Decizia nr. 40/1996

Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 10 aprilie 1996, de 27 de senatori, și anume: Gabor Menyhert Hajdu, Denes Sereș, Karoly Ferenc Szabo, Lajos Magyari, Tiberiu Ștefan Incze, Zoltan Hosszu, Gabor Kozsokar, Șerban Sandulescu, Vasile Vetisanu, Adrian Dumitru Popescu Necsesti, Ion Manea, Andrei Potcoava, Ioan Paul Popescu, Ioan Lup, Mihail Buracu, Maria Matilda Tetu, Dumitru Calueanu, Florin Buruiana, Tanase Tavala, Iosif Csapo, Ion Coja, Andrei Tugulea, Dumitru Mugurel Ceraceanu, Vasile Strimbu, Gheorghe Raboaca, Gheorghe Frunda și Marko Bela, în legătură cu neconstituționalitatea prevederilor art. 1 pct. 112 al Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 69/1991, precum și a prevederilor alin. 3 al art. 54 al Legii nr. 69/1991, astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 65 al aceleiași legi.

În sesizare se considera ca prevederile art. 1 pct. 112 al Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 69/1991, referitoare la instituirea Prefecturii, sunt neconstituționale, pentru următoarele motive:

- crearea unei noi instituții, Prefectura, este contrară art. 122 din Constituție, ce a avut în vedere numai instituția "prefectului, ca reprezentant al Guvernului pe plan local, cu atributia de a conduce serviciile publice descentralizate", ale ministerelor și celorlalte organe centrale; de asemenea, se arata ca prin dispoziția criticata, Prefectura "ar dobîndi același rang cu cel al consiliului județean", ceea ce este contrar statutului legal al consiliului județean;

- precizarea ca Palatul administrativ în care își au sediul prefectura și consiliul județean constituie "proprietate publică de interes național" este contrară art. 135 din Constituție, potrivit căruia proprietatea este publică sau privată, iar proprietatea publică poate să apartina numai statului sau unităților administrativ-teritoriale; se considera, de aceea, ca scopul urmărit a fost "trecerea Palatului administrativ județean în puterea Guvernului, reprezentat de prefect", ceea ce este contrar "principiului constituțional al autonomiei locale, consacrat prin art. 119", precum și prevederilor art. 120 alin. (1) și art. 121 din Constituție;

- încălcarea prevederilor art. 135 alin. (3) și alin. (4) din Constituție, din cuprinsul cărora rezultă ca "natura sau destinația bunurilor constituie criteriul pentru determinarea apartenentei la stat sau la unitățile administrativ-teritoriale a bunurilor proprietate publică", ceea ce este contrar trecerii palatului județean în proprietatea publică a statului, administrată de Guvern.

De asemenea, prin sesizare se considera ca prevederile alin. 3 al art. 54, astfel cum a fost modificate prin art. 1 pct. 65 din legea modificatoare, constituie "o restrictie vadit neconstitutionala".

În temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 s-au cerut punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului.

În punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților se arata ca obiecția de neconstituționalitate este nefondata, deoarece, cu referire la art. 1 pct. 112 din lege, scopul urmărit a fost de a se defini "sediul, în care prefectul, subprefectul și aparatul propriu își desfășoară activitatea", iar mențiunea "consiliul județean și aparatul propriu al acestuia își au sediul în Palatul administrativ" nu are sensul de a situa la același nivel prefectura și consiliul județean, ci numai de a se preciza "ca acestea pot salaslui, dacă este cazul, sub același acoperamint, în Palatul administrativ".

În ce privește expresia "proprietate publică de interes național" se arata ca aceasta nu constituie "un atentat la principiul autonomiei locale", cum susțin autorii sesizării, ci numai consacrarea proprietății publice a statului asupra clădirii Palatului administrativ, ceea ce este conform prevederilor art. 135 din Constituție, care permite legiuitorului "sa stabilească bunurile proprietate publică apartinatoare statului sau unităților administrativ-teritoriale". În legătură cu critica adusă art. 1 pct. 65 din lege, se invedereaza compatibilitatea acestor prevederi cu "dispozițiile art. 13 din Constituție, potrivit cărora, în România, limba oficială este limba română", în mod curent prin limba oficială înțelegindu-se "limba folosită în raporturile dintre autoritățile publice și cetățeni", astfel încât insotirea cererii făcute în limba maternă de traducerea în limba română nu poate fi considerată ca fiind neconstitutionala.

În punctul de vedere al președintelui Senatului se considera ca "sesizarea este neîntemeiată", întrucît "instituirea prefecturii ca instituție nu este contrară Constituției", fiind tradiționala în administrația românească, uzitata și în alte state și folosită în limbajul curent de către populație; prefectura reprezintă "unitatea serviciilor și a întregului aparat propriu al acestei instituții", terminologie folosită și pentru Președinția României; în același sens, se considera ca "instituirea unei instituții nu este problema de ordin constituțional, ci de dezvoltare a principiilor Constituției, prin lege organică, condiție îndeplinită". În ce privește regimul juridic al sediilor prefecturilor, se considera ca acesta este constituțional, ținând seama de valoarea arhitectonica a clădirilor respective, de necesitatea de a fi conservate și de a nu putea fi concesionate sau închiriate unor agenți economici, partide politice etc., ca în prezent, cu scopul de a se prezerva astfel "autoritatea și prestigiul administrației publice județene". Se considera, totodată, nejustificată concluzia referitoare la egalizarea nivelurilor la care se afla prefectura și consiliul județean. În ce privește critica legată de obligația traducerii în limba română a cererilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, scrise în limba maternă, se precizează ca aceasta sustinere este neconstitutionala, fiind contrară prevederilor art. 13, potrivit cărora limba oficială este limba română, și urmărind "ca, indirect, să se instituie în administrație a doua limba oficială și chiar atitea limbi oficiale cîte minorități etnice exista".

În punctul de vedere al Guvernului se arata ca textele legale ce fac obiectul sesizării sunt constituționale. În acest sens, se considera ca folosirea la art. 1 pct. 112 din lege a "notiunii de prefectura nu are o semnificație instituțională, întrucît, prin lege, nu i se stabilesc competente și nici nu i se atribuie personalitate juridică", ceea ce corespunde traditiei din perioada interbelica pentru definirea locului în care "aparatul propriu al prefectului" își desfășoară activitatea, "terminologie intrata deja în uzul public". O situație asemănătoare este și în cazul Presedentiei "care defineste, potrivit Legii nr. 1/1990, aparatul de lucru al Președintelui României". De aceea faptul ca "Prefectura are, de regula, același sediu cu consiliul județean nu poate insemna, în nici un caz, punerea semnului egalității între acestea". De asemenea, se precizează ca noțiunea de prefectura este folosită și în alte tari europene (Franța, Italia etc.)".

În legătură cu critica facuta în sesizare, referitoare la noțiunea de proprietate publică de interes național, în sensul că astfel s-ar fi creat "o noua forma de proprietate", se arata ca aceasta terminologie nu este contrară art. 135 alin. (3) din Constituție, distincția dintre proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale putind fi concretizata prin lege. Încadrarea palatelor administrative "în categoria bunurilor publice de interes național se justifica prin importanța arhitectonica (unele dintre acestea fiind introduse în patrimoniul cultural-național) și destinație, neconstituind o stirbire a autonomiei locale", ci, dimpotriva, o garanție pentru buna funcționare a consiliilor locale, ținând seama "ca în unele cazuri în palatele administrative s-au acordat spații, în mod cu totul nejustificat, unor firme și instituții particulare, în condițiile în care unele servicii descentralizate nu aveau birourile strict necesare".

În ce privește critica adusă prevederilor art. 54 alin. 3 din Legea nr. 69/1991, astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 65 din lege, în sensul că cererile persoanelor aparținând minorităților naționale, formulate în limba maternă, trebuie însoțite și de traducerea în limba română, se arata ca susținerea din sesizare "nu are nici o justificare", ținând seama de prevederile art. 13 din Constituție, potrivit cărora limba oficială este limba română, și ca "Prevederea legală contestată este, în realitate, instituită în favoarea minorităților naționale, întrucît permite autorităților publice locale sa cunoască imediat și concret conținutul solicitărilor și să le soluționeze cu operativitate maxima".

Curtea constata ca, potrivit prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție, ale art. 12, art. 17 și următoarele din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, este competența să se pronunțe asupra constituționalității alin. 3 al art. 54 din Legea nr. 69/1991, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 65 din legea de modificare și completare a acestei legi, precum și a constituționalității prevederilor art. 1 pct. 112 al legii modificatoare.

Fața de cele arătate,

CURTEA,

ținând seama de sesizarea grupului de senatori, de punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților, președintelui Senatului și al Guvernului, de raportul judecătorului-raportor, precum și de prevederile din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 69/1991, ce fac obiectul sesizării, raportate la dispozițiile Constituției, retine următoarele:

În motivarea obiectiei de neconstituționalitate privind prevederile alin. 3 al art. 54 din Legea nr. 69/1991, astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 65 al legii ce face obiectul sesizării, se arata ca obligația cetățenilor aparținând minorităților naționale care formulează o cerere în limba maternă, de a o însoți de o traducere în limba română, ar reprezenta "o restrictie vadit neconstitutionala".

Posibilitatea acestor cetățeni de a formula cereri în limba maternă este considerată, în sesizare, ca fiind în concordanta cu dreptul la identitate, consacrat prin art. 6 alin. (1) din Constituție. Atasarea la cerere a unei traduceri în limba română nu este, însă, contrară acestui drept, dimpotriva previne o posibila discriminare, în defavoarea cetățenilor aparținând minorităților naționale, a căror cerere formulată în fața unei autorități ce nu cunoaște limba lor maternă ar fi inevitabil soluționată într-un termen mai lung și în condiții dezavantajoase față de ceilalți cetățeni. Accesul egal al cetățenilor, fără nici o discriminare, la toate autoritățile publice, este un principiu constituțional consacrat de art. 16 alin (1). În sesizare nu se menționează motivele de ordin constituțional pentru care soluția legală criticata este considerată ca "vadit neconstitutionala". Rezultatul, însă, din analiza prevederii respective, ca aceasta soluție este în concordanta cu principiul egalității cetățenilor în fața autorității publice și cu prevederile art. 13 din Constituție, potrivit cărora limba oficială este limba română. Obligația traducerii cererii în limba română asigura autorităților publice posibilitatea rezolvarii petitiilor ce le sunt adresate potrivit art. 47 din Constituție și corespunde imperativelor art. 48 alin. (1) din Constituție, întrucît nesoluționarea în termen legal a unei cereri constituie o vătămare adusă persoanei într-un drept al său de către o autoritate publică.

Prin art. 1 pct. 112 din legea modificatoare s-au introdus doua alineate la art. 105 din Legea nr. 69/1991, în care se prevăd următoarele: "Prefectul, subprefectul și aparatul propriu își desfășoară activitatea în prefectura. Prefectura și, după caz, consiliul județean și aparatul propriu al acestuia își au sediul în Palatul administrativ, proprietate publică de interes național, care este situat în municipiul reședința de județ.

Persoanele din aparatul propriu al prefecturii și, respectiv, al consiliului județean, se supun reglementărilor din statutul funcționarilor publici".

În sesizare se arata ca prin aceasta prevedere este institutionalizata prefectura, ceea ce ar fi contrar art. 122 din Constituție, ce are în vedere numai prefectul, ca reprezentant al Guvernului pe plan local. Motivul invocat este nefondat. Potrivit prevederii legale sus-menționate, prefectura nu se substituie prefectului, ca reprezentant al Guvernului pe plan local, ceea ce ar fi neconstitutional. Aceasta prevedere asigura numai consacrarea unei structuri administrative fără de care prefectul nu și-ar putea aduce la îndeplinire prerogativele ce îi revin potrivit Constituției și legii. De altfel, nici o dispoziție constituțională nu interzice posibilitatea infiintarii unei autorități autonome. De asemenea, nu rezultă din nici o dispoziție a legii criticate ca prin înființarea prefecturii aceasta ar dobîndi un rang egal cu cel al consiliului județean. Motivul invocat în sesizare este acela ca amindoua aceste instituții - prefectura și consiliul județean - ocupa aceeași clădire, ceea ce nu poate, însă, în nici un fel, justifica concluzia ca ar avea un rang egal, cît timp rolul, atribuțiile și competentele lor legale sunt diferite și specifice.

În sesizare se mai susține ca precizarea, în sensul că "Palatul administrativ este proprietate publică de interes național", ar fi neconstitutionala, deoarece o asemenea caracterizare pentru proprietatea publică nu se regaseste în prevederile art. 135 din Constituție, potrivit cărora proprietatea este publică sau privată, iar proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. Nici acest motiv de neconstituționalitate nu este întemeiat. Caracterizarea proprietății publice, cu referire la un anumit bun, ca fiind de interes național, nu schimba natura acestei proprietăți și nici nu modifica caracteristicile sale constituționale, astfel încât nu poate fi contrară prevederilor constituționale invocate în sesizare. Aceasta caracterizare este concordanta însă cu prevederile art. 72 din Legea nr. 69/1991 - astfel cum a fost modificată prin legea ce face obiectul sesizării - care, referindu-se la domeniul public, arata ca acesta poate fi de interes local, județean ori de interes național.

În orice caz, nu se poate nega legiuitorului competența de a caracteriza un anumit bun proprietate publică ca fiind de interes național, cum este în cazul de fața, cît timp astfel nu-i modifica regimul sau constituțional.

Se mai susține, în sesizare, ca precizarea caracterului "național" al proprietății publice asupra Palatului administrativ ar fi contrară autonomiei locale, consacrată prin art. 119, art. 120 și art. 121 din Constituție. Principiul autonomiei locale, inclusiv în ceea ce privește consiliul județean, se reflecta în modul de constituire, prin alegere, a autorităților locale, în atribuțiile, competentele și răspunderile lor față de cetățeni și de stat, în administrarea, cu respectarea legii, a treburilor publice pe plan local.

Se mai susține în sesizare ca aceasta caracterizare a proprietății publice asupra Palatului administrativ, ca fiind de interes național, nu concorda cu prevederile art. 72 din Legea nr. 69/1991 privind împărțirea domeniului public în domeniu de interes local, județean sau național, în funcție de criteriul "naturii sau destinației bunurilor", care corespunde prevederilor art. 135 alin. (3) și alin. (4) din Constituție. Aceste doua criterii - natura sau destinația bunurilor - sunt într-adevăr consacrate de art. 72 din Legea nr. 69/1991, dar aceasta nu împiedica cu nimic ca legiuitorul să se abata de la propria sa reglementare. De asemenea, cele doua criterii menționate nu sunt contrare Constituției, ceea ce, însă, nu înseamnă - asa cum se susține în sesizare - ca ar fi impuse de prevederile art. 135 alin. (3) și alin. (4), care privesc exclusiv pe titularul proprietății publice și bunurile ce fac obiectul sau, nu și criteriile de departajare a bunurilor între proprietatea publică a statului și a unităților administrativ-teritoriale.

Fața de cele arătate, în temeiul art. 6 alin. (1), art. 13, art. 16, alin. (1), art. 47, art. 48 alin. (1), art. 119, art. 120, art. 121, art. 122, art. 135 alin. (3) și (4) și art. 144 lit. a) din Constituție,

CURTEA,

În numele legii

DECIDE:

Constata ca prevederile art. 1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii administrației publice locale nr. 69/1991, punctul 65, referitor la alin. 3 al art. 54 din Legea nr. 69/1991, și punctul 112 sunt constituționale.

Decizia se comunică Președintelui României.

Deliberarea a avut loc la data de 11 aprilie 1996 și la ea au participat Ioan Muraru, președinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu și Victor Dan Zlatescu, judecători.