Decizia nr. 86/1995

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de Duta Marin împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 104 din 2 noiembrie 1994 .

Dezbaterile au avut loc în ședința din 12 septembrie 1995, în prezenta recurentului și a reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea Constituțională, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru 19 septembrie 1995, pentru 26 septembrie 1995 și apoi pentru 3 octombrie 1995. La termenul de pronunțare din 3 octombrie 1995, recurentul depune, în copie, acte apreciate ca probe privind neconstituționalitatea Legii nr. 18/1991.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

În Dosarul nr. 4.819/1993 al Tribunalului Prahova, Duta Marin a invocat excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 18/1991, precum și a hotărîrilor Guvernului și a deciziilor prefecturilor date în baza acestei legi, cu care Curtea Constituțională a fost sesizată prin Încheierea din 11 februarie 1994.

În esenta, în susținerea excepției, arata ca Legea fondului funciar nr. 18/1991: are un caracter politic, în contradictie cu actele colectivizarii-cooperativizarii, fiind în fapt legea desființării cooperației agricole, a decimarii cadrelor agricole și a distrugerii potențialului agrar al tarii; este zonala, nu naționala, deoarece zona montană necooperativizata nu face parte din fondul funciar național și nu se regaseste în registrul agricol; este dubla - Legea nr. 59/1974 și Decretul-lege nr. 42/1990; are carente tehnice, organizatorice și juridice, unele în contradictie cu prevederile constituționale și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, respectiv cu Convenția Europeană a drepturilor omului, cu pactele și convențiile internaționale adiacente, și anume: nu garantează proprietatea și dreptul la proprietate conform art. 41 și 135 din Constituție, comisiile de aplicare a Legii nr. 18/1991, constituite în baza art. 11 și 26 din Legea nr. 18/1991, neavînd nici o răspundere nici pentru stabilirea dreptului de proprietate funciară, nici pentru nerealizarea activului și neplata pasivului; nu protejeaza interesele naționale și exploatarea resurselor naturale în concordanta cu interesul național, potrivit art. 134 din Constituție; prin prevederile art. 14, 18, 20, 39 și 43 contravine prevederilor art. 25 din Constituție privind libera circulație, prevederilor art. 13 din Declarația Universala a Drepturilor Omului și celor ale art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția europeană a drepturilor omului; prevederile art. 95 și ale art. 17 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 contravin celor ale art. 134 alin. (2) lit. b) și c) din Constituție, întrucît necesitățile economiei naționale se satisfac numai de către exploatații agricole mari, viabile.

Cît privește hotărârile Guvernului și deciziile prefecturilor, emise în baza Legii nr. 18/1991, recurentul nu motiveaza neconstituționalitatea acestora și nici nu sunt identificate.

Prin Decizia nr. 104 din 1 noiembrie 1994, Curtea Constituțională a respins ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 18/1991, precum și a hotărîrilor Guvernului și a deciziilor prefecturilor date în baza acestei legi, reținându-se, în esenta: criticile vizind motivele politice ce au condus la adoptarea Legii nr. 18/1991 sunt inlaturate, deoarece se referă la un proces legislativ anterior Constituției din 1991, căruia nu i se poate aplica ordinea constituțională actuala; unica problema care s-ar putea pune în discuție ar fi contrarietatea legii cu prevederile Constituției; dispozițiile art. 14, 18, 20, 39, 43 și 94 din Legea nr. 18/1991 se referă la stabilirea domiciliului în localitățile în care titularii au primit teren, ele nefiind în contradictie cu art. 25 din Constituție, cu art. 13 din Declarația Universala a Drepturilor Omului și cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; art. 95 din Legea nr. 18/1991 nu contravine art. 134 alin. (2) lit. b) și c) din Constituție, deoarece acest din urma articol este irelevant în ce privește art. 95 din Legea fondului funciar, care are în vedere suprafața de teren atribuită cadrelor de specialitate; constituționalitatea hotărîrilor Guvernului și a deciziilor prefecturilor nu intră în competența de soluționare a Curții.

Împotriva acestei decizii Duta Marin a declarat recurs, în esenta, pentru următoarele motive:

- Curtea Constituțională nu a examinat cu atenție motivele de neconstituționalitate ale Legii nr. 18/1991 din cererea refăcută ca urmare a dispariției cererii-exemplar 1, depusa în Dosarul nr. 4.819/1993, și din înscrisurile aflate la dosarul de fond și în plicul expediat cu recomandată nr. 7/01/03/1994;

- zona necooperativizata - montană - nu este reglementată de Legea nr. 18/1991 datorită unor interese politice;

- sunt omise motivele politice care stau la baza Legii nr. 18/1991;

- se invoca numai art. 25 alin. (1) din Constituție, care se referă la dreptul la libera circulație, dar se nesocoteste alin. (2) al aceluiași articol care se referă la domiciliu și la reședința, nu la dreptul la libera circulație. Legea nr. 18/1991 instituie domiciliul fortat.

Deoarece soluționarea excepției s-a făcut în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, fără citarea părților, după declararea recursului s-au solicitat puncte de vedere, conform art. 24 alin. (3) din aceeași lege, Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la Legea nr. 18/1991 nu este intemeiata și deci nici recursul declarat împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 104/1994 , deoarece: art. 18, 20, 39 și 43 din Legea fondului funciar, privind stabilirea și întemeierea unei noi gospodării, reglementează condiții pentru ca persoanele respective sa beneficieze de constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce nu le-au aparținut, fără a încalcă vreo dispoziție constituțională, deci nu se contravine art. 25 și art. 134 alin. (2) lit. b) și c) din Constituție, întrucît stabilirea domiciliului depinde de voința beneficiarului dreptului, care, dacă nu accepta condiția legii pentru constituirea dreptului de proprietate, este liber sa renunțe la cerere sau la dreptul constituit, având posibilitatea să-și stabilească domiciliul unde dorește.

Prevederile art. 18, 29, 39 și 43 din Legea nr. 18/1991 nu sunt în contradictie cu prevederile art. 134 alin. (2) lit. b) și c) din Constituție, care se referă la protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară și, respectiv, la stimularea cercetării științifice naționale. Cu privire la neconstituționalitatea art. 95 din Legea nr. 18/1991, analizata în decizia recurată, chiar petentul arata, în motivele de recurs, că nu a ridicat aceasta problema.

În punctul de vedere al Senatului se arata ca toate aspectele invocate pentru neconstituționalitatea Legii nr. 18/1991 sunt analizate în Decizia Curții Constituționale nr. 104/1994 și apreciate ca vadit neintemeiate.

Camera Deputaților nu și-a exprimat punctul de vedere.

CURTEA,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele de recurs, punctele de vedere ale Guvernului și Senatului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile orale ale recurentului și notele scrise însoțite de anexe, depuse în ședința din 12 septembrie 1995, concluziile reprezentantului Ministerului Public susține în ședința publică din 12 septembrie 1995, precum și dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, precum și dispozițiile Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, retine următoarele:

Motivul de recurs, potrivit căruia Curtea Constituțională nu a examinat cu atenție motivele de neconstituționalitate ale legii, invocat în Dosarul nr. C/4.119/1993 al Judecătoriei Prahova, înscrisurile aflate în dosarul de fond și în plicul expediat cu recomandată nr. 7/01/03/1994, urmează a fi respins ca neîntemeiat.

Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 18/1991 prin Încheierea din 11 februarie 1994, pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 4.819/1993, însoțită de copia de pe susținerile recurentului în motivarea excepției, precum și de dosarul instanței, în care este depus exemplarul original al acestei sustineri, identice cu cele înaintate Curții. Cît privește celelalte înscrisuri la care recurentul face trimitere, acestea privesc exclusiv situații de fapt, ce nu intră în competența Curții, care, potrivit art. 29 din regulamentul sau de organizare și funcționare, statuează numai asupra problemelor de drept.

Motivul de recurs prin care se arata ca zona necooperativizata montană nu este reglementată de Legea nr. 18/1991 urmează, de asemenea, să fie respins, întrucît, pe de o parte, întreaga reglementare data prin lege regimului juridic al terenurilor ce alcătuiesc fondul funciar al tarii se aplică tuturor suprafețelor de pământ, indiferent unde sunt situate, iar pe de altă parte, o serie de texte ale legii se referă în mod expres la terenuri din zonele montane necooperativizate, ca de pilda art. 21 (privind atribuirea, în proprietatea așezămintelor religioase, a unor suprafețe de teren), art. 39 (care reglementează atribuirea, în proprietatea familiilor ținere de țărani, a unor suprafețe de până la 10 hectare, în zona montană, defavorizată de factori naturali), art. 56 lit. c) (privind posibilitatea schimbării categoriei de folosință a terenurilor situate în zonele de deal și de munte).

Cel de-al treilea motiv de recurs, prin care se susține ca sunt omise motivele politice care stau la baza Legii nr. 18/1991, nu poate fi reținut, întrucît competența Curții Constituționale este stabilită prin art. 144 din Constituție, art. 1 și art. 2 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea este autoritatea de jurisdicție constituțională care asigura controlul constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului. În consecința, motivele politice ce au stat la baza adoptării Legii nr. 18/1991, invocate ca temei de casare a

Deciziei sale nr. 104 din 2 noiembrie 1994 , nu intră în competența de soluționare a Curții.

Ultimul motiv de recurs, prin care se susține ca prin dispozițiile Legii nr. 18/1991 se stabilește "domiciliul fortat", ca urmare a aplicării prevederilor art. 18 și 20 din Legea fondului funciar, personalului de specialitate prevăzut la art. 95 din aceeași lege, ceea ce ar contraveni art. 25 și art. 134 lit. b) și c) din Constituție, este neîntemeiat. Aceasta deoarece reglementarea data prin Legea fondului funciar instituie condiția stabilirii domiciliului în anumite localități exclusiv în considerarea atribuirii, la cerere, a unor terenuri în proprietate; ca atare, asumarea unei asemenea obligații depinde exclusiv de voința și de interesul persoanei în cauza. Pe de altă parte, dispozițiile art. 134 alin. (2) lit. b) și c) din Constituție, care prevăd ca statul trebuie să asigure protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară, precum și stimularea cercetării științifice naționale, sunt irelevante în susținerea aspectului neconstitutionalitatii art. 95 din Legea nr. 18/1991.

Fața de cele arătate, recursul declarat de Duta Marin împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 104 din 2 noiembrie 1994

urmează a fi respins.

Curtea Constituțională, din oficiu, în condițiile art. 304^1 din Codul de procedură civilă, a examinat decizia atacată și nu a constatat existenta unor motive pentru casarea

Deciziei nr. 104 din 2 noiembrie 1994 , atacată cu prezentul recurs.

Cele solicitate prin cererea depusa la dosar în ședința publică din 12 septembrie 1995 urmează, de asemenea, a fi înlăturată. Cît privește violarea corespondentei transmise de Curte recurentului, Curtea nu este competența sa întreprindă investigații în acest sens. În legătură cu faptul ca ar fi existat înscrisuri pe care recurentul le-ar fi adresat Curții și acestea nu au fost înregistrate, se constată că ele se afla în dosarul cauzei și au fost luate în considerare la pronunțarea soluției.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1, art. 3 și art. 13 alin. (1) lit. A.c) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Duta Marin împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 104 din 2 noiembrie 1994 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința din 3 octombrie 1995.