Decizia nr. 46/1996

Ioan Muraru - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de Federația Sindicatelor din Învățământul Preuniversitar din România împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 9 din 1 februarie 1996 .

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 16 aprilie 1996, în prezenta procurorului și a recurentei, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 24 aprilie 1996.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 9 din 1 februarie 1996, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate privind rectificarea

Ordonanței Guvernului nr. 39/1994

privind îmbunătățirea coeficienților de ierarhizare a salariilor de baza pentru personalul din sectorul bugetar, invocată de Federația Sindicatelor din Învățământul Preuniversitar din România în Dosarul nr. 1.185/1994 al Curții de Apel București - Secția contencios administrativ. În motivarea deciziei s-a reținut ca ordonanțele guvernamentale sunt acte de executare a legilor, în virtutea abilitarii acordate de Parlament potrivit art. 114 din Constituție, dar ca, după aprobarea lor în conformitate cu procedura de adoptare a legilor, conținutul lor normativ devine lege, reglementarea inițială, instituită prin ordonanța, reprezentind exclusiv actul legiuitorului, ordonanța incetindu-și practic efectele o dată cu încorporarea ei în legea de aprobare, chiar dacă, sub aspectul tehnicii legislative utilizate, se face trimitere în lege la ordonanța aprobată. Ca urmare, de vreme ce excepția a fost ridicată după ce

Ordonanța Guvernului nr. 39/1994

a fost aprobată prin Legea nr. 134/1994, iar aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial al României, orice critica de neconstituționalitate raportată la fosta ordonanța este inadmisibila, pentru ca aceasta nu mai exista.

Împotriva acestei decizii, Federația Sindicatelor din Învățământul Preuniversitar din România a declarat recurs pentru următoarele motive:

1. s-a încălcat principiul contradictorialității, deoarece recurenta nu a fost citata la judecarea cauzei;

2. a fost pusă într-o vădită situație de inferioritate, deoarece pârâtul cu care se judeca (Ministerul Muncii și Protecției Sociale) și-a exprimat totuși punctul sau de vedere prin adresa trimisa Curții;

3. decizia este nelegală și nefondata, pentru că nu se cunoaște dacă cei care au semnat ordonanța au făcut același lucru și cu rectificarea, fiind evident ca, în realitate, nu de rectificare a fost vorba, ci de modificarea chiar a sensului ordonanței și ca acceptarea opiniei instanței ar conduce la concluzia ca ordonanțele își produc efectele numai după aprobarea lor prin lege, ceea ce este inadmisibil, aceasta fără a mai vorbi ca rectificarea retroactiveaza, incalcindu-se astfel principiul constituțional al neretroactivitatii legii.

Recurenta a precizat ca obiectul acțiunii sale l-a constituit tocmai respectarea

Ordonanței Guvernului nr. 39/1994 , asa cum a fost ea publicată inițial în forma avută până la aprobarea ei prin lege.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul judecătorului-raportor, rectificarea

Ordonanței Guvernului nr. 39/1994 , raportată la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine:

Primul motiv de recurs, referitor la soluționarea excepției fără citarea părților, nu este întemeiat.

La judecata în fond, excepția a fost soluționată potrivit prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care sunt derogatorii de la Codul de procedură civilă. Textul menționat prevede că "În cazul în care judecătorul desemnat ca raportor considera ca excepția este vadit nefondata sau încalcă prevederile art. 23 alin. (3), va înștiința pe președinte pentru convocarea completului de judecată, care poate hotărî, cu unanimitate de voturi, sa respingă excepția, fără citarea părților".

Rezultă ca soluția respingerii excepției fără citarea părților este perfect legală. Ea este însă condiționată de unanimitatea opiniei membrilor completului de judecată în aprecierea caracterului vadit nefondat al excepției. Or, din dosarul cauzei nu rezultă ca un membru al completului n-ar fi fost de acord cu faptul ca excepția este vadit nefondata, prin soluția pronunțată, completul considerind-o chiar lipsită de obiect.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, relativ la poziția de superioritate conferita celeilalte părți, el este, de asemenea, lipsit de temei. Astfel, din actele dosarului reiese ca în cauza nu s-a creat în nici un fel o poziție privilegiată pârâtului. După cum rezultă din adresa trimisa Ministerului Muncii și Protecției Sociale la 14 decembrie 1995, instanța de contencios constituțional a făcut aplicatia art. 5 din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia autoritățile publice sunt obligate sa comunice Curții orice acte și documente necesare acesteia în vederea realizării atribuțiilor sale. Concret, prin aceasta adresa nu s-a cerut pârâtului un punct de vedere sau formularea vreunei apărări, ci numai explicarea cauzelor pentru care modificările apărute în Monitorul Oficial al României au fost considerate doar simple operațiuni materiale de rectificare. De aceea, în răspuns, autoritatea publică solicitată s-a limitat doar la precizarea faptului ca rectificarea s-a impus datorită anumitor erori constatate după publicarea ordonanței în Monitorul Oficial al României (scrisoarea nr. 6.529 din 11 ianuarie 1996). Asadar, nu s-a acordat pârâtului în nici un fel o poziție privilegiată în raport cu poziția procesuala a reclamantei, relația primită la solicitarea judecătorului-raportor situându-se înăuntrul cadrului legal al administrării de probe de către Curte, în vederea soluționării cauzei, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

În sfârșit, nici cel de-al treilea motiv de recurs, relativ la faptul ca rectificările făcute erau, în realitate, modificări de conținut, operind chiar retroactiv, nu este întemeiat.

Acest motiv de recurs reitereaza, în fapt, susținerile reclamantei, dezvoltate inițial cu prilejul ridicării excepției de neconstituționalitate, fără să se ia în seama considerentele pe care se sprijină decizia recurată, inclusiv prin combaterea acestora.

Din aceste considerente se desprinde concluzia, fundamentată constituțional, potrivit căreia ordonanța și legea prin care ea este aprobată de Parlament, potrivit art. 114 din Constituție, constituie acte juridice normative cu caracter distinct, aflate într-o succesiune fireasca dictata de conservarea caracterului de unic organ legiuitor al Parlamentului, asa cum prevăd dispozițiile art. 58 din legea fundamentală, în condițiile delegării legislative.

Astfel, în conformitate cu art. 107 alin. (3) din Constituție, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta, iar, conform art. 114 alin. (3), aceste ordonanțe se aproba de Parlament potrivit procedurii legislative, dacă prin legea de abilitare se specifică aceasta.

Prin urmare, ordonanța o dată adoptată de Guvern, în virtutea legii de abilitare, își produce efectele juridice cît timp Guvernul însuși nu procedează la modificarea ei înăuntrul termenului stabilit prin aceasta sau nu are loc, după încheierea procedurii legislative de aprobare de către Parlament, promulgarea legii respective, urmată de intrarea sa în vigoare potrivit prevederilor art. 78 din Constituție.

Evident ca, îndată ce aceasta din urma faza este consumată, ordonanța este considerată ca incorporată în lege, care apare astfel ca un act juridic distinct de fosta ordonanța, ale carei dispoziții, menținute prin legea de aprobare, operează de această dată ca prevederi legale, ca urmare a intrării în vigoare a legii de aprobare.

Consecința practica a efectelor decalate în timp ale celor două categorii de acte juridice o constituie faptul ca, după aprobarea ordonanței prin lege, nu mai este posibila criticarea celei dintii - care nu mai este în fiinta ca act juridic diferit de lege - și ca deci orice critica la adresa ordonanței era posibila numai cît timp aceasta era în vigoare (adică înainte de apariția legii de aprobare).

Din actele dosarului rezultă ca recurenta a intentat acțiunea sa în contencios administrativ la 16 noiembrie 1994, când

Ordonanța Guvernului nr. 39/1994

era în vigoare în urma publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, la 29 august 1994, iar rectificările acesteia se publicasera în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 12 septembrie 1994, deci ea avea cunoștința de conținutul lor și le putea contesta. Cu toate acestea, prin acțiunea sa ea a solicitat instanței judecătorești doar aplicarea art. 3 alin. (1) din ordonanța în forma sa inițială și nicidecum punerea în discuție a constituționalității sau a valabilității rectificarilor efectuate cu doua luni în urma, în finalul acțiunii reclamanta remarcind chiar "evidenta erorii materiale din anexele Ministerului Muncii și Protecției Sociale care nu poate fi remediata decît pe calea acestei acțiuni".

Este adevărat, la primul termen fixat (10 ianuarie 1995), ea a invocat excepția de neconstituționalitate a rectificarilor, raportindu-se însă la prevederile

Ordonanței Guvernului nr. 39/1994

care nu mai era în vigoare, deoarece Legea nr. 134/1994, prin care ea fusese aprobată și în care erau incluse rectificările respective, aparuse în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 30 decembrie 1994.

Acesta este motivul pentru care prin decizia recurată s-a reținut ca excepția este lipsită de obiect, deoarece reclamanta din acțiune solicita declararea ca neconstituționale a unor dispoziții (rectificările în discuție) care nu mai erau în vigoare.

În consecința, pentru motivele expuse, în temeiul art. 144 lit. c), al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1, al art. 3 și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA,

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Federația Sindicatelor din Învățământul Preuniversitar din România împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 9 din 1 februarie 1996 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 24 aprilie 1996.