Decizia nr. 295/2001

Costica Bulai - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ioan Vida - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (3), (5), (7) și (8) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, aprobată și modificată prin

Legea nr. 323/2001 , excepție ridicată de Haider Abdul Rakib Abdul Rahman Abdullah Al-Abadi în Dosarul nr. 9.079/2001 al Judecătoriei Sectorului 4 București.

La apelul nominal se constata lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției, ca fiind neîntemeiată, deoarece dispozițiile criticate nu contravin prevederilor constituționale invocate. Persoanele nemultumite de măsurile luate sau de soluțiile adoptate în cadrul procedurii prealabile reglementate de

Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

au posibilitatea să se adreseze justiției, nefiind incalcate prevederile art. 48 și 49 din Constituție. Totodată se arata ca dispozițiile constituționale ale art. 16 nu sunt aplicabile în cauza.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 16 iulie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 9.079/2001, Judecătoria Sectorului 4 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (3), (5), (7) și (8) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, excepție ridicată de Haider Abdul Rakib Abdul Rahman Abdullah Al-Abadi într-o cauza având ca obiect judecarea contestației la neacordarea statutului de refugiat în România.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca dispozițiile

art. 15 alin. (3), (5), (7) și (8) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 48 alin. (1) și ale art. 49 alin. (1) din Constituție. Se arata ca dispozițiile legale criticate instituie un tratament juridic inegal pentru cetățenii străini, în comparatie cu cetățenii români, prin aceea ca sunt privati de posibilitatea de a ataca hotărârile Ministerului de Interne pe calea contenciosului administrativ, prevăzută la art. 48 din Constituție, în care este obligatorie și o procedură prealabilă. Totodată autorul excepției apreciază ca judecarea în regim de urgenta a contestațiilor, fără citarea Oficiului Național pentru Refugiati, precum și posibilitatea declarării recursului într-un termen de numai 5 zile de la pronunțarea hotărârii nu asigura contestatarului posibilitatea de a-și pregati în mod temeinic apărarea. În felul acesta exercițiul unor drepturi este restrâns prin dispozițiile legale criticate, fără să fie întrunite condițiile prevăzute la art. 49 alin. (1) din Constituție.

Judecătoria Sectorului 4 București, exprimandu-și opinia, apreciază ca excepția de neconstituționalitate este nefondata, întrucât dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor constituționale invocate de autorul excepției. Procedura prealabilă exista și în cadrul soluționării cererii de acordare a statutului de refugiat, procedura care se desfășoară în fața Oficiului Național pentru Refugiati, iar persoanele nemultumite de măsurile luate sau de soluțiile adoptate au posibilitatea să se adreseze justiției, în conformitate cu prevederile art. 21 din Constituție, unde își pot exercita dreptul la apărare fără nici o ingradire.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (3), (5), (7) și (8) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

nu este intemeiata, întrucât în cauza nu sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, care se referă la cetățeni români. Se considera că nu sunt incalcate nici prevederile art. 48 sau 49 din Constituție, deoarece "nu suntem în prezenta unor restrangeri ale drepturilor și libertăților prevăzute de aceste articole, mai ales în condițiile în care legea română prevede drepturile refugiatilor și ale persoanelor care au dobândit o formă de protecție, precum liberul acces la instanțele de judecată, dreptul de a fi asistat sau reprezentat de un avocat și de a li se asigura în mod gratuit un interpret pe întreaga durata a procedurii de acordare a statutului de refugiat, dreptul de a nu fi expulzat sau returnat".

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 15 alin. (3), (5), (7) și (8) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, care prevăd:

"(3) Plângerea se soluționează de către judecătoria în a carei raza teritorială își are sediul Oficiul Național pentru Refugiati sau în a carei raza teritorială își are reședința contestatarul.

............................................................................

(5) Plângerea se înaintează de îndată instanței competente, care o va soluționa în termen de 30 de zile, cu participarea obligatorie a procurorului.

............................................................................

(7) Împotriva hotărârii instanței contestatarul sau procurorul poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsa.

(8) Recursul se judeca în termen de 30 de zile de la înregistrarea sa, hotărârea pronunțată în recurs fiind definitivă și irevocabilă."

În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate următoarele dispoziții constituționale:

- Art. 16 alin. (1): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";

- Art. 48 alin. (1) și (2): "(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este indreptatita să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.

(2) Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.";

- Art. 49 alin. (1): "Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav."

Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată. Prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, care reglementează egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, nu sunt aplicabile în cauza, întrucât acest text constituțional are în vedere numai cetățenii români, iar nu și străinii sau apatrizii. Cetățenii străini și apatrizii cad sub incidența reglementării generale a art. 18 din Constituție, potrivit căreia:

"(1) Cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucura de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi.

(2) Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte."

Procedura acordării statutului de refugiat în România a fost reglementată în mod similar și prin

art. 13 din Legea nr. 15/1996 , abrogată prin

Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 . Constituționalitatea acelor dispoziții legale a fost examinata de Curtea Constituțională. Astfel, prin Decizia nr. 49 din 10 martie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 23 aprilie 1998, Curtea a statuat ca "Nu se poate retine însă ca dispoziția legală atacată are un caracter discriminatoriu, întrucât nu distinge între diferite categorii de titulari ai cererilor pentru acordarea statutului de refugiat. Procedura pentru acordarea acestui statut reprezintă o situație juridică specifică, ce nu se poate confunda cu procedura legală pentru soluționarea altor categorii de cereri, iar legiuitorul, în temeiul art. 125 alin. (3) din Constituție, poate institui, în considerarea acestei situații, o procedură aparte". Referitor la judecarea contestației fără citarea comisiei care a soluționat cererea în prima faza, s-a reținut ca dreptul la apărare ar fi fost lezat doar "dacă instanța nu ar putea cere comisiei orice fel de proba sau lămurire pe care o considera necesară, ceea ce nu depinde de faptul ca acea comisie este sau nu parte în proces". În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 147 din 7 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 10 decembrie 1999.

Întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenței Curții, cele statuate prin deciziile Curții Constituționale nr. 49/1998 și nr. 147/1999 își păstrează valabilitatea și în prezenta cauza.

Curtea constata ca este neîntemeiată și susținerea potrivit căreia prevederile legale criticate contravin dispozițiilor art. 48 din Constituție. În cadrul procedurii de soluționare a cererilor de acordare a statutului de refugiat în România legea prevede în mod expres dreptul strainului de a se adresa justiției în cazul în care acesta s-ar considera vătămat într-un drept al său prin hotărârea de respingere a cererii, pentru apărarea drepturilor și intereselor sale. În felul acesta nu mai este necesară recurgerea la procedura contenciosului administrativ. Astfel art. 15 alin. (1) din ordonanța prevede că "Împotriva hotărârii prevăzute la art. 14 alin. (3) se poate face plângere în termen de 10 zile de la data primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai afla la ultima reședința declarata".

În sfârșit, Curtea constata ca sunt neintemeiate și susținerile privind neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 15 alin. (3), (5), (7) și (8) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 , care reglementează procedura de soluționare a plângerii împotriva hotărârii Oficiului Național pentru Refugiati, adresată instanțelor de judecată, prin raportare la art. 49 din Constituție, întrucât aceste texte legale nu conțin restrangeri speciale ale exercițiului unor drepturi pentru străinii care urmează procedura de acordare a unei forme de protecție din partea statului român.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (3), (5), (7) și (8) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, excepție ridicată de Haider Abdul Rakib Abdul Rahman Abdullah Al-Abadi în Dosarul nr. 9.079/2001 al Judecătoriei Sectorului 4 București.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 1 noiembrie 2001.