Decizia nr. 137/1996

Articolul 7

din Legea nr. 76/1992 , republicată, prevede: "În cazul neîndeplinirii, în termen de 30 de zile de la data scadentei, a obligațiilor prevăzute la art. 6 alin. 1, debitorii vor plati, în afară sumei datorate, o penalitate de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, cu excepția situației în care în convenții sau în alte acte au fost stipulate penalități mai mari.

În convențiile comerciale dintre agenții economici, indiferent de forma în care acestea se încheie, părțile au obligația de a prevedea penalități pentru întârziere în decontare de minimum 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, în afară altor penalități contractuale ce pot fi stipulate.

Totalul penalitatilor pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. 1 și 2, nu poate depăși cuantumul sumei asupra cărora sunt calculate.

În cazul în care penalitățile prevăzute în prezentul articol nu acoperă integral prejudiciul suportat prin intirzierea efectuării plății, creditorul va putea solicita acordarea de daune în completare, potrivit dispozițiilor din dreptul comun".

Cu privire la constituționalitatea

art. 7 din Legea nr. 76/1992 , Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 89 din 4 octombrie 1995, rămasă definitivă prin Decizia nr. 18 din 27 februarie 1996, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 8 aprilie 1996.

Prin Decizia nr. 89/1995 a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a

art. 7 din Legea nr. 76/1992 , republicată, reținându-se, în esenta, următoarele:

Posibilitatea limitării prin lege a libertății de voința a părților, în caz de neexecutare a obligațiilor asumate, în speta prin instituirea unei clauze penale minime, cu caracter obligatoriu, este acceptată și practicată în economiile liberale, nefiind o creație a

Legii nr. 76/1992 . Insesi prevederile art. 1.088 din Codul civil stabilesc ca daunele-interese se cuvin fără necesitatea dovedirii unei pagube, ele fiind datorate din ziua cererii de chemare în judecata, în afară de cazurile în care, după lege, dobinda curge de drept. De asemenea, art. 43 din Codul comercial prevede că datoriile în bani produc dobinda de drept. Asadar, instituirea penalității criticate, contractuală sau pe cale legislativă, nu aduce atingere libertății și principiului consensualismului, căci părțile sunt libere sa încheie orice contract permis de lege, potrivit propriului lor acord de voința, neexistand nimic neconstitutional în faptul ca neexecutarea obligațiilor asumate da dreptul creditorului, în condițiile reglementate de lege, să poată pretinde un minimum de penalități pe care aceasta le instituie.

S-a reținut, de asemenea, ca dispozițiile

art. 7 din Legea nr. 76/1992 , republicată, operind în mod egal față de toți subiectii raporturilor contractuale, nu constituie nici o încălcare a principiului egalității părților contractante, fiind de reținut ca principiul stipulat la art. 16 alin. (1) din Constituție este cel al egalității în drepturi a cetățenilor.

În considerarea obligației sale constituționale prevăzute la art. 134 alin. (2) lit. a), statul este în măsura sa introducă, prin mijloacele legale ce-i stau la dispoziție, mecanisme financiare și juridice apte sa descurajeze rau-platnicii, evitând blocajul financiar și constituind, pe aceasta cale, un minimum de garanție pentru agenții economici corecti, fapt care răspunde interesului public ca economia naționala sa funcționeze corespunzător în condițiile proprii economiei de piața din actuala perioada de tranzitie.

Argumentele care au fundamentat aceasta decizie subzistă și în cauza de fața, neexistand motive care să determine schimbarea practicii Curții. De altfel, neconstituționalitatea prevederilor

art. 7 din Legea nr. 76/1992 , republicată, a mai fost invocată de către Societatea Comercială "Armit" - S.R.L. în cauza soluționată prin deciziile sus-menționate, astfel ca, sub acest aspect, reiterarea excepției este inadmisibila, fiind contrară autorității lucrului judecat, asa cum s-a statuat în practica jurisdicțională a Curții, conform Deciziei nr. 27 din 25 mai 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 15 iulie 1993.

În dosarul de fața s-a invocat și faptul ca

Legea nr. 76/1992

ar "dezechilibra contractul, acordind uneia dintre părți dreptul de a fixa scadenta ulterior contractului". Aceasta critica privește dispoziția

art. 6 alin. 2 din Legea nr. 76/1992 , potrivit căreia, "în cazul plăților pentru care nu este prevăzută scadenta, aceasta se stabilește de creditor, prin înștiințarea debitorului cu cel puțin 10 zile înaintea termenului de plată".

În legătură cu aceasta sustinere se retine ca

art. 6 alin. 2 din Legea nr. 76/1992

nu numai că nu "dezechilibreaza" contractul, ci instituie o măsura de protecție pentru debitor, deoarece prevede că scadenta obligației acestuia, care se stabilește de către creditor, trebuie precedată de înștiințarea adresată debitorului cu cel puțin 10 zile înainte. Într-adevăr, este de principiu ca, în cazul în care contractul nu stabilește nici un termen pentru executarea obligației debitorului, creditorul poate cere plata oricând. Acest principiu nu consacra o inegalitate a părților, ci corespunde pe deplin voinței prezumate a acestora, deoarece obligațiile sunt stabilite prin contract în scopul de a fi executate și, dacă creditorul n-ar fi îndreptățit sa stabilească, în cazul dat, scadenta, debitorul n-ar putea fi obligat niciodată la executare.

În consecința, și aceasta sustinere urmează a fi respinsă.

Și excepția de neconstituționalitate a prevederilor

Ordonanței Guvernului nr. 18/1994

de modificare a

Legii nr. 76/1992 , în legătură cu care se susține ca "nu are dreptul constituțional de a modifica o lege majorând penalizarea", urmează a fi respinsă.

Articolul I

din Ordonanța Guvernului nr. 18 din 21 ianuarie 1994

privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenților economici, emisă în temeiul Legii nr. 4/1994, prevede modificarea

art. 7 din Legea nr. 76/1992 , dar articolul unic din Legea nr. 12 din 3 februarie 1995 pentru aprobarea ordonanței dispune eliminarea art. I din aceasta. Ca atare, rezultă ca, la data publicării Legii nr. 12/1995 în Monitorul Oficial al României, Partea I, adică 7 februarie 1995, textul

art. 7 este cel din Legea nr. 76/1992 , republicată, respectiv cel care stabilește cuantumul penalizarii de întârziere în decontare de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, în afară altor penalități contractuale ce pot fi stipulate.

Deoarece încheierea de sesizare prin care Curtea este investită cu excepția de neconstituționalitate a

Ordonanței Guvernului nr. 18/1994

este din 21 martie 1995, deci ulterioară Legii nr. 12/1995, rezultă ca excepția cu privire la aceasta este lipsită de obiect și urmează a fi respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate:

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 7 din Legea nr. 76/1992 , republicată, și a

Ordonanței Guvernului nr. 18/1994 , invocată de Societatea Comercială "Armit" - S.R.L., în Dosarul nr. 1.672/1994 al Tribunalului Municipiului București - Secția comercială.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 12 noiembrie 1996.