Decizia nr. 140/1996

Articolul 238

alin. 1 din Codul penal, cuprins în Titlul V al acestuia, intitulat "Infracțiuni contra autorităților", incrimineaza fapta de ofensa adusă autorității, aratind în acest sens: "Atingerea adusă onoarei sau amenințarea săvârșită în public împotriva uneia dintre persoanele prevăzute în art. 160, în legătură cu activitatea acesteia și de natura sa aducă atingere autorității, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani". Urmează să se observe ca în condițiile actuale de incriminare a faptei de ofensa adusă autorității, ca urmare a adoptării Legii nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, infracțiunea prevăzută în art. 238 alin. 1 se sancționează mai sever decît înainte. Aceasta demonstreaza nu numai opțiunea legiuitorului de a incrimina ofensa adusă autorității, dar și de a accentua funcția preventivă generală a sancțiunii penale, prin reconsiderarea pedepsei aplicabile. Pastrindu-se întocmai forma anterioară de incriminare a faptei de ofensa adusă autorității, limita specială maxima de pedeapsa a fost ridicată la 5 ani, asa cum se prevedea și în art. 205 alin. 1 din Codul penal adoptat prin Legea nr. 9 din 18 martie 1936, care sanctiona delictul de ofensa a regalitatii.

Recurentii, prin reprezentanții lor, și-au circumscris motivele de recurs la cererea de a se constată că textul preconstitutional al art. 238 alin. 1 din Codul penal este abrogat, sub aspectul menținerii "insultei" ca infracțiune contra autorității, întrucît insulta nu are conotatii în rem, ci în personam; o autoritate nu poate fi insultata, căci ea nu e persoana fizica.

Articolul 205

din Codul penal, incriminând ca infracțiune insulta și încadrând-o între infracțiunile contra demnității, are în vedere atingerea adusă onoarei sau reputației unei "persoane". Art. 238 alin. 1 din Codul penal, atât în forma sa anterioară modificării sancțiunii, cît și în forma sa actuala, nu vizează în exclusivitate "insulta", ci "atingerea adusă onoarei", iar din însăși denumirea infracțiunii prevăzute în art. 238 alin. 1 din Codul penal rezultă ca de această dată valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei ce aduce atingere onoarei este "autoritatea". Între semnificatiile termenului autoritate se afla și aceea de persoana investită cu prerogativele autorității. În cazul autorităților publice unipersonale, autoritatea însăși nu poate fi disociata de persoana care o simbolizeaza și în numele căreia își exercită atribuțiile, în condițiile legii. În acest sens, urmează să se observe prevederile capitolului II din Titlul III al Constituției, intitulat "Autoritățile publice", care reglementează și autoritatea denumita "Președintele României".

Autoritatea, inclusiv Președintele României, trebuie să se bucure de protecție juridică și atunci când aceasta autoritate se exprima printr-o anumită persoana. Protecția asigurata autorității, inclusiv celei unipersonale, reprezintă una dintre condițiile exercitării atribuțiilor ce revin acesteia, iar legitimitatea protecției juridice a autorității deriva din legitimitatea constituirii acesteia ca putere derivata. Potrivit dispozițiilor art. 81 alin. (1) din Constituție, Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat și tocmai având o asemenea legitimitate el îndeplinește rolul la care se referă art. 80 din legea fundamentală. Or, dacă o simpla persoana fizica se bucura de protecție penală, cu atât mai mult trebuie să se bucure de o protecție specială persoana care simbolizeaza o autoritate și se contopește cu ea.

S-a susținut însă ca aceasta protecție specială contrazice sensul unor dispoziții constituționale și al unor prevederi internaționale.

Articolul 16

alin. (1) din Constituție, consacrând egalitatea în drepturi, arata ca: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări". Prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal nu se afla în contradictie cu dispozițiile constituționale arătate. Nu s-ar putea spune ca protecția juridică a unei persoane, inclusiv a aceleia care exercită prerogativele unei autorități, ar fi un privilegiu sau ca aplicarea unui tratament penal diferențiat ar semnifica o discriminare. Altminteri, toate infracțiunile prevăzute de legea penală ar trebui să fie considerate în mod anacronic ca fiind, după caz, privilegii sau discriminări. Egalitatea în drepturi a cetățenilor nu poate degenera în pretinsul drept al celui ce săvârșește o infracțiune de a i se aplică un tratament juridic identic, indiferent de valoarea socială ocrotită prin considerarea respectivei fapte ca infracțiune. Tratamentul juridic diferit pentru situații diferite este admisibil și justificat tocmai de cerința ca egalitatea în fața legii sa nu atragă privilegii sau discriminări. Egalitatea în drepturi este contrară ideii de standardizare sau de uniformizare juridică. Dimpotriva, ea implica posibilitatea unui tratament juridic diferit la situații diferite.

Potrivit art. 30 alin. (1), (6) și (7) din Constituție, libertatea de exprimare este inviolabilă. Ea nu poate însă prejudicia "demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Alin. (7) al art. 30, la care, de asemenea, s-au referit recurentii, interzice unele activități care s-ar putea desfășura sub pretextul libertății de exprimare. Din cuprinsul prevederilor constituționale arătate, recurentii au dedus ca "prin incriminarea distinctă a insultei, calomniei și amenințării adresate unor persoane ce exercita o activitate importanța de stat se obstacoleaza libertatea de exprimare", precum și ca "abuzul libertății de exprimare este sancționat numai atunci când prejudiciază demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine, fără a stabili un tratament juridic privilegiat când este vorba de demnitatea și onoarea unei persoane fizice care exercită o funcție importanța de stat"; dimpotriva - spun recurentii - din textele de lege invocate "se desprinde ideea egalității de tratament pentru toate persoanele fizice".

Astfel cum s-a mai arătat, egalitatea de tratament juridic nu exclude, ci, dimpotriva, implica un tratament juridic diferit pentru situații ce nu sunt identice.

Recurentii deduc din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituție ca acestea vizează pur și simplu "persoana fizica". Aceasta sustinere nu poate fi reținută pentru motivele deja arătate, la care se poate adauga și faptul ca, în legătură cu prevederile art. 10 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană, prin Decizia din 15 martie 1983, a conchis ca drepturile și obligațiile care decurg din aceste prevederi interesează, în limitele principiului specialitatii, și persoanele morale.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Constituție, invocat, de asemenea, de către recurenti, "dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit". Infracțiunea prevăzută și sancționată de art. 238 alin. 1 din Codul penal nu poate fi însă considerată ca fiind o ingradire a dreptului la informație. Pentru a formula o judecata de valoare cît privește eventualul conflict dintre prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal și dispozițiile Constituției, nu se poate face referire exclusiva numai la dispozițiile alin. (1) al art. 31 din legea fundamentală, ci la toate celelalte dispoziții din structura aceluiași articol, articulate organic. Or, potrivit alin. (4) al art. 31, "mijloacele de informare în masa, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corecta a opiniei publice". Este de principiu ca unei obligații legale , și cu atât mai mult uneia de ordin constituțional, trebuie să-i corespundă o sancțiune legală în cazul nerespectării ei. Altfel, obligațiile juridice ar fi reduse la semnificatia unor simple deziderate, fără nici un rezultat practic în spațiul relațiilor sociale, fiind anulată însăși ratiunea reglementării juridice a unora dintre aceste relații.

Recurentii au invocat, de asemenea, încălcarea prin prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Constituție, care au ca obiect restrîngerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Urmează însă să se observe ca în sensul dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Constituție, restrîngerea prin lege a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți este admisibilă și pentru apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor". Libertatea de exprimare a opiniilor, inclusiv prin presa, garantată de art. 30 din Constituție, nu se afla în afară posibilelor restringeri prin lege în scopul ocrotirii drepturilor și a libertăților cetățenilor. Este adevărat ca art. 49 alin. (1) din Constituție se referă la "cetățeni", nu și explicit la persoanele care îndeplinesc o funcție publică ori chiar se identifica cu autoritatea în numele căreia își exercită atribuțiile conferite prin lege. Dar tocmai generalitatea formulării, prin referire la categoria "cetățenilor", implica includerea în această categorie a tuturor persoanelor, indiferent dacă îndeplinesc sau nu o funcție publică. De altfel, ar fi absurd să se admită ca un cetățean se bucura de protecția legii cît timp nu îndeplinește o funcție publică, dar nu mai beneficiază de aceasta protecție îndată ce i s-a atribuit o asemenea funcție. Tocmai inzestrarea cetățeanului cu o funcție publică atrage nu numai exigente sporite din partea acestuia, dar și necesitatea unei protecții juridice speciale, întrucît reputația unei asemenea persoane se răsfrânge indirect asupra prestigiului autorității în numele căreia acționează în cadrul legal al atribuțiilor cu care ea a fost investită.

În același context de exigente, cît privește exercitarea drepturilor și a libertăților, trebuie să se observe și dispozițiile art. 54 din Constituție, potrivit cărora drepturile și libertățile constituționale trebuie exercitate cu buna-credința, fără să se încalce drepturile și libertatea celorlalți. Rezultă deci ca exercitarea abuzivă a drepturilor și libertăților este susceptibilă de sancționare, după caz, inclusiv prin aplicarea unor sancțiuni de natura penală.

Pe temeiul art. 11 și al art. 20 din Constituție, recurentii au solicitat instanței de contencios constituțional sa examineze constituționalitatea prevederilor art 238 alin. 1 din Codul penal și în raport cu textele incidente din pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Articolul 10

al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacra dreptul la libertatea de exprimare. Într-o alta forma, convenția preia prevederile art. 19 din Declarația Universala a Drepturilor Omului și prevederile art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Comparând prevederile art. 10 din convenție cu cele ale art. 8 paragraful 2, ale art. 9 paragraful 2 și ale art. 11 paragraful 2 din același document internațional, câteva constatări sunt neindoielnice și semnificative pentru atenția specială acordată libertății de exprimare. În timp ce prevederile art. 8, 9 și 11 cuprind interdicții formulate în forma negativa, de genul "nu poate face obiectul altor restringeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratica", art. 10 paragraful 2 cuprinde un enunt afirmativ: "exercițiul acestor libertăți ce comporta datorii și responsabilități poate fi supus unor formalități, condiții, restringeri sau unor sancțiuni prevăzute de lege". Totodată, prin aceasta din urma locutiune de la art. 10 paragraful 2, măsurile de restrictie sunt mai largi decît cele prevăzute la art. 8, 9 și 11 din convenție.

Deși libertatea presei nu este explicit vizata de prevederile art. 10 din convenție, prin Decizia din 26 aprilie 1979, pronunțată în cauza Sunday Times împotriva Marii Britanii, precum și prin Decizia din 8 iulie 1986, pronunțată în cauza "Lingens contra Austriei", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat ca aceasta libertate constituie una dintre componentele esențiale ale libertății de exprimare.

Libertatea de opinie și libertatea de exprimare au fost considerate justificat, de către Curtea de la Strasbourg, ca fiind unele dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și unele dintre condițiile primordiale ale progresului ei. În acest sens pot fi menționate Decizia Curții din 7 decembrie 1976 în cauza "Handyside", precum și Decizia din 24 mai 1988 în cauza "Muller". Astfel cum rezultă din jurisprudenta Curții, libertatea de opinie și libertatea de exprimare vizează nu numai informațiile sau ideile inofensive, indiferente ori favorabile, dar și cele care socheaza ori sunt defavorabile, numai astfel dobândind expresivitate deplina pluralismul, toleranta și spiritul deschis.

Obiectul privilegiat al libertății de expresie îl constituie exteriorizarea unei opinii, dar ea poate privi și simple fapte. Limitele imputarilor admisibile sunt mai largi față de un om politic decît față de un simplu particular. Dar aceasta nu înseamnă ca, prin conținutul și maniera de a face imputarile, este admisibilă afectarea reputației omului politic. Tocmai de aceea, alegerea unor fapte de natura sa aducă atingere reputației unei persoane care exercită o funcție publică nu poate fi scutită, sub motivul libertății de opinie și de exprimare, de obligația probarii faptelor imputate și nici de răspundere.

Paragraful 2 al art. 10 din convenție precizează ca exercițiul libertății de exprimare comporta "datorii și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restringeri sau unor sancțiuni prevăzute de lege". Rezultă deci ca, în principiu, stabilirea prin lege a unor "restringeri" sau "sancțiuni" nu este o măsura incompatibilă cu libertatea de exprimare, dacă, cum se precizează în același paragraf, acestea constituie "măsuri necesare într-o societate democratica". Or, restrîngerea implicita ori sancționarea explicita prin lege a exercitării abuzive a libertății de expresie constituie neîndoielnic o măsura necesară și deplin compatibila cu valorile unei societăți democratice. Aceasta idee se sprijină pe insesi prevederile paragrafului 2 al art. 10, care evoca situațiile când restrângerile sau sancțiunile au un scop legitim, între care și "protecția reputației sau drepturilor altora", ceea ce interesează direct în aceasta cauza.

Protecția demnității vizează în exclusivitate libertatea presei.

În opinia Curții de la Strasbourg, exprimată mai ales prin Decizia din 8 iulie 1986 în cazul "Lingens" contra Austriei, trebuie să se facă distincție între fapte" imputate unei persoane care exercită o funcție publică și "judecati de valoare". Faptele, semnificind o existenta obiectivă, sunt supuse probei veridicitatii și, pe cale de consecința, dacă nu se poate demonstra veridicitatea, subiectul activ este susceptibil de sancționare. Pentru judecatile de valoare, aceasta proba, prin definiție, este irealizabila. Obligarea la proba unor asemenea judecati aduce atingere libertății de opinie și, în consecința, reprezintă o violare a prevederilor art. 10 din Convenție. Aceasta distincție între fapte și judecati de valoare, neîndoielnic necesară, va sta desigur în atenția instanței judecătorești, care, în raport cu circumstanțele concrete ale faptei, va aprecia dacă ceea ce se imputa subiectului activ al infracțiunii este o faptă determinata sau o judecata de valoare, cu privire la subiectul pasiv, legea protejind numai judecatile de valoare, nu și asertiunile susceptibile de demonstrare, de natura a leza demnitatea persoanei care exercită o autoritate publică.

În contextul concluziilor orale, recurentii au invocat și prevederile art. 14 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În sensul acestor prevederi, exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie să fie asigurată, fără nici o deosebire bazată pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, originea naționala sau socială, apartenența la o minoritate naționala, avere, naștere sau orice alta situație.

Aceste prevederi nu au însă nici o incidența cu obiectul excepției de neconstituționalitate aflată spre soluționare la instanța de recurs a Curții Constituționale. Prevederile arătate au ca obiect interdicția oricăror discriminări în exercitarea drepturilor și libertăților sau, altfel spus, dreptul la nondiscriminare, echivalent al dreptului la egalitate, clar exprimat în forma negativa. Dreptul la nediscriminare poate fi invocat în legătură cu exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție și în condițiile prevăzute de aceasta. În orice caz, în legătură cu art. 14 din Convenție trebuie să se facă distincție între tratamentul juridic licit diferit aplicat cetățenilor și discriminarea prohibita.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, recurentii au invocat și Decizia nr. 36/1994 a Curții Constituționale a Republicii Ungaria, decizie prin care prevederile art. 232 din Legea nr. IV/1978 privind Codul penal au fost considerate neconstituționale. Art. 232 din Codul penal al Ungariei se referă la infracțiunea de ofensa adusă onoarei unei persoane oficiale sau unei autorități. Decizia Curții Constituționale a Republicii Ungaria nu poate însă avea semnificatia unui argument pentru soluția ce urmează a se pronunța în acest litigiu constituțional, iar considerentele acelei decizii nu pot face obiectul examinării de către Curtea Constituțională a României. Este totuși de observat ca și în Decizia Curții Constituționale a Republicii Ungaria se face referire la "exprimarea unei judecati de valoare", spunindu-se ca sancționarea unei asemenea exprimari nu constituie o restringere necesară și proporțională, dar ca ar putea fi limitată constituțional prin mijloace de drept penal comunicarea de fapte false, care depășesc cadrul legal al libertății de exprimare.

S-a invocat, de asemenea, faptul ca în unele dintre legislatiile penale ale altor state nu este prevăzută infracțiunea de ofensa adusă autorității. Afirmatia corespunde realității, dar trebuie observat totodată ca unele legislații penale cuprind prevederi similare cu cele din legea penală română, cum este cazul legislatiilor penale franceze, belgiene, italiene, portugheze, austriece. Dar chiar abstractie făcând de faptul ca unele legislații penale cuprind prevederi similare, o asemenea împrejurare nu poate însă constitui un argument pentru soluționarea acestui litigiu de constituționalitate. Modul în care este sau nu sancționată fapta de ofensa adusă autorității în legislația penală a altor state poate constitui un reper de oportunitate legislativă, dar nu un temei pentru transarea acestui conflict de constituționalitate, care trebuie să se rezolve potrivit legii naționale și normelor internaționale la care România a aderat. În orice caz, Curtea Constituțională, în limitele stricte ale competentei ce i-a fost atribuită prin Constituție, nu poate ca, urmînd exemplul altor legislații penale, sa procedeze ea însăși la o alta calificare juridică a faptei în discuție decît cea facuta prin actuala lege penală. Procedând astfel, ea și-ar depăși competența expres atribuită prin legea fundamentală.

Având în vedere considerentele expuse, prevederile art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 și ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Rosca Stanescu Ștefan Sorin și Ardeleanu Cristina împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 25 din 6 martie 1996 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 19 noiembrie 1996.