Decizia nr. 340/2005

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Ion Tiucă - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 26 din Legea nr. 269/2003

privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, excepție ridicată de Șerban Simedrea în Dosarul nr. 6.916/2004 al înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, arătând că prevederile legale criticate nu contravin principiului constituțional al egalității în drepturi, întrucât acest principiu presupune soluții diferite pentru situații diferite.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 840 din 14 februarie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 6.916/2004, înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 26 din Legea nr. 269/2003

privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, excepție ridicată de Șerban Simedrea într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului declarat împotriva sentinței prin care a fost respinsă cererea acestuia de a se anula ca nelegală

Hotărârea Guvernului nr. 93/2004 , emisă în aplicarea dispozițiilor

art. 26 din Legea nr. 269/2003 .

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile

art. 26 din Legea nr. 269/2003

contravin textelor constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2), precum și celor ale art. 138 alin. (1), (2) și (5). În argumentarea criticii sale, autorul excepției arată că, în ceea ce privește acordarea gratuită a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor, "discriminarea este manifestă [între] plătitorul «de rând»" și membrii Corpului diplomatic și consular al României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție. Totodată, se apreciază că, prin dispozițiile

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 269/2003 , "Parlamentul României a transmis Guvernului sarcina de a stabili «condițiile de acordare gratuită a asistenței medicale, a medicamentelor și protezelor»", și "Curtea Constituțională este îndrituită să analizeze constituționalitatea modului în care Guvernul a aplicat prevederile

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 269/2003 ". Se mai arată că nici

Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2004 nr. 519/2003

și nici

Legea bugetului de stat pe anul 2004 nr. 507/2003

nu prevăd "nici o sumă de bani destinată realizării plăților prevăzute de

Legea nr. 269/2003 ", ceea ce încalcă prevederile art. 138 alin. (1) și (2).

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată. În acest sens, instanța apreciază că textul legal criticat "nu contravine prevederilor art. 116 din Constituție, deoarece, prin acordarea de gratuități, în cadrul sistemului de asistență medicală, nu se asigură privilegii, personalului corpului diplomatic ori membrilor familiilor acestora, ci se acordă facilități, în considerarea condițiilor de muncă specifice, care se deosebesc de cele în care muncesc alți angajați". Totodată, se arată că acordarea facilităților nu "produce o discriminare a celorlalți cetățeni ai țării în comparație cu membrii corpului diplomatic, deoarece aceste drepturi nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 5 din Codul muncii pentru a fi considerate ca discriminatorii".

În ceea ce privește pretinsa încălcare a textului art. 138 din Constituție se consideră că aceasta este neîntemeiată, întrucât "sursa de finanțare a facilităților acordate o constituie contribuția personalului beneficiar la asigurările sociale".

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere se invocă deciziile Curții Constituționale nr. 156 din 15 mai 2001 și nr. 47 din 3 mai 1995, arătându-se că "violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite". Totodată, se arată că, potrivit jurisprudenței Curții, art. 16 din Constituție "vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui" ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 ). În continuarea acestei argumentații Guvernul arată că, "în repetate rânduri, Curtea a avut ocazia de a se pronunța asupra unor drepturi și privilegii acordate anumitor categorii socioprofesionale în considerarea specificului activităților desfășurate de acestea sau a privațiunilor la care sunt supuse urmare a exercitării unor profesii". În acest sens este invocată

Decizia Curții Constituționale nr. 90 din 10 februarie 2005 . Se mai arată că prin decizia menționată Curtea a stabilit că "diferența de reglementare este justificată de absența similarității, «sub aspectul condițiilor de încadrare, al atribuțiilor, al drepturilor, al incompatibilităților și al interdicțiilor, între situația anumitor categorii profesionale în raport cu toate celelalte tipuri de salariați»".

Totodată, Guvernul arată că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "art. 14 din Convenție nu interzice orice diferență de tratament în exercitarea drepturilor recunoscute de Convenție. Este considerat discriminatoriu tratamentul diferențiat exercitat împotriva unor persoane aflate în situații analoage, dacă diferența de tratament nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, în sensul că nu corespunde unui scop legitim sau că, în cazul în care urmărește un astfel de scop, nu este păstrat un just echilibru între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere". În acest sens sunt citate mai multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, printre care cele pronunțate în cauzele Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene împotriva Belgiei, 1968, sau Hoffmann împotriva Austriei, 1993.

Guvernul, potrivit jurisprudenței Curții, consideră că "principiul egalității nu înseamnă uniformitate, «instituirea unor regimuri juridice diferite în situații care impun rezolvări diferite neputând fi considerată o încălcare a acestui principiu»" ( Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002 ). În consecință, se apreciază că "instituirea unui regim specific de asistență medicală, bazat pe contribuția membrilor corpului diplomatic la sistemul de asigurări de sănătate, nu îmbracă forma unui tratament discriminatoriu, fiind o opțiune a legiuitorului de reglementare a unor situații diferite".

Totodată, Guvernul consideră că nici textul constituțional al art. 138 alin. (5) nu este încălcat, întrucât "sursa de finanțare a facilităților acordate o constituie contribuția personalului beneficiar la sistemul de asigurări sociale".

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată, întrucât "legiuitorul poate institui dispoziții derogatorii de la reglementările generale instituite prin legea-cadru, în privința anumitor condiții și criterii de acordare a unor drepturi de asigurări sociale ori în privința cuantumului și a modului de calcul ale acestora". De asemenea, Avocatul Poporului consideră că "diferențierea între regimul juridic al asigurărilor sociale aplicabil membrilor Corpului diplomatic și consular al României, față de cel stabilit pentru asigurații care nu fac parte din această categorie, se justifică în mod obiectiv și rezonabil [...] în considerarea situației unei anumite categorii sociale care reclamă o astfel de protecție". În explicarea sensului dispozițiilor art. 16 din Constituție, Avocatul Poporului invocă deciziile Curții Constituționale nr. 107 din 13 iunie 2000 și nr. 90 din 10 februarie 2005.

Totodată, se apreciază că "stabilirea [...] condițiilor de acordare gratuită a asistenței medicale membrilor Corpului diplomatic și consular al României reprezintă o opțiune a legiuitorului, care nu aduce atingere sub nici un aspect dispozițiilor constituționale referitoare la bugetul public național".

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și celor ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 269/2003

privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 23 iunie 2003, are au următorul cuprins:

"(1) În țară, membrii Corpului diplomatic și consular al României, în activitate ori pensionari, precum și soțul sau soția și copiii aflați în întreținerea acestora beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate specific apărării, ordinii publice, siguranței naționale și autorității judecătorești, în condițiile achitării contribuțiilor legale la sistemul de asigurări de sănătate în perioada de activitate.

(2) Condițiile de acordare gratuită a asistenței medicale, a medicamentelor și protezelor se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Aceste drepturi nu se impozitează."

Textele constituționale expres invocate în susținerea excepției sunt cele ale art. 16 alin. (1) și (2), precum și cele ale art. 138 alin. (1), (2) și (5). Aceste texte constituționale au următorul cuprins:

- Art. 16 alin. (1) și (2): "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";

- Art. 138 alin. (1), (2) și (5): "(1) Bugetul public național cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor.

(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului. [...]

(5) Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanțare."

În esență, autorul excepției de neconstituționalitate apreciază că textul legal criticat încalcă art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât stabilește acordarea în mod gratuit a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor membrilor Corpului diplomatic și consular al României, ceea ce este de natură a le crea acestora privilegii în raport cu celelalte persoane asigurate în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate. Totodată, se consideră a fi încălcate și dispozițiile art. 138 alin. (1), (2) și (5) din Constituție, întrucât nu este menționată sursa de finanțare a acestei facilități acordate.

Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale în ceea ce privește principiul constituțional al egalității în drepturi, prin Decizia nr. 1 din 8 septembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat că "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice". De asemenea, prin

Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Curtea a stabilit că textul art. 16 din Constituție "vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui". Totodată, prin

Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997, Curtea a mai statuat că "principiul egalității în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiași regim juridic unor situații care, prin specificul lor, sunt diferite".

Curtea observă că în acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a stabilit că unele inegalități de drept nu urmăresc decât să corecteze anumite inegalități de fapt, precum și că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie numai atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă că în materia asigurărilor sociale de sănătate dreptul comun îl constituie dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 150/2002

privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 20 noiembrie 2002, cu modificările și completările ulterioare. Legiuitorul însă, prin textul

art. 26 din Legea nr. 269/2003 , a instituit anumite dispoziții derogatorii de la reglementările generale prevăzute de legea-cadru în privința anumitor condiții de acordare a unor drepturi de asigurări sociale, și anume: asistență medicală, medicamente și proteze. Curtea constată că legiuitorul este liber să instituie asemenea reglementări speciale, fără ca acestea să fie discriminatorii în măsura în care sunt justificate în mod rațional și obiectiv.

În consecință, Curtea reține că o asemenea măsură este justificată, având în vedere specificul activității desfășurate de membrii Corpului diplomatic și consular, sub aspectul condițiilor de încadrare, a atribuțiilor, a drepturilor, a incompatibilităților și a interdicțiilor la care sunt supuși, față de persoanele asigurate în condițiile de drept comun. Astfel, conform art. 49 din lege, "calitatea de membru al Corpului diplomatic și consular al României este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din cadrul instituțiilor de învățământ universitar acreditate". De asemenea, potrivit art. 50 alin. (1) din aceeași lege, membrilor Corpului diplomatic și consular al României le este interzisă desfășurarea unor activități, precum asocierea în partide politice, aceștia nu pot deține funcții în regiile autonome, societățile comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ sau să participe la greve, precum și la mitinguri, demonstrații, procesiuni sau orice alte întruniri cu caracter politic. Totodată, conform prevederilor

art. 32 din Legea nr. 269/2003 , membrii Corpului diplomatic și consular au și o serie de obligații specifice, printre care se numără promovarea și apărarea intereselor statului și ale cetățenilor români în cadrul relațiilor externe, respectarea secretului de stat și secretului de serviciu, în condițiile legii, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției.

În consecință, Curtea constată că prin prisma considerentelor menționate există o rațiune suficientă care justifică în mod obiectiv și rezonabil aplicarea unui tratament juridic diferit în cazul membrilor Corpului diplomatic și consular față de persoanele asigurate în condițiile de drept comun.

Totodată, Curtea, având în vedere că în acest mod se corectează inegalitatea de fapt rezultată din perioada de cotizare datorată specificului activității membrilor Corpului diplomatic și consular, constată că măsura instituită prin reglementarea criticată urmărește un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere.

În ceea ce privește susținerea autorului excepției, potrivit căreia nu se prevede sursa de finanțare pentru cheltuiala bugetară prevăzută de

art. 26 din Legea nr. 269/2003 , încălcându-se astfel dispozițiile art. 138 alin. (5) din Constituție, Curtea reține că, potrivit tezei finale a textului art. 26 alin. (1) din această lege, acordarea în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze se face "în condițiile achitării contribuțiilor legale la sistemul de asigurări de sănătate în perioada de activitate". În consecință, Curtea constată că sursa de finanțare are la bază însăși contribuția personalului beneficiar la sistemul de asigurări sociale.

Totodată, Curtea reține că prevederile art. 138 alin. (1) și (2) din Constituție nu au incidență în cauză.

În ceea ce privește solicitarea autorului excepției adresată Curții Constituționale de a analiza "constituționalitatea modului în care Guvernul a aplicat prevederile

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 269/2003 ", Curtea observă că, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. d) din Constituție și ale

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional realizează un control de constituționalitate pe cale de excepție asupra legilor și ordonanțelor Guvernului, în timp ce verificarea aplicării legii de către Guvern, prin adoptarea de hotărâri, este de resortul instanței de contencios administrativ. De altfel, Curtea reține că textul

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 269/2003

cuprinde o normă prin care se instituie în sarcina Guvernului organizarea executării legii, noțiune consacrată de dispozițiile art. 108 alin. (2) din Constituție, care "are un sens mai larg decât cea privind aplicarea legii, și anume prin hotărâri ale Guvernului pot fi dispuse măsuri organizatorice, financiare, instituționale sau sancționatorii în vederea stabilirii cadrului necesar pentru ducerea la îndeplinire a dispozițiilor legii". În acest sens, Curtea s-a pronunțat prin

Decizia nr. 51 din 12 februarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 3 martie 2004. Așadar, în cauza de față legiuitorul nu stabilește direct, prin lege, condițiile de acordare gratuită a asistenței medicale, a medicamentelor și protezelor, ci, chiar în sensul textului constituțional al art. 108, această competență revine autorității publice însărcinate cu organizarea executării legii, în speță, Guvernului.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 26 din Legea nr. 269/2003

privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, excepție ridicată de Șerban Simedrea în Dosarul nr. 6.916/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 28 iunie 2005.