Decizia nr. 48/2005

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 300^1 alin. 1 și 3 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Eugen Negrea în Dosarul nr. 4.977/2004 al Tribunalului Mureș.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului de contencios constituțional, ocazie cu care, prin

Decizia nr. 208 din 4 mai 2004 , Curtea a constatat că acestea nu aduc atingere prevederilor fundamentale invocate. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziei mai sus amintite își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 27 septembrie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 4.977/2004, Tribunalul Mureș a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 300^1 alin. 1 și 3 din Codul de procedură penală.

Excepția a fost ridicată de inculpatul Vasile Eugen Negrea, prin apărătorul ales, în dosarul cu numărul de mai sus, având drept obiect soluționarea unei cauze penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că textul legal criticat îi încalcă dreptul la apărare și contravine dispozițiilor constituționale ale art. 23 alin. (6), deoarece instanța s-ar afla în imposibilitate de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive după înregistrarea dosarului, întrucât o atare verificare a fost efectuată de instanța superioară în calea de atac a recursului formulat împotriva hotărârii prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive în faza de urmărire penală, hotărâre care își produce efectele, în cazul de față, până la data sesizării instanței de fond.

De asemenea, pentru a constata existența sau inexistența temeiurilor care au determinat arestarea preventivă ar fi necesar ca textul legal criticat să facă trimitere nu numai la dispozițiile art. 148 și 143 din Codul de procedură penală, ci și la art. 136 din același cod, care reglementează criteriile de alegere a uneia sau a alteia dintre măsurile preventive, dar și scopul acestor măsuri. În caz contrar, textul legal criticat se constituie într-o formă de reglementare fără fond.

Tribunalul Mureș opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece, chiar dacă respectarea principiului legalității de către instanța care a dispus prelungirea duratei măsurii arestării preventive a fost verificată de către instanța superioară în cadrul recursului, în condițiile în care în actualul stadiu al procesului penal s-ar sesiza încălcări ale unor dispoziții legale ce nu au fost observate nici chiar cu ocazia controlului judiciar, instanța ar fi datoare să le invoce sau să le pună în discuție dacă sunt invocate de către părți și să se pronunțe asupra lor. Invocarea principiului autorității lucrului judecat nu poate fi făcută în acest context, deoarece ar contraveni acestui principiu al legalității, care este mai presus chiar și de dispozițiile instanței de control judiciar, și, evident, ar aduce atingere, nemijlocit, dreptului la apărare al inculpatului și dreptului său la garantarea libertății persoanei. De asemenea, autoritatea de lucru judecat vizează hotărâri definitive date asupra fondului pricinii, iar nu asupra hotărârilor luate în procedurile judiciare, cum sunt cele referitoare la măsura arestării preventive, în acest caz nefiind aplicată regula non bis în idem.

În plus, este de observat că, potrivit textului criticat, examinarea temeiurilor arestării preventive - a subzistenței lor sau nu - poate fi făcută și de către instanța de judecată din oficiu și nu numai la cererea părților.

Referitor la alin. 3 al art. 300^1 din Codul de procedură penală, instanța de judecată arată că art. 136-142 din secțiunea I din Codul de procedură penală stabilesc cadrul general în care se poate dispune privarea de libertate sau îngrădirea libertății de mișcare a unei persoane. În acest context, instanța de judecată este datoare să verifice toate temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului, dar și să verifice dacă această măsură a fost luată și în considerarea persoanei inculpatului, adică ținând seama nu numai de scopul măsurii și de gradul de pericol social al infracțiunii, ci și de persoana inculpatului, de sănătatea, vârsta, antecedentele lui și de alte situații de acest gen. Aprecierea acestor criterii este esențială și obligatorie pentru instanță, cu atât mai mult cu cât acest text de lege nu poate fi interpretat decât în lumina art. 23 alin. (6) din Constituție și a art. 5 pct. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. O măsură preventivă, indiferent de categoria din care face parte, se ia față de o persoană al cărei drept este și acela de a fi judecată în stare de libertate, arestarea sa fiind doar o excepție de la principiul libertății persoanei.

De altfel, textul legal criticat nu trimite expres și limitativ la dispozițiile art. 148 din Codul de procedură penală, ci vorbește de temeiurile care au determinat privarea de libertate, temeiuri ce trebuie înțelese și prin prisma prevederilor art. 136 alin. 1 și alineatul ultim din același cod. Aceste din urmă dispoziții sunt de aplicabilitate generală tuturor categoriilor de măsuri preventive pe toată durata lor.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul arată că prevederile constituționale ale art. 23 alin. (6) stabilesc obligația instanței ca, urmare a verificărilor efectuate, să dispună punerea în libertate a inculpatului dacă motivele arestării preventive au dispărut. Faptul că acestea nu se referă în mod expres și la menținerea arestării preventive nu înseamnă că legiuitorul nu a avut în vedere această instituție, în cazul în care motivele care au determinat luarea măsurii se mențin, așa încât nu se poate susține că dispozițiile constituționale invocate constituie temei doar pentru punerea în libertate a inculpatului, nu și pentru menținerea privării de libertate.

Autoritatea de lucru judecat se referă la hotărârile definitive care rezolvă fondul pricinii, iar nu la hotărârile pronunțate în procedurile referitoare la măsura arestării preventive.

Referitor la încălcarea art. 24 alin. (1) din Constituție, care reglementează garantarea dreptului la apărare, Guvernul arată că dispozițiile art. 300^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, care instituie obligativitatea instanței de a verifica legalitatea și temeinicia arestării preventive, oferă persoanei arestate, fără nici o îngrădire, posibilitatea de a-și exercită dreptul la apărare, drept care este garantat deopotrivă și de prevederile art. 171 din Codul de procedură penală.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 300^1 alin. 3 din Codul de procedură penală, Guvernul apreciază că și aceasta este neîntemeiată, deoarece nu poate fi admisă susținerea autorului că instanța nu poate constata subzistența temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive și nici existența unor temeiuri care să justifice privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere că textul legal criticat nu trimite și la art. 136 din Codul de procedură penală și că, în felul acesta, inculpatul nu-și poate face apărarea.

Prevederile art. 136 din Codul de procedură penală sunt de aplicabilitate generală. Așadar, de fiecare dată când se discută o cerere cu privire la vreo măsură preventivă nu este necesar ca acestea să fie menționate în toate textele privind arestarea preventivă.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate nu încalcă libertatea individuală. Dimpotrivă, art. 300^1 alin. 3 din Codul de procedură penală prevede obligația instanței de a verifica din oficiu, la primirea dosarului, legalitatea și temeinicia arestării preventive, această măsură fiind menținută numai în cazul în care instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care o justifică.

Totodată, obligația instanței de a verifica în cursul judecății, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive, potrivit art. 300^2 și art. 160^b din Codul de procedură penală, reprezintă suficiente garanții legale ale respectării libertății individuale.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate prin prisma art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, Avocatul Poporului apreciază că este neîntemeiată, deoarece, coroborat cu art. 300^1 alin. 4, art. 6 alin. 4 și art. 173 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, textul legal supus controlului acordă părților toate garanțiile procesuale, inclusiv dreptul de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului penal.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională constată că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 300^1 alin. 1 și 3 din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: "După înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanța este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. [...]

Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă. Dispozițiile art. 159 alin. 3, 4, 5, 7 și 11 se aplică în mod corespunzător."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prin dispozițiile legale criticate sunt încălcate dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (6), referitoare la verificarea periodică a legalității și temeiniciei arestării preventive în faza de judecată, și ale art. 24 alin. (1), referitoare la garantarea dreptului la apărare.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că asupra dispozițiilor art. 300^1 alin. 3 din Codul de procedură penală s-a mai pronunțat, statuând că acestea sunt constituționale. Astfel, prin

Decizia nr. 208 din 4 mai 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 31 mai 2004, pronunțându-se în legătură cu critica potrivit căreia prevederile legale criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (6), referitoare la verificarea periodică a legalității și temeiniciei arestării preventive în faza de judecată, Curtea a constatat că situațiile în care este obligatorie punerea în libertate a inculpatului sunt următoarele: dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat, respectiv dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate. Or, simetric și ca o consecință logică a acestor prevederi constituționale, preluate, de altfel, în art. 300^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, nu se poate susține că, potrivit art. 300^1 alin. 3 din același cod, instanța de fond nu are posibilitatea legală de a menține măsura arestării preventive a inculpatului, deoarece este ținută de încheierea instanței superioare, pronunțată în calea de atac a recursului formulat împotriva hotărârii prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive în faza de urmărire penală.

Se constată așadar că prevederile criticate nu numai că nu înfrâng dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (6), ci constituie o aplicare a acestora, așa încât nu poate fi reținută critica autorului excepției de neconstituționalitate în sensul că ar exista o contradicție între cele două categorii de norme.

Cele statuate prin decizia menționată își mențin valabilitatea și în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea acestei jurisprudențe.

De asemenea, nu poate fi primită critica autorului excepției referitoare la lipsa garantării dreptului la apărare, deoarece textul legal criticat nu instituie nici un fel de norme referitoare la îngrădirea acestui drept. De altfel, ca o garanție suplimentară a efectivității dreptului la apărare în cauzele penale, pe lângă dreptul părții interesate de a fi asistată de un avocat ales sau numit din oficiu și obligativitatea organelor judiciare de a le aduce la cunoștință acest drept - de care învinuitul ori inculpatul se poate prevala sau nu -, legiuitorul a instituit prin art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală obligativitatea asistenței juridice obligatorii, în funcție de situația deosebită în care s-ar putea afla învinuitul sau inculpatul ori în funcție de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită. Prin urmare, dată fiind situația excepțională în care se află inculpatul arestat, după înregistrarea dosarului la instanță, aceasta este datoare să procedeze la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive, aplicând dispozițiile referitoare la garantarea dreptului la apărare. Sub acest aspect nu se poate susține că se încalcă dreptul la apărare, deoarece textul nu face trimitere și la art. 136 din Codul de procedură penală, care reglementează criteriile de alegere a uneia sau a alteia dintre măsurile preventive și scopul acestor măsuri. Art. 136 se constituie într-o normă cu aplicabilitate generală pentru toate situațiile în care se dispune cu privire la luarea, revocarea, înlocuirea ori încetarea vreunei măsuri preventive.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 300^1 alin. 1 și 3 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Eugen Negrea în Dosarul nr. 4.977/2004 al Tribunalului Mureș.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 ianuarie 2005.