Decizia nr. 82/1995

Antonie Iorgovan - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Ioan Griga - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase, invocată de inculpatul Medvedev Valeri-Valentinovici în Dosarul nr. 1.829/1994 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

Președintele declara ședința deschisă.

Magistratul-asistent face apelul părților. Răspund: Medvedev Valeri - Valentinovici, asistat de avocat Popescu Victor, și Banca Naționala a României, prin consilier juridic Ceana Niculina.

Procedura este completa.

Neformulându-se alta cerere, președintele completului de judecată considera cauza în stare de judecată și da cuvintul părților în fond.

Apărătorul inculpatului susține ca, prin prevederile

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , sunt incalcate dispozițiile art. 23 alin. (9) din Constituție potrivit cărora nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii. Totodată, arata ca textul atacat încalcă și prevederile art. 41 și ale art. 135 din Constituție, precum și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. De asemenea, invedereaza ca infracțiunea prevăzută la

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

este lipsită de pedeapsa ca urmare a abrogării art. 37 din Decretul nr. 210/1960 - prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 - și deci dezincriminata. Astfel fiind, textul atacat ca neconstitutional vine în contradictie atât cu dispozițiile legii fundamentale, cat și cu cele ale art. 2 din Codul penal, care consacra principiul legalității incriminării. Totodată, considera ca, față de procedura abrogării exprese, o dispoziție nu poate să supravietuiasca după abrogare (cum este cazul sancțiunii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 210/1960) prin încorporarea acesteia în conținutul normei de trimitere ( art. 67 din Decretul nr. 244/1978 ), întrucât o asemenea tehnica legislativă nu este prevăzută de lege, asa cum nu este admisă nici abrogarea, tacită sau implicita, a unei legi sau a unei dispoziții legale. În final, apreciază ca, deși Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea

art. 50 lit. c) din Decretul nr. 244/1978 , ratiunile care au stat la baza controlului de constituționalitate nu sunt aplicabile și pentru prevederile de la lit. d) a aceluiași articol. Ținând seama de cele arătate, solicita admiterea excepției și declararea ca neconstitutional a

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 .

Reprezentantul Băncii Naționale a României pune concluzii de respingere a excepției și arata ca abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut consecințe privind aplicabilitatea

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , întrucât abrogarea privește numai mijloacele de plată străine.

Procurorul, având cuvântul, arata ca din compararea textului atacat cu textele constituționale considerate a fi incalcate rezultă următoarele: prin raportare la art. 23 alin. (9) din Constituție, se motiveaza ca infracțiunea prevăzută de art. 50 lit. d) este neconstitutionala, deoarece este lipsită de pedeapsa ca urmare a abrogării art. 37 din Decretul nr. 210/1960, teze care se bazează numai pe elemente de tehnica legislativă. Din interpretarea rațională și deci științifică a textelor rezultă ca acestea sunt diferite. Astfel, art. 50 lit. d) incrimineaza fapta de a ascunde de la controlul vamal metale și pietre prețioase, pe când art. 37 incrimina efectuarea operațiunilor cu mijloace de plată străine, care în 1989 nu mai corespundea realitatilor sociale, ceea ce a determinat abrogarea sa. Totodată, este de observat ca ratiunea art. 50 lit. d) este aceea de a proteja statul contra unui comportament fraudulos al celor ce trec frontiera. Astfel fiind, aceasta ratiune nu a putut disparea și, ca atare, argumentul care se referă doar la aspectul ca prin abrogarea art. 37 nu mai exista pedeapsa nu poate fi primit. Cît privește art. 41 și art. 135 din Constituție, se constată că acestea nu au nici o legătură cu excepția invocată. în concluzie, solicita respingerea excepției ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin încheierea din 28 martie 1995, pronunțată în Dosarul nr. 1.829/1994, Curtea Suprema de Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , invocată de inculpatul Medvedev Valeri-Valentinovici.

În motivarea excepției se susține ca prin prevederile

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

- care stabilește ca fapta de "ascundere, în scopul sustragerii de la controlul vamal, a metalelor prețioase sub orice formă, precum și a pietrelor prețioase și semipretioase, naturale, dacă valoarea lor depășește 1.000 lei" constituie infracțiune și se pedepsește conform legii - sunt incalcate dispozițiile art. 23 alin. (9), ale art. 41 și ale art. 135 din Constituție. Astfel, infracțiunea prevăzută la

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

este lipsită de pedeapsa ca urmare a abrogării art. 37 din Decretul nr. 210/1960 - prin Decretul-lege nr. 9/1989 și deci dezincriminata.

În îndeplinirea obligației prevăzute la art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța și-a exprimat într-un mod indirect punctul de vedere, menționând ca, potrivit practicii Curții Supreme de Justiție, abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut consecințe privind aplicabilitatea art. 50 și a

art. 67 din Decretul nr. 244/1978 , ele referindu-se la fapte penale total diferite, iar pedepsele prevăzute în articolul abrogat se aplică cu caracter de dispoziții proprii ale

art. 67 din Decretul nr. 244/1978 , formind, împreună cu prevederile art. 50 din același decret, o norma unica, de sine stătătoare.

În temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului punctele lor de vedere.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera excepția nefondata pentru următoarele motive:

- susținerea ca o dată cu abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 au fost implicit dezincriminate și infracțiunile prevăzute de

art. 50 lit. a)-e) din Decretul nr. 244/1978

este inexactă, deoarece cele doua articole au conținut diferit, incriminând fapte diferite, astfel că nu se încalcă prevederile art. 23 alin. (9) din Constituție, potrivit cărora nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în temeiul legii;

- dispozițiile

art. 50 alin. (1) lit. d) din Decretul nr. 244/1978

nu încalcă prevederile art. 41 sau ale art. 135 din Constituție, deoarece, în speta, nu este pus în discuție dreptul de proprietate.

Camera Deputaților și Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor și având în vedere susținerile părților, precum și dispozițiile

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , ale art. 37 din Decretul nr. 210/1960, ale Decretului-lege nr. 9/1989, ale art. 23 alin. (9), art. 41, art. 135 și art. 144 lit. c) din Constituție și prevederile Legii nr. 47/1992, retine:

Curtea Constituțională este competența să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate, invocată de inculpatul Medvedev Valeri-Valentinovici, deși dispozițiile legale invocate a fi neconstituționale sunt anterioare intrării în vigoare a Constituției, deoarece instanța de judecată a apreciat ca textele nu sunt neconstituționale și deci, în raport cu art. 150 alin. (1) din Constituție, a considerat ca au rămas în vigoare, iar în baza lor s-au stabilit, după intrarea în vigoare a Constituției, raporturi juridice, astfel cum prevede art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Cu privire la textele ce se pretinde a fi neconstituționale, Curtea retine ca excepția este neîntemeiată. Într-adevăr, potrivit

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

constituie infracțiune ascunderea, în scopul sustragerii de la controlul vamal, a metalelor prețioase sub orice forme, precum și a pietrelor prețioase și semipretioase, naturale, dacă valoarea lor depășește 1.000 lei.

Articolul menționat nu stabilește o pedeapsă anume pentru aceasta infracțiune, ci folosește exprimarea "se pedepsesc potrivit legii penale".

Legea penală, în vigoare la acea data, era Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase, care, în art. 37, stabilea pedeapsa închisorii pentru fapta de a nu preda, ceda sau declara mijloacele de plată străine și metalele prețioase, în cazurile și la termenele prevăzute de lege, ori de a efectua operațiuni interzise cu aceste valori.

Prin

art. 67 din Decretul nr. 244/1978

se arata în mod expres ca infracțiunile prevăzute în art. 50 lit. a)-d) se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960.

Ulterior, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, art. 37 din Decretul nr. 210/1960 a fost abrogat.

Din aceasta împrejurare, în susținerea excepției formulate se afirma ca, prin abrogarea textului menționat, fapta prevăzută în

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

ar fi fost ea însăși dezincriminata, deoarece a rămas fără sancțiune legală, ceea ce ar contraveni principiului legalității pedepsei, nulla poena sine lege, consfintit de art. 23 alin. (9) din Constituția României.

O astfel de interpretare pune în discuție tehnica trimiterilor legislative.

Trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul unui anumit act normativ sau la un alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare data, legiuitorul poate face trimitere la o alta prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative.

Efectul dispoziției de trimitere consta în încorporarea ideala a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text.

Dacă nu s-ar fi căutat economia de mijloace, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Rezultă din aceasta ca textul aplicabil este în toate cazurile cel care face trimitere, iar nu cel de-al doilea, care poate să nu aibă nici o contingenta cu materia reglementată în primul text. Astfel se explica de ce, de regula, abrogarea celui de-al doilea text nu are nici o influența asupra celui dintii.

Exista și excepții de la aceasta regula. Ele se intilnesc atunci când cel de-al doilea text are o legătură substantiala cu primul, iar nu una doar formala, ceea ce face ca abrogarea textului la care se trimite sa influenteze aplicarea textului care face trimitere. Tot astfel, în cazul modificării celui de-al doilea text, în care, într-o buna tehnica legislativă, legiuitorul trebuie să precizeze dacă trimiterea va opera la forma modificată sau nu.

Speta însă nu se încadrează în aceste excepții, ceea ce permite a se retine ca abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960, care a însemnat dezincriminarea faptelor prevăzute de acel text, nu are nici o influența asupra

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , care își continua aplicarea.

De altfel, este de remarcat ca toate instanțele judecătorești au aplicat în mod constant, începând de la 31 decembrie 1989 și până în prezent, acest articol. Abrogarea sa ar avea semnificatia unei dezincriminari și a faptelor prevăzute de acesta, cu toate consecințele pe care legea penală le-ar deduce.

Dacă s-ar fi dorit abrogarea art. 50, legiuitorul ar fi putut sa o facă expres prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989.

Se poate trage concluzia ca fapta prevăzută de

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

nu este lipsită de sancțiune, motiv pentru care prevederile art. 23 alin. (9) din Constituție nu au fost incalcate.

În excepția formulată s-a mai susținut, într-o alta ordine de idei, ca dispozițiile

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

ar încalcă dispozițiile art. 41 și 135 din Constituție care fundamentează regimul proprietății în România, precum și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

O astfel de afirmatie nu poate fi reținută. Supunerea bunurilor controlului vamal nu este de natura sa afecteze nici unul dintre atributele dreptului de proprietate, asa încât incriminarea ascunderii bunurilor la un astfel de control nu aduce nici o atingere dreptului de proprietate garantat de Constituție.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al din art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , invocată de inculpatul Medvedev Valeri-Valentinovici în Dosarul nr. 1.829/1994 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 20 septembrie 1995.

PREȘEDINTE,

dr. Mihai Constantinescu

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu

OPINIE SEPARATĂ

Consider ca excepția ar fi trebuit admisă pentru următoarele motive:

Norma de trimitere incorporeaza, în sens material, norma la care face trimitere în norma pentru care face trimiterea. Aceasta este însăși ratiunea sa, și anume ca aplicarea normei la care face trimitere și a normei pentru care face trimiterea să se facă ca și cum ar fi o dispoziție legală unitară. Norma de trimitere constituie, de aceea, un simplu artificiu legislativ pentru realizarea acestui scop.

În sens formal și organic, însă, norma de trimitere, aceea la care acea norma face trimitere și aceea pentru care face trimiterea rămân, fiecare, diferite și autonome. Este însăși voința expresă a legiuitorului care, utilizînd tehnica normei de trimitere, implicit le-a conceput ca separate. Ele alcătuiesc o construcție juridică unitară, definind o unica prevedere legală, numai în procesul de aplicare, deci în substanța lor, sub aspect material, nu și sub aspect strict legislativ, al voinței declarate a legiuitorului. De aceea modificarea expresă a acestei voințe, fie în sensul abrogării uneia dintre cele trei norme avute în vedere, fie în sensul modificării lor, nu poate să nu aibă, într-un regim de legalitate, consecințe corespunzătoare asupra construcției juridice inițiale, rezultate din conexiunile impuse de norma de trimitere. În fond, aceste conexiuni sunt urmarea structurii triunghiulare - norma de trimitere, norma la care se face trimiterea și norma pentru care se face trimiterea - a dispozițiilor legale din care ele rezultă și nu invers. De aceea, a nu tine seama de abrogarea sau modificarea acestor dispoziții ar insemna ca interpretarea legii să se facă împotriva a insesi conținutului și literei legii și deci ca interpretul sa nu se mai întemeieze pe voința legiuitorului ci, exclusiv, pe propria sa voința. invocarea scopurilor sau motivelor ce ar fi condus pe legiuitor la adoptarea unei măsuri nu poate justifica o asemenea interpretare, deoarece ratiunea legii poate lumina înțelesul ei, dar nu poate conduce pe interpret la confecționarea unei norme de drept, cu atât mai mult când aceasta este contrară voinței exprese a legiuitorului. De altfel, de principiu, art. 4 din Codul civil interzice judecătorului de a se pronunța pe cale de dispoziții generale și regulamentare, întrucât astfel el ar nesocoti competența constituțională a autorității legiuitoare. Încălcarea acestei interdicții este neconstitutionala, fiind contrară principiului separației puterilor în stat, prevederilor art. 123 alin. (1) din Constituție potrivit căruia justiția se înfăptuiește în numele legii și de art. 58 alin. (1), conform căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii.

În legătură cu excepția invocată, este incontestabil ca art. 37 din Decretul nr. 210/1960 a fost expres abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Identificarea Decretului nr. 210/1960 în actul abrogator este corecta, întrucît prin

art. 68 din Decretul nr. 244/1978

toate prevederile sale referitoare la pietrele și metalele prețioase, inclusiv deci din titlu, fuseseră expres abrogate. Prevederile art. 37 constituiau însă norma la care face trimitere

art. 67 din Decretul nr. 244/1978

pentru sancționarea infracțiunii prevăzute de art. 50 lit. d) din același decret. De aceea, ca urmare a abrogării exprese a art. 37 din Decretul nr. 210/1960 rezultă ca infracțiunea prevăzută de

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

raminind fără sancțiune, fapta a fost implicit dezincriminata, potrivit principiului "nulla poena sine lege", consacrat, pe plan constituțional, prin prevederile art. 23 alin. (9) din Constituție.

Legiuitorul ar putea face trimitere la o norma abrogată. Este un procedeu de tehnica legislativă singular și nerecomandabil, deoarece astfel norma de trimitere are ca efect nu numai asigurarea conexiunii legislative exprese și obligatorii dintre doua norme distincte, ceea ce reprezintă functionalitatea sa normală, ci și repunerea în vigoare a normei anterior abrogate. Aceasta din urma consecința este rezultatul voinței exprese a legiuitorului și corespunde principiului potrivit căruia legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale și nu al inaplicabilitatii. În ipoteza avută în vedere, însă, norma a fost abrogată ulterior instituirii normei de trimitere, nu anterior, ca în ipoteza la care ne-am referit mai sus. În cazul în care legiuitorul face trimitere la o norma abrogată, asa cum s-a arătat, aceasta norma este repusă în vigoare, ceea ce constituie un act de legiferare. În cazul în care însă, după instituirea normei la care se face trimitere - ca în speta de fața -, ea este expres abrogată, nu se mai poate considera ca totuși ar fi rămas în vigoare în cadrul relatiei sale cu norma pentru care se face trimiterea, deoarece încorporarea ei în aceasta din urma norma este numai atât timp cat a fost în vigoare, nu după abrogarea sa. O norma poate fi incorporată în alta norma cu condiția sa existe, și nu împotriva voinței exprese a legiuitorului de a o abroga. Altminteri ar insemna ca o norma sa supravietuiasca propriei sale abrogări, ceea ce este contrar actului de legiferare pe care li constituie dispoziția legală care a abrogat-o. Dacă Decretul-lege nr. 9/1989, ce reprezintă actul de abrogare, ar fi vrut să-i mențină efectele sanctionatoare pentru infracțiunea prevăzută la

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , ar fi făcut-o în mod expres, printr-o precizare corespunzătoare. Acolo unde însă legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distinga și a interpreta un act de abrogare împotriva voinței exprese și neconditionate a legiuitorului înseamnă a refuza abrogării toate consecințele sale și deci nu numai a adauga la lege, interpretul indeplinind astfel funcția de legislator pozitiv, ci și a adauga consecințe contrare legii, interpretul situându-se astfel în afară principiului legalității incriminării consacrat de art. 23 alin. (9) din Constituție.

Distincția dintre caracterul formal sau substanțial al legăturii dintre norma pentru care se face trimiterea și norma la care se face trimiterea este inaplicabila în soluționarea excepției de fața. Prevederile

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , definind fapta incriminata, reprezintă ipoteza normei penale, iar prevederile art. 37 din Decretul nr. 210/1960, în prezent expres abrogate, reglementau pedeapsa. Or, având în vedere structura normei penale, legătură dintre ipoteza și sancțiune nu poate fi concepută ca având un caracter formal, cu atât mai mult cu cat înainte de

Decretul nr. 244/1978

obiectul de reglementare a acestuia era cuprins în Decretul nr. 210/1960. Deci din acest ultim punct de vedere rezultă ca nici conexiunile dintre aceste doua reglementări nu pot fi concepute ca având un simplu caracter formal.

Pentru motivele arătate, consider ca infracțiunea prevăzută de

art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

este, în prezent, dezincriminata, ca urmare a abrogării exprese a art. 37 din Decretul nr. 210/1960 care reglementa pedeapsa aplicabilă pentru săvârșirea ei.