Decizia nr. 94/2005

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Aurelia Popa - procuror

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, excepție ridicată de Liu Kaijun în Dosarul nr. 6.496/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 București.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. În acest sens arată că termenul instituit de textul de lege criticat nu are o natură imperativă și, în cazul depășirii sale, actele de procedură nu sunt lovite de nulitate. De asemenea, cerința termenului rezonabil trebuie să fie interpretată în sensul diligențelor statului de a asigura celeritatea procedurilor, iar nu un proces mai lung. În sprijinul acestor argumente invocă și jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 15 iulie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 6.496/2004, Judecătoria Sectorului 5 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România. Excepția a fost ridicată de către Liu Kaijun, cetățean chinez, cu prilejul soluționării unei plângeri împotriva Hotărârii nr. 819.196/h/DN din 17 mai 2004 a Oficiului Național pentru Refugiați.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că prevederile

art. 15 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

aduc atingere, sub aspectul nerespectării cerinței termenului rezonabil, dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil. În acest sens arată că termenul de 30 de zile, în care instanța trebuie să soluționeze plângerea împotriva hotărârii privind acordarea statutului de refugiat, este un termen prea scurt, atât în raport cu obiectul cauzei "care obligă la o investigare minuțioasă, vizând relevarea și analizarea tuturor circumstanțelor și motivelor care l-au determinat pe reclamant să refuze protecția țării de origine și să solicite protecția României", cât și cu dificultatea administrării probatoriului. Consecința este aceea că, în imposibilitate de a parcurge toate etapele cercetării judecătorești, atât magistratul, cât și părțile se văd obligați fie să renunțe la unele etape, precum administrarea probelor, fie să le parcurgă în mare viteză, realizându-se astfel, "un proces pur formal", în care reclamantul este prejudiciat. În concepția autorului excepției, dreptul la un proces echitabil impune "posibilitatea efectivă și reală de exercitare a dreptului la justiție și de participare directă la propriul proces, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale, inclusiv a dreptului de apărare, și la administrarea întregului probatoriu necesar dovedirii temeiurilor cauzei sale [...]", iar exigențele impuse de legiuitor trebuie să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze însăși existența dreptului. Această interpretare a cerinței termenului rezonabil și-o întemeiază pe soluția pronunțată în cauza Airey contra Irlandei (1979), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "un obstacol de fapt poate să încalce prevederile Convenției în aceeași măsură ca un obstacol juridic".

Judecătoria Sectorului 5 București apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că termenul de 30 de zile prevăzut de textul de lege criticat este un termen de recomandare, "termen ce nu poate reține instanța în a efectua o cercetare judecătorească completă și a acorda petenților dreptul la un proces echitabil cu soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil". De asemenea, consideră că textul de lege ce face obiectul excepției de neconstituționalitate nu conține nici o prevedere care să contravină principiului înfăptuirii justiției în numele legii, al independenței judecătorilor și al supunerii lor numai legii. De altfel, observă că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității acestui text de lege, respingând criticile de neconstituționalitate ca neîntemeiate.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că textul de lege criticat nu contravine dispozițiilor constituționale invocate. Astfel, referindu-se la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, arată că legislația română referitoare la acordarea statutului de refugiat conferă celui ce solicită acest statut toate garanțiile prevăzute de actele internaționale ce reglementează acest domeniu. În acest sens menționează Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților, act ce nu indică o procedură de urmat în vederea stabilirii statutului de refugiat, lăsând statelor competența de a stabili cadrul procedural cel mai adecvat și mai adaptat sistemului administrativ și jurisdicțional intern. Prevederi asemănătoare se regăsesc și în Manualul privind procedurile și criteriile de determinare a statutului de refugiat, elaborat de Înaltul Comisariat pentru Refugiați, care obligă statele să acorde solicitanților un minimum de garanții, și anume posibilitatea formulării unei plângeri împotriva actului prin care se refuză acordarea statutului de refugiat, precum și posibilitatea de a rămâne pe teritoriul statului căruia îi solicită acordarea statutului de refugiat, pe durata soluționării acestei plângeri. De asemenea, potrivit art. 21 din Directiva 2003/9/CE privind normele minimale de examinare ale cererilor de acordare a statutului de refugiat, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să prevadă posibilitatea ca deciziile negative să fie contestate, conform procedurilor prevăzute de dreptul național, fiind necesar, în ultimă instanță, ca decizia să facă obiectul unui control judiciar. Guvernul observă că nici unul dintre aceste acte internaționale nu interzice statelor părți să stabilească norme procedurale în materia examinării cererilor de acordare a statutului de refugiat, care să prevadă anumite termene de soluționare. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reține că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conceptul de "termen rezonabil" presupune ca procedura în fața instanțelor să nu prezinte întârzieri, tergiversări pentru care autoritățile statale să fie responsabile. În acest sens amintește cazurile Botazzi contra Italiei (1999), Kudla contra Poloniei (2000), Yagtzilar și alții contra Greciei (2001) și Rouard contra Belgiei (2004). Așa fiind, apreciază că textul de lege criticat nu poate fi interpretat decât ca o expresie a voinței legiuitorului de a răspunde acestor exigențe. În fine, referindu-se la dispozițiile constituționale care consacră dreptul la un proces echitabil, apreciază că termenul de 30 de zile în care urmează să fie soluționată plângerea are caracter de recomandare, neexistând nici un impediment ca părțile să solicite și să obțină administrarea unui amplu probatoriu și desfășurarea unei cercetări judecătorești minuțioase. Cât privește cerința asigurării unei proceduri judiciare efective având ca obiect examinarea plângerii împotriva deciziei organului administrativ prin care s-a respins cererea de acordare a statutului de refugiat, precizează că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului se limitează la a obliga statele părți să confere acestei proceduri un caracter suspensiv de executare a deciziei negative a organului administrativ, așa cum reiese din cauza Conka contra Belgiei (2002).

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. În acest sens arată că textul de lege criticat nu oprește părțile interesate de a apela la instanțele judecătorești, de a fi apărate și de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează, într-o societate democratică, desfășurarea unui proces echitabil. Din contră, apreciază că instituirea unor termene mai scurte dă expresie preocupării legiuitorului de a asigura soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. De altfel, constată că în același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 231/2004

și

Decizia nr. 295/2001 .

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului și cel al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 15 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 323/2001 , cu modificările și completările ulterioare, dispoziții potrivit cărora: "Plângerea se înaintează de îndată instanței competente, care o va soluționa în termen de 30 de zile."

În susținerea neconstituționalității acestor texte de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora: "Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil."

De asemenea, critica de neconstituționalitate este raportată și la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevăd că: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]"

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, ulterior sesizării sale,

Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.136 din 1 decembrie 2004, art. 15 alin. (5) devenind, după renumerotare, art. 16 alin. (5). Prin urmare, Curtea urmează să se pronunțe asupra constituționalității acestui articol de lege.

Curtea observă, de asemenea, că prevederile legale ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate au mai fost supuse controlului de constituționalitate în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 52 și 53 din Constituție. Printre argumentele reținute în sprijinul constituționalității acestui text de lege, în

Decizia nr. 231 din 25 mai 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24 iunie 2004, instanța de contencios constituțional l-a menționat și pe acela că, prin prevederile legale criticate, "nu a fost restrânsă exercitarea unor drepturi sau libertăți constituționale, stabilirea termenelor de judecată sau procedura soluționării căilor de atac nefiind prevăzute de Constituție, ci de lege".

Alături de aceste considerente, Curtea reține și faptul că termenul instituit de

art. 16 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

este un termen relativ sub aspectul sancțiunilor ce le implică nerespectarea sa. Așa fiind, în cazul depășirii sale, validitatea actelor de procedură nu este afectată, ci, eventual, pot fi sancționate doar persoanele care au tergiversat nejustificat îndeplinirea acestor acte. În consecință, acest termen este conceput să vină în sprijinul persoanelor care solicită acordarea statutului de refugiat și ale căror cauze comportă o urgență evidentă, prin asigurarea unui proces rapid.

De asemenea, Curtea constată că textul de lege criticat se circumscrie condiției termenului rezonabil, așa cum apare acesta în interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în nici una dintre cauzele supuse judecății Curții de la Strasbourg această cerință nu a fost interpretată în sensul obligației statelor și a autorităților de a asigura un proces mai lung. Din contră, soluția constantă a fost aceea că "justiția nu trebuie realizată cu întârzieri de natură să-i compromită eficacitatea și credibilitatea", sens în care pot fi amintite hotărârile pronunțate în cauzele Moreira de Azevedo contra Portugaliei (1990) și H. contra Franței (1989).

Faptul că instanța de judecată a înțeles să renunțe la unele etape, precum administrarea probelor, fie să le parcurgă în mare viteză, realizând astfel, "un proces pur formal", așa cum susține autorul excepției, reprezintă o chestiune de aplicare a legii, ce nu intră însă în competența Curții Constituționale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 16 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, excepție ridicată de Liu Kaijun în Dosarul nr. 6.496/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 București.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 februarie 2005.