Decizia nr. 38/1998

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Ioan Griga - procuror

Anisoara Dragu-Sandu - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Bouchichian Kerop și Pastina Florin în Dosarul nr. 3.223/P/1997 al Curții de Apel Timișoara - Secția penală.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 19 februarie 1998, în prezenta reprezentantului părții civile Societatea Comercială "Suinprod" - S.A. Caracal, a reprezentantului Ministerului Public și în lipsa celorlalte părți legal citate, fiind consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 26 februarie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Curtea de Apel Timișoara - Secția penală, prin Încheierea nr. 670/R din 24 septembrie 1997, pronunțată în Dosarul nr. 3.223/P/1997, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Bouchichian Kerop și Pastina Florin.

În motivarea excepției se susține ca dispozițiile legale atacate sunt neconstituționale pentru următoarele motive:

a) sunt incalcate prevederile art. 21 din Constituția României, care consacra liberul acces la justiție, precum și faptul ca nici o lege nu poate îngrădi exercițiul acestui drept;

b) sunt, de asemenea, incalcate dispozițiile art. 23 alin. (4) din Constituție privind libertatea individuală, care prevăd ca "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalității mandatului arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată";

c) art. 141 din Codul de procedură penală contravine și dispozițiilor art. 128 din Constituție, care prevăd ca părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, precum și dispozițiile art. 49 din legea fundamentală, care consacra "principiul lipsei oricărei discriminări în exercitarea libera a drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv a dreptului la o cale de atac efectivă";

d) în fine, potrivit art. 5 pct. 4 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "orice persoană lipsită de libertatea sa, prin arestare sau detenție, are dreptul sa introducă un recurs în fața unui tribunal", iar potrivit art. 13 din aceeași convenție, "orice persoană ale carei drepturi și libertăți ... au fost incalcate are dreptul să se adreseze unei instanțe naționale, deci cu atât mai mult inculpatul arestat".

Exprimandu-și opinia, instanța de judecată apreciază ca dispozițiile art. 141 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât contravin dispozițiilor art. 21, art. 23 alin. (4), art. 128 și ale art. 49 din Constituție.

În scopul soluționării cauzei, conform prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală nu încalcă dispozițiile art. 21, art. 125 alin. (3) și ale art. 128 din Constituție; totodată, se invoca practica jurisdicțională a Curții Constituționale, și anume Decizia Plenului Curții nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile Societății Comerciale "Suinprod" - S.A. Caracal, concluziile procurorului, dispozițiile art. 141 din Codul de procedură penală, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate invocată.

Prevederile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală stabilesc ca: "Încheierea data în prima instanța prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile și curge de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsa".

Critica de neconstituționalitate consta în faptul ca, deși se recunoaște existenta unei modalități de atacare a ordonanței de arestare preventivă - plângere la o instanța judecătorească -, textul art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală nu reglementează și posibilitatea atacarii cu recurs a încheierii prin care aceasta plângere a fost soluționată, în cazul în care instanța respectiva refuza revocarea măsurii de arestare preventivă. Inexistenta unei cai de atac în aceasta situație se considera ca încalcă principiul liberului acces la justiție și pe cel al libertății individuale, reglementate în art. 21 și în art. 23 alin. (4), precum și prevederile art. 128 și art. 49 din Constituție. De asemenea, se considera ca dispozițiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă art. 5 pct. 4 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Critica formulată de autorii excepției nu este intemeiata.

În legătură cu art. 21 și 128 din Constituție, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, statuand ca "... este de competența exclusiva a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești" și ca "judecătorul spune dreptul pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege"; de asemenea, prin Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996, s-a reținut ca: "Accesul liber la justiție nu înseamnă însă ca el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite".

Asupra constituționalității art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, raportat la prevederile art. 128 din Constituție, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 649 din 16 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 19 februarie 1998, retinand, de asemenea, ca folosirea căilor de atac se realizează în condițiile legii, nefiind contrară dispoziției constituționale sus-citate.

Rezultă deci ca reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiția de a nu se aduce atingere altor texte constituționale.

Sub acest aspect este nerelevantă invocarea art. 23 alin. (4) din Constituție, deoarece dispozițiile acestuia nu sunt cu nimic afectate de art. 141 din Codul de procedură penală; într-adevăr, atâta timp cat prelungirea arestării se aproba numai de către instanța de judecată, astfel cum cere art. 23 alin. (4) teza finala, prevederile constituționale sunt respectate, nefiind nici o contradictie între cele doua texte.

Pe de altă parte, nu se poate susține nici ca art. 141 din Codul de procedură penală ar fi contra art. 49 din Constituție, nefiind vorba de limitarea unui drept constituțional. Astfel, nici o prevedere a legii fundamentale nu da o consacrare expresă dreptului la recurs în orice cauza, oricând și de către oricine; dimpotriva, art. 128 din Constituie stipulează ca părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile stabilite de lege, asa cum în speta este cazul dispozițiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Ultimul argument invocat în susținerea excepției este cel întemeiat pe art. 5 pct. 4 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, al cărui text este următorul: " Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul sa introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe în cel mai scurt timp asupra legalității deținerii sale și sa ordone eliberarea sa dacă detenția este ilegala".

Sensul normei citate nu este cel al unei cai de atac la o alta contestare jurisdicțională anterioară, ci numai acela de a conferi persoanei arestate sau deținute posibilitatea de a se plange de ilegalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa, prin sesizarea unui tribunal competent.

Acestei cerințe îi răspunde textul art. 140^1 din Codul de procedură penală, iar, dacă dispozițiile art. 141 din același cod deschid calea recursului la încheiere doar pentru unele situații - limitativ indicate în art. 141 -, acest fapt nu este de natura a atrage după sine infrangerea dispozițiilor art. 5 pct. 4 din convenție. Asa după cum reiese în mod constant din practica Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plange înainte unui tribunal competent asupra măsurii de arestare sau deținere luate împotriva sa, neavând semnificatia reglementării unei cai de atac ulterioare îndreptate împotriva soluției date de instanța în urma soluționării plângerii.

În sfârșit, se constată că autorii excepției solicita extinderea dispozițiilor legale criticate și la alte situații neprevăzute în text, în sensul adaugarii în cuprinsul acesteia și a situației în care instanța refuza revocarea arestului preventiv. Or, asa după cum Curtea Constituțională a reținut în mod constant, acceptarea acestei critici ar echivala cu transformarea instanței de contencios constituțional într-un legislator pozitiv, lucru care ar contraveni art. 58 din Constituție, potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii. În acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 83 din 30 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 19 august 1997.

Cat privește prevederile art. 141 alin. 2 din Codul de procedură penală, care stabilesc ca "Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive nu este suspensiv de executare", se constată că nici în încheierea de sesizare și nici în susținerile inculpaților referitoare la neconstituționalitatea textului art. 141 în întregul său nu se indica motivele care ar justifica critica acestui text, nefiind menționată nici o prevedere constituțională care ar fi incalcata prin prevederile lui. Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constituție și ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea se poate pronunța asupra prevederii atacate numai în limitele sesizării. Ea nu poate exercita un control de constituționalitate din oficiu, deoarece s-ar substitui în acest fel părții.

În acest sens este și practica jurisdicțională a Curții Constituționale, asa cum rezultă din Decizia nr. 338 din 18 iulie 1997, și din Decizia nr. 392 din 15 octombrie 1997, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 21 iulie 1997 și nr. 299 din 4 noiembrie 1997.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Bouchichian Kerop și Pastina Florin în Dosarul nr. 3.223/P/1997 al Curții de Apel Timișoara - Secția penală.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 26 februarie 1998.