Decizia nr. 649/1997

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Ioan Griga - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Georgescu Roberto în Dosarul nr. 3.269/1997, aflat pe rolul Tribunalului Municipiului București - Secția a II-a penală.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 11 decembrie 1997, în prezenta inculpatului, a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 16 decembrie 1997.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Tribunalul Municipiului București - Secția a II-a penală, prin Încheierea din 18 iulie 1997, a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Georgescu Roberto.

În motivarea excepției se susține ca dispozițiile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece încalcă dreptul constituțional la apărare al inculpatului, care, potrivit prevederilor textului criticat, nu poate ataca cu recurs încheierea prin care i s-a respins cererea de revocare a măsurii preventive.

Exprimandu-și opinia, instanța de judecată apreciază ca excepția este nefondata. Pe de o parte, arata instanța, întrucât textul art. 141 din Codul de procedură penală nu prevede posibilitatea de a se declara recurs și împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive, recursul introdus de inculpat împotriva unei asemenea încheieri este inadmisibil. Pe de altă parte, în opinia instanței, litigiul nu poate prevedea, în textul menționat, o cale de atac împotriva acestei măsuri, din două motive;

a) luarea în discuție a unei astfel de măsuri are în vedere faptul ca revocarea măsurilor preventive intervine în situațiile expres prevăzute la art. 139 din Codul de procedură penală. În faza judecații, după respingerea unei astfel de cereri, practic nu mai pot interveni elemente noi de natura celor prevăzute la art. 139 din Codul de procedură penală;

b) Codul de procedură penală cuprinde o serie de prevederi care dau posibilitate inculpatului, în etapa cercetării judecătorești și până la pronunțarea soluției pe fond, sa reitereze cererea de revocare și să solicite ca instanța să soluționeze plângerea împotriva măsurilor preventive luate de procuror, în temeiul art. 140^1 din Codul de procedură penală.

În scopul soluționării cauzei, conform prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția de neconstituționalitate nu este intemeiata, având în vedere ca în prezent Codul de procedură penală conține numeroase prevederi ce fac posibila exercitarea dreptului de apărare, menționându-se în acest sens dispozițiile art. 139 alin. 2 din Codul de procedură penală. De asemenea, se arata ca, în vreme ce, potrivit art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, inculpatul are posibilitatea sa declare recurs împotriva încheierii date în prima instanța, prin care se dispune luarea măsurii arestării preventive, ca astfel instanța de recurs să poată verifica legalitatea și temeinicia acestei măsuri, inculpatul, judecat, nu mai poate declara recurs și în cazul în care instanța de fond respinge cererea de revocare a arestării formulată de inculpat, întrucât, practic, acesta ar fi al doilea recurs, cu același obiect, ca și primul, prin ambele recursuri urmărindu-se înlăturarea măsurii arestării preventive. Legea neingradind pe inculpat sa formuleze cereri de revocare ori de câte ori considera necesară introducerea unor asemenea cereri, declararea a câte unui recurs după fiecare cerere de respingere ar conduce la tergiversarea proceselor în detrimentul rezolvarii problemelor de fond privind aflarea adevărului și stabilirea vinovatiei sau nevinovăției inculpaților.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile inculpatului, concluziile procurorului, dispozițiile art. 141 din Codul de procedură penală, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate invocată.

Prevederile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală stabilesc ca: "Încheierea data în prima instanța, prin care s-a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile și curge de la pronunțarea pentru cei prezenți și de la comunicarea pentru cei lipsa". Se susține ca aceste dispoziții sunt neconstituționale pentru faptul ca, deși art. 140^1 din Codul de procedură penală recunoaște existenta unei modalități de atacare a ordonanței de arestare preventivă la o instanța judecătorească, textul art. 141 din același cod nu reglementează și posibilitatea atacarii cu recurs a încheierii prin care aceasta plângere a fost rezolvată, în cazul când instanța respectiva refuza revocarea măsurii de arestare preventivă, la cererea inculpatului.

Inexistenta unei cai de atac în aceasta situație este apreciată a fi echivalenta cu încălcarea dreptului la apărare și cu privirea nejustificată de exercițiul unei cai de atac.

Critica formulată de autorul excepției nu este intemeiata. În conceptia legiuitorului, măsurile de preventie au caracter provizoriu și sunt luate în funcție de anumite împrejurări concrete, legate de cauza și de persoana făptuitorului. De aici decurge posibilitatea intervenției unor elemente care fac necesară înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive. Potrivit art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală, măsura preventivă luată se înlocuiește cu o alta măsura preventivă, dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în alin. 2 al aceluiași articol se prevede că măsura preventivă trebuie revocată din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai exista vreun temei care să justifice menținerea ei. Art. 140 din Codul de procedură penală prevede cazurile în care măsurile preventive încetează de drept, iar în art. 140^1 din același cod se prevede posibilitatea plângerii împotriva măsurilor preventive luate de procuror.

Încălcarea prevederilor art. 128 din Constituție, privitoare la folosirea căilor de atac, nu poate fi reținută, deoarece acest drept fundamental se realizează în condițiile legii, iar restrangerea prin lege a căilor de atac este constituțională, nefiind contrară dispozițiilor art. 128 din Constituție.

În acest sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 3/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 15 iulie 1992. De asemenea, asupra semnificatiei prevederilor art. 128 din Constituție, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în sensul că "... este de competența exclusiva a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești", ca "... judecătorul <<spune dreptul>> pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege", deoarece "... legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedura, cat și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunand posibilitatea neingradita a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și modalitățile instituite de lege".

Prin urmare, reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiția, desigur, de a nu se aduce atingeri altor texte constituționale sau dispoziții cu valoare obligatorie, incidente în cauza.

Cat privește prevederile art. 141 alin. 2 din Codul de procedură penală, care stabilesc ca "Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive nu este suspensiv de executare", se constată că nici în încheierea de sesizare și nici în concluziile inculpatului referitoare la neconstituționalitatea acestui text nu se indica motivele ce justifica ridicarea excepției, nefiind menționată nici o prevedere constituțională incalcata. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt neconstituționale numai prevederile care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției, iar potrivit art. 144 lit. c) din legea fundamentală și art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea se pronunța asupra prevederii atacate numai în limitele sesizării. În consecința, constituie un motiv de respingere a excepției neindicarea dispoziției constituționale în raport cu care textul legal atacat este neconstitutional. Controlul din oficiu este inadmisibil cat timp controlul pe calea excepției de neconstituționalitate nu se poate exercita decât la sesizare.

În acest sens este și practica jurisdicțională a Curții Constituționale, asa cum rezultă din Decizia nr. 338 din 18 iulie 1997 și din Decizia nr. 392 din 15 octombrie 1997, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 21 iulie 1997 și, respectiv, nr. 299 din 4 noiembrie 1997.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată.

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Georgescu Roberto în Dosarul nr. 3.269/1997 al Tribunalului Municipiului București - Secția a II-a penală.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 16 decembrie 1997.