constituie o măsura de protecție care, deci, nu poate avea ca scop, în nici un mod, limitarea accesului la justiție. Dar, în conformitate cu prevederile art. 125 din Constituție, justiția se înfăptuiește de Curtea Suprema de Justiție și de celelalte instanțe judecătorești prevăzute de lege. Asa fiind, existenta unor organe administrative de jurisdicție nu poate să ducă la înlăturarea intervenției instanțelor judecătorești, în condițiile stabilite de lege. Aceasta consecința rezultă și din exigențele principiului separației puterilor în stat care, în ce privește relația dintre administrația publică și autoritatea judecătorească, exclude posibilitatea ca un organ al administrației publice, chiar cu caracter jurisdicțional, să se substituie autorității judecătorești. Ca urmare, hotărârea organului de jurisdicție administrativă este supusă controlului judecătoresc al instanței de contencios administrativ sau al altei instanțe competente, potrivit legii, iar părților nu li se poate limita exercitarea acestui drept consfintit de prevederile Constituției.

Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. De aceea, în legătură cu cea de-a doua problema, referitoare la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a particularitatilor procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale părților cu principiul liberului acces la justiție, Curtea Constituțională considera ca este de competența exclusiva a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Este, de altfel, o soluție care rezultă în mod categoric din dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege" și ale art. 128 în conformitate cu care "Împotriva hotărîrilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Judecătorul "spune dreptul" pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecința, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedura, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunind posibilitatea neingradita a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, are ca semnificație faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.

În legătură cu cea de-a treia problema, privind asigurarea egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituțională considera ca în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce privește căile de atac, cît timp ele asigura egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotriva, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecința, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. În temeiul acestor considerente, prin Decizia nr. 60/1993 Curtea Constituțională a apreciat ca instituirea accesului parțial, doar la prima instanța, al salariaților din sectorul siguranței circulației este neconstitutionala, cît timp celorlalți salariați din sectorul transporturi, în litigiile lor de muncă, le este asigurat accesul la toate mijloacele procedurale prevăzute de lege. Aceasta nu înseamnă însă ca, în toate cauzele, accesul liber la justiție presupune să fie asigurat accesul la toate structurile judecătorești - judecătorii, tribunale, curți de apel, Curtea Suprema de Justiție - și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurind posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești în condiții de egalitate, poate stabili reguli deosebite.

În acest context se poate observa clar de ce nu exista nici o contradictie între deciziile Curții nr. 3/1992 și nr. 60/1993. În prima decizie nici nu s-a discutat accesul la justiție, deoarece în sesizare se susține ca

art. 85 alin. (2) din Legea nr. 68/1992 , care prevede ca "Împotriva hotărîrilor definitive, pronunțate de instanțele judecătorești potrivit acestei legi, nu exista cale de atac", este contrară dispozițiilor art. 128 din Constituție. În acest sens, se aprecia ca sintagma "în condițiile legii" din art. 128 nu înseamnă o posibilitate de restringere a dreptului de a exercita căile de atac, ci se referă la reglementarea condițiilor procedurale de folosire a acestora. În motivarea deciziei - care a reținut ca dispoziția atacată este constituțională - s-a arătat ca atât în sistemul nostru procesual, cît și în alte tari, legea poate exclude folosirea unor cai de atac, fie pentru a reduce cheltuielile ocazionate de proces datorită modicitatii obiectului în litigiu, fie din motive de celeritate sau de protecție a unor interese sociale, fie pentru ca natura cauzei impune o rezolvare prompta și definitivă. Excluderea căilor extraordinare de atac în materie electorală a fost impusa de necesitatea asigurării operativitatii în rezolvarea tuturor problemelor legate de desfășurarea alegerilor, precum și de interesul stabilitatii rezultatelor acestora, deoarece aplicarea în aceasta materie a normelor de drept comun ar insemna, practic, să se împiedice desfășurarea alegerilor sau să se pună sub semnul incertitudinii un timp îndelungat rezultatele alegerilor. Deci soluția și motivarea din aceasta decizie au în vedere exclusiv procedura electorală, astfel încât nu pot fi în contradictie cu o soluție din alt domeniu, în care problema invocată a fost alta.

Având în vedere considerentele expuse,

vazind și dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 21, art. 125 și 128 din Constituție, precum și prevederile art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale,

Plenul Curții Constituționale, cu voturile judecătorilor Vasile Gionea, Viorel Mihai Ciobanu, Antonie Iorgovan, Ion Filipescu și Florin Bucur Vasilescu,

DECIDE:

1. Instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicționale nu este contrară principiului prevăzut de art. 21 din Constituție, privind liberul acces la justiție, cît timp decizia organului administrativ de jurisdicție poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești.

2. Accesul la structurile judecătorești și la mijloacele procedurale, inclusiv la căile de atac, se face cu respectarea regulilor de competența și procedura de judecată stabilite de lege.

3. Liberul acces la justiție se realizează numai în respectul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, astfel încât orice excludere care ar avea semnificatia încălcării egalității de tratament juridic este neconstitutionala.

Pronunțată de Plenul Curții Constituționale în ziua de 8 februarie 1994.

La dezbatere au participat Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Ion Filipescu, Florin Bucur Vasilescu, judecători.

Decizia se comunică Curții Supreme de Justiție și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.