Decizia nr. 139/1996

Ioan Muraru - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Raul Petrescu - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol, soluționarea recursului declarat de Barleanu Ion împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 103 din 1 octombrie 1996 .

La apelul nominal părțile au fost lipsa.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele completului acorda cuvintul reprezentantului Ministerului Public care solicită respingerea recursului, decizia atacată fiind temeinica și legală.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Decizia nr. 103 din 1 octombrie 1996 Curtea Constituțională a respins ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2 lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , modificată prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civilă, a Codului familiei, a

Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990

și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, invocată de Barleanu Ion în Dosarul nr. 1.975/1995 al Curții de Apel Bacau.

Pentru a pronunța aceasta soluție s-a reținut, în esenta, ca

Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , deși anterioară Constituției, a stabilit anumite condiții și limite de exercitare a dreptului persoanei vătămate, printre care și excluderea de la controlul instanței de contencios a actelor de comandament cu caracter militar, ce nu contravin art. 21 și art. 48 alin. (1) din legea fundamentală. S-a constatat, totodată, ca limitele exercitării dreptului respectiv nu sunt de natura sa obstructioneze exercițiul acestuia, ele privind numai situații justificate prin interesul evident public la care se referă.

Prin recursul declarat împotriva sus-menționatei decizii se invoca, în esenta, următoarele motive:

- Curtea a fost influentata în pronunțarea deciziei de punctul de vedere al Guvernului, respectiv al Ministerului de Interne, vinovat de trecerea sa abuzivă în rezerva la 15 decembrie 1991;

- ordinul prin care s-a dispus această măsură nu reprezintă un act de comandament cu caracter militar, deoarece legiuitorul a înțeles sa excludă de la controlul judiciar numai "actele și documentele secrete de organizare și mobilizare a forțelor armate", și nu altele;

- ordinul de trecere a sa în rezerva fiind emis la 18 decembrie 1991, dar cu efect de la 15 decembrie 1991, este retroactiv, deci ilegal;

- prin Decizia nr. 103/1996 s-a reținut ca, potrivit alin. (2) al art. 48 din Constituție, limitele dreptului prevăzut de alin. (1) al aceluiași articol se stabilesc prin lege organică, or, "având în vederea ca este vorba de unități militare trebuie prevăzute în mod expres de o lege specială și nu de o lege organică", cum este

Legea nr. 29/1990 ;

- dispozițiile art. 21 din Constituție trebuie să prevaleze asupra oricăror alte legi, fie ele și organice, și nu invers;

- sunt incalcate și prevederile art. 16 din Constituție, deoarece se asigura liberul acces la justiție doar pentru civili, iar pentru militari, nu;

-

Legea nr. 29/1990

este, sub unele aspecte, depășită, în cauza aplicindu-se, în consecința, art. 150 din Constituție în virtutea căruia legile ce contravin acesteia nu își mai păstrează valabilitatea; pe acest temei,

art. 2 lit. b) din Legea nr. 29/1990

este abrogat implicit;

- în sfârșit, este invocată Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, art. 6 al acesteia prevazind ca orice persoană are dreptul la judecarea sa, în mod echitabil, de către o instanța judecătorească și impartiala prevăzută de lege; or, potrivit art. 20 din Constituție, dispozițiile convenției prevalează asupra normelor din dreptul intern.

CURTEA,

având în vederea decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public, precum și prevederile ce fac obiectul excepției raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, retine:

Potrivit art. 24 alin. (3) din această lege, Curtea Constituțională este obligată sa comunice încheierea prin care a fost sesizată fiecărei Camere a Parlamentului și Guvernului, indicindu-le data până la care pot să depună punctul lor de vedere. În speta, completul de fond s-a conformat acestor prevederi legale, iar din împrejurarea ca soluția pronunțată coincide cu punctul de vedere al Guvernului nu se poate trage concluzia ca adoptarea acesteia a fost influentata de opinia exprimată, astfel cum neîntemeiat se susține de recurent, având în vedere principiul constituțional al independentei judecătorilor. De altfel, punctele de vedere comunicate de autoritățile publice sus-menționate nu au caracter obligatoriu pentru Curte, ele reprezentind exclusiv opiniile autorităților respective în legătură cu excepția invocată, iar, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, judecata are loc și pe baza raportului întocmit în cauza, a încheierii de sesizare, a probelor administrate, a susținerilor părților și a reprezentantului Ministerului Public. Asa fiind, primul motiv de recurs este nefondat.

Critica facuta în sensul că ordinul ministrului de interne de trecere în rezerva a unui militar nu trebuie considerat un act de comandament cu caracter militar nu poate fi primită, deoarece, fiind o problemă de interpretare și aplicare a legii, aceasta excede atribuțiilor Curții Constituționale care, potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/1992, hotărăște, în drept, numai asupra constituționalității unei legi sau ordonanțe, iar nu și cu privire la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, chestiuni ce sunt de competența exclusiva a instanțelor judecătorești.

Pentru aceleași considerente, critica recurentului potrivit căreia ordinul de trecere în rezerva este retroactiv, deci ilegal, fiind emis la 18 decembrie 1991, dar cu efect de la 15 decembrie 1991, nu poate fi primită, întrucît art. 15 alin (2) din Constituție, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, nu-și găsește aplicarea în speta, dispozițiile sale referindu-se exclusiv la acte cu caracte normativ.

Susținerea recurentului ca pentru problemele cu caracter militar limitele dreptului înscris în art. 48 alin. (1) din Constituție trebuie stabilite printr-o lege specială este, de asemenea, neîntemeiată, întrucît, potrivit prevederilor alin. (2) al aceluiași articol, condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, fără a se face vreo deosebire în raport cu materia pe care o reglementează. De altfel, legea specială nu constituie o categorie constituțională în raport cu art. 72 alin. (1) din legea fundamentală.

Critica adusă deciziei completului de fond în sensul că dispozițiile

art. 2 lit. b) din Legea nr. 29/1990

contravin prevederilor art. 21 din Constituție care prevalează asupra oricăror alte legi, inclusiv a celor organice, nu poate fi primită, deoarece, astfel cum s-a reținut, nu este de atributul Curții Constituționale sa stabilească dacă actul atacat este sau nu un act de comandament cu caracter militar. Competența de a decide acest lucru aparține exclusiv instanței de contencios administrativ iar, ulterior, în funcție de soluție, se poate stabili dacă partea are acces la o acțiune intemeiata pe

Legea nr. 29/1990

sau la recursul special reglementat de art. 4 din aceeași lege, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale.

Nici critica potrivit căreia prevederile

art. 2 lit. b) din Legea nr. 29/1990

contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție nu este intemeiata, deoarece, asa cum rezultă din practica sa jurisdicțională, Curtea Constituțională a statuat ca principiul egalității în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiași regim juridic unor situații care, prin specificul lor, sunt diferite. Astfel, se justifica existenta unor tratamente juridice diferite între civili, cărora li se aplică Codul muncii, și între militari, pentru care reglementările sunt cu totul altele, dat fiind specificul acestui sector, în general, și al condițiilor trecerii în rezerva, în special. Este vorba deci de reglementări diferite pentru situații diferite, astfel încât principiul egalității nu este afectat. În acest sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993, și prin Decizia nr. 74 din 13 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 22 iulie 1994.

Motivul de recurs, potrivit căruia dispozițiile

art. 2 lit. b) din Legea nr. 29/1990

sunt abrogate implicit, de asemenea, nu poate fi primit. Se retine ca prevederile art. 150 alin. (1) din Constituție nu sunt incidente în cauza, deoarece

Legea nr. 29/1990

a fost modificată prin Legea nr. 59/1993, ceea ce "dovedește intenția legiuitorului de a o menține în vigoare și de a o face aplicabilă, în integritatea ei" - asa cum s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 39 din 5 aprilie 1995 cu referire la legile preconstitutionale modificate după intrarea în vigoare a Constituției, decizie reținută și de completul de fond. Aceasta nu înseamnă însă ca este exclusa obligația Consiliului Legislativ de a examina, în temeiul art. 150 alin. (2) din Constituție, conformitatea legii contenciosului administrativ cu Constituția și să facă Parlamentului propuneri corespunzătoare.

În fine, este neîntemeiat și ultimul motiv de recurs prin care se susține ca dispozițiile criticate sub aspectul constituționalității încalcă art. 6 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, situație în care sunt incidente prevederile art. 20 din Constituție, conform cărora reglementările internaționale prevalează asupra normelor de drept intern. Convenția invocată a fost ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 și, potrivit art. 15 din Constituție, aceasta se aplică numai pentru viitor. Mai mult, art. 3 din legea de ratificare prevede că sesizarea organismelor internaționale se poate face numai în cauzele în care violarea drepturilor garantate prin convenție a intervenit după intrarea acesteia în vigoare pentru România. În speta, faptele pretins ilegale, de care se plînge recurentul, au avut loc în anul 1991 și, cum art. 20 din Constituție se referă la punctele și tratatele la care România este parte, calitate ce se dobândește numai după ratificare, este evident ca prevederile convenției invocate, adoptată în anul 1994, nu sunt aplicabile retroactiv.

Având în vedere considerentele expuse, prevederile art. 144 lit. c) din Constituție, precum și cele ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 și ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Barleanu Ion împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 103 din 1 octombrie 1996 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 19 noiembrie 1996.