Decizia nr. 458/2004

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Ionel George Gerhardt Mănăilă în Dosarul nr. 108/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători.

La apelul nominal s-a prezentat autorul excepției. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, se dă cuvântul autorului excepției, care solicită admiterea acesteia, susținând oral motivele de neconstituționalitate a textului de lege criticat, expuse în notele scrise depuse la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, considerând că dispozițiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituționale și nici celor din actele internaționale invocate de autorul excepției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 17 mai 2004, pronunțată în Dosarul nr. 108/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ionel George Gerhardt Mănăilă într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului declarat de acesta împotriva Încheierii din 22 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, prin care s-a constatat că în cauză subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și, în conformitate cu dispozițiile art. 300^2 și 160^b din Codul de procedură penală, s-a dispus menținerea acestei măsuri.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile art. 141 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, deoarece încalcă dispozițiile art. 11 din Constituție referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, dispozițiile art. 20 din Constituție referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, dispozițiile art. 23 alin. (7) din Legea fundamentală referitoare la căile de atac împotriva încheierilor instanței privind măsura arestării preventive, dispozițiile art. 51 din Constituție referitoare la dreptul de petiționare, dispozițiile art. 5 pct. 4 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 2 pct. 1 din Protocolul adițional nr. 7 la această convenție. În esență, în motivarea excepției se susține că statuarea, prin art. 141 din Codul de procedură penală, asupra posibilității atacării cu recurs exclusiv a încheierilor date la judecarea în fond și în apel a cauzei penale, prin care s-a dispus cu privire la o măsură preventivă și excluderea posibilității exercitării aceleiași căi de atac, în vederea verificării legalității încheierilor, cu același obiect, date la judecarea în recurs a cauzei penale, contravin dispozițiilor constituționale și celor din actele internaționale invocate.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători și-a exprimat opinia în sensul constituționalității art. 141 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 281/2003 .

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatul Poporului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția ridicată este neîntemeiată, deoarece este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului penal. În ceea ce privește căile de atac, dispozițiile art. 129 din Constituție statuează că acestea se exercită numai în condițiile stabilite de lege. De asemenea, arată că nici normele constituționale, nici cele cuprinse în convențiile internaționale privind drepturile omului nu stabilesc dreptul la exercitarea căilor de atac împotriva încheierilor privind măsurile preventive. Astfel, dispozițiile art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate de autorul excepției, stabilesc dreptul la un recurs efectiv pentru cauzele în care se atacă o hotărâre de condamnare, așadar o hotărâre prin care s-a soluționat cauza în fond. Prin urmare, dispozițiile art. 141 din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 11 și 20. Dispozițiile art. 141 din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor art. 23 alin. (7) din Constituție, potrivit cărora încheierile instanței privind măsurile preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Așadar, reglementarea căilor de atac în materia măsurii arestării preventive este de competența exclusivă a legiuitorului.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 141 din Codul de procedură penală sunt constituționale. Arată, în acest sens, că prin textul de lege criticat legiuitorul a stabilit calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind măsurile preventive, în deplină concordanță cu prevederile art. 23 alin. (7) din Constituție. Nici prevederile art. 11 și 20 din Constituție, raportate la dispozițiile art. 5 pct. 4 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu sunt încălcate, întrucât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în legătură cu aplicarea art. 5 pct. 4 din convenție, că aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plânge înaintea unui tribunal competent asupra măsurii de arestare sau deținere luate împotriva sa, neavând semnificația reglementării unei căi de atac ulterioare împotriva soluției date de instanța competentă. Totodată, consideră că nu sunt încălcate nici prevederile art. 13 din convenție, întrucât textul de lege criticat permite persoanelor arestate pe nedrept să se adreseze efectiv unei instanțe naționale. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 52 din Constituție, precum și a dispozițiilor art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Avocatul Poporului apreciază că acestea nu au incidență în cauză.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Curtea constată că, deși a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală, în realitate, așa cum rezultă din motivarea excepției, critica de neconstituționalitate privește numai dispozițiile alin. 1 al art. 141 din Codul de procedură penală. Astfel fiind, Curtea Constituțională se va pronunța asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă."

Autorul excepției consideră că acest text legal este neconstituțional, deoarece nu prevede calea de atac a recursului și împotriva încheierii de menținere a măsurii arestării preventive, dată la judecarea în recurs a cauzei penale, ceea ce contravine prevederilor constituționale ale art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 23 alin. (7) referitoare la căile de atac împotriva încheierilor instanței privind măsura arestării preventive și ale art. 51 referitoare la dreptul de petiționare. De asemenea, autorul excepției invocă și încălcarea, prin același text legal, a dispozițiilor art. 5 pct. 4 și ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții privind dreptul la libertate și la siguranță și dreptul la un recurs efectiv, precum și dispozițiile art. 2 pct. 1 din Protocolul adițional nr. 7 la convenție, privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constată că dispozițiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală prevăd posibilitatea atacării separat cu recurs, de procuror sau de inculpat, a încheierii date în primă instanță și în apel prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive. Rezultă că aceste dispoziții se referă la o hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ci care privește o măsură procesuală provizorie, chiar dacă aceasta este privativă de libertate. Inculpatul sau învinuitul poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, conform art. 5 alin. 5 din Codul de procedură penală, în tot cursul procesului penal, iar dacă nu mai există temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, potrivit art. 139 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Așadar, se constată că nu au incidență în cauză prevederile constituționale ale art. 51 referitoare la dreptul de petiționare, precum și cele ale art. 2 pct. 1 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care se referă la dreptul oricărei persoane "declarată vinovată de o infracțiune" de a cere "examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară", deci la dreptul la o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești prin care se constată vinovăția penală a unei persoane, iar nu la dreptul la recurs împotriva încheierilor privind măsurile preventive.

În ceea ce privește susținerea autorului excepției referitoare la încălcarea prin art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală a art. 23 alin. (7) din Constituție, este de reținut că și această critică este lipsită de temei. Potrivit art. 23 alin. (7) din Legea fundamentală, "Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege". Rezultă că opțiunea legiuitorului de a nu fi prevăzut o astfel de cale de atac și împotriva încheierii de menținere a măsurii arestării preventive, dată la judecarea în recurs a cauzei penale, nu poate fi considerată neconstituțională, deoarece, potrivit art. 129 din Constituție, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Este atributul exclusiv al legiuitorului de a institui căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , în exercitarea controlului, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". Or, autorul excepției solicită tocmai completarea prevederilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, solicitare contrară atât prevederilor menționate, cât și prevederilor constituționale cuprinse în art. 61 alin. (1), potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării".

Referitor la pretinsa contrarietate a dispozițiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 5 pct. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora "Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală", se constată că și aceasta este neîntemeiată. Astfel, sensul normei citate nu este cel al unei căi de atac la o altă contestare jurisdicțională anterioară, ci numai acela de a conferi persoanei arestate sau deținute posibilitatea de a se plânge de ilegalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa, prin sesizarea unui tribunal competent. Dacă dispozițiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală deschid calea recursului la încheiere doar pentru unele situații - limitativ indicate în text -, acest fapt nu este de natură a atrage după sine înfrângerea dispozițiilor art. 5 pct. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Așa cum reiese din jurisprudența Curții Constituționale ( Decizia nr. 38 din 26 februarie 1998 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998), în acord cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plânge înaintea unui tribunal competent asupra măsurii de arestare sau deținere luate împotriva sa, neavând semnificația reglementării unei căi de atac ulterioare îndreptate împotriva soluției date de instanță în urma soluționării plângerii.

Acestei cerințe în răspunde în mod evident textul de lege criticat, care prevede în plus și calea de atac a recursului împotriva încheierii privind măsurile preventive. Din această perspectivă, art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală nu contravine nici prevederilor constituționale ale art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, ridicată de Ionel George Gerhardt Mănăilă în Dosarul nr. 108/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 28 octombrie 2004.