OUG nr. 102/2005

Intrarea cetățenilor Uniunii Europene pe teritoriul României este permisă prin toate punctele de trecere a frontierei de stat deschise traficului internațional de persoane, cu condiția prezentării documentului național de identitate, a pasaportului sau a unui document eliberat în condițiile prezentei ordonanțe de urgență pentru cetățenii Uniunii Europene, valabil, fără a se aplică ștampila de intrare de către organele poliției de frontieră în oricare dintre aceste documente.

Străinilor care nu au cetățenia Uniunii Europene și sunt membri de familie ai persoanelor prevăzute la alin. (1) li se permite intrarea pe teritoriul României în următoarele condiții:

a) în baza permisului de ședere pentru membrul de familie al unui cetățean al Uniunii Europene, eliberat de oricare dintre statele membre, fără a se aplică ștampila de intrare de către autoritățile poliției de frontieră;

b) în cazul în care nu sunt titulari ai documentului prevăzut la lit. a), în condițiile prevăzute de

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Cetățenilor Uniunii Europene, precum și membrilor familiilor lor li se refuza intrarea pe teritoriul statului român numai în următoarele situații:

a) dacă nu prezintă documentele corespunzătoare prevăzute la art. 5;

b) au fost declarați indezirabili, în condițiile legii.

În cazul membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii Europene, care nu au cetățenia Uniunii Europene, li se refuza intrarea pe teritoriul României în cazul în care împotriva lor a fost dispusă o interdicție de intrare în țara, în condițiile

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, numai pe perioada de valabilitate a acestei măsuri.

Refuzul permiterii intrării pe teritoriul României se comunică de către organele poliției de frontieră de îndată, în scris, împreună cu motivele care au stat la baza dispunerii acestei măsuri.

În situația prevăzută la alin. (1) lit. a), înainte de comunicarea refuzului permiterii intrării pe teritoriul României în condițiile alin. (3), persoanei i se acordă o perioadă de timp pe care o considera necesară, în care să între în posesia documentelor pe baza cărora se permite intrarea pe teritoriul României.

La împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), persoanei în cauza i se comunică refuzul permiterii intrării pe teritoriul României în condițiile prevăzute la alin. (3).

Cetățenilor Uniunii Europene sau, după caz, membrilor familiilor lor nu li se permite ieșirea din țara în următoarele situații:

a) nu prezintă documentele prevăzute la art. 5 alin. (1) sau, după caz, alin. (2);

b) sunt invinuite sau inculpate într-o cauza penală și a fost dispusă instituirea unei măsuri preventive, în condițiile Codului de procedura penală;

c) au fost condamnate și au de executat o pedeapsă privativă de libertate.

Refuzul permiterii iesirii de pe teritoriul României se comunică de către organele poliției de frontieră de îndată, în scris, împreună cu motivele care au stat la baza dispunerii acestei măsuri.

În situația prevăzută la alin. (1) lit. a), înainte de comunicarea refuzului permiterii iesirii de pe teritoriul României în condițiile alin. (2), persoanei i se acordă o perioadă de timp pe care o considera necesară, în care să între în posesia documentelor pe baza cărora se permite ieșirea de pe teritoriul României.

Măsura de nepermitere a iesirii încetează de drept dacă persoana aflată în una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) lit. b) sau c) dovedește, cu documente emise de autoritățile competente, potrivit legii, ca:

a) s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, a fost achitată sau s-a dispus încetarea procesului penal;

b) a executat pedeapsa, a fost gratiata, beneficiază de amnistie sau a fost condamnata, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Pe durata șederii în România, cetățenii Uniunii Europene sau, după caz, membrii familiilor lor sunt obligați sa declare la oricare dintre autoritățile prevăzute la art. 9 următoarele:

a) orice modificare intervenita cu privire la nume, prenume și cetățenie;

b) în cazul membrilor de familie care nu au cetățenia Uniunii Europene, orice schimbare relevanta cu privire la starea civilă;

c) pierderea, furtul sau distrugerea documentelor în baza cărora se permite trecerea frontierei de stat a României, precum și a celor eliberate de autoritățile române în baza prevederilor prezentei ordonanțe de urgență.

Declarațiile prevăzute la alin. (1) se fac în termen de 15 zile de la producerea evenimentului.

Cetățenii Uniunii Europene, precum și membrii familiilor lor, care au intrat legal pe teritoriul României, beneficiază de drept de ședere pentru o perioadă de 3 luni de la data intrării în țara, fără îndeplinirea vreunei condiții suplimentare.

Persoanele prevăzute la alin. (1) pot rămâne pe teritoriul României numai până la împlinirea termenului de 3 luni de la data intrării, cu excepția situației în care li se acordă dreptul de rezidență.

Persoanele prevăzute la alin. (1) pot beneficia de drept de rezidență pe teritoriul României, care se acordă pentru o ședere de peste 3 luni, în condițiile secțiunii a 2-a a prezentului capitol.

Dreptul de rezidență permanenta se acordă pe perioada nedeterminată persoanelor prevăzute la alin. (1) care îndeplinesc condițiile prevăzute în cadrul secțiunii a 3-a a prezentului capitol.

Cetățenilor Uniunii Europene aflați în una dintre următoarele situații li se poate acorda, la cerere, dreptul de rezidență în România:

a) desfășoară pe teritoriul României activități dependente sau activități independente, în condițiile legii;

b) dețin mijloace de întreținere pentru ei și membrii lor de familie cel puțin la nivelul venitului minim garantat în România și sunt asigurați în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România;

c) sunt înscriși la o instituție din România acreditata în condițiile legii, având ca obiect de activitate principal desfășurarea de activități de învățământ sau de perfecționare a pregătirii profesionale, sunt asigurați în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România și declara pe propria răspundere ca dețin mijloace de întreținere pentru ei și membrii lor de familie cel puțin la nivelul venitului minim garantat în România;

d) sunt membri de familie ai unui rezident, dacă acesta îndeplinește una dintre condițiile prevăzute la lit. a), b) sau c).

Dreptul de rezidență are o durată determinata de perioada în care titularul acestuia se afla în mod efectiv în una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) care au stat la baza acordării dreptului respectiv.

Rezidentul care s-a aflat în situația prevăzută la alin. (1) lit. a) pentru o perioadă mai mare de un an și ulterior a devenit somer, în condițiile legii, beneficiază, în continuare, de dreptul de rezidență, pe perioada în care are aceasta calitate.

Rezidentul care s-a aflat în situația prevăzută la alin. (1) lit. a) pentru o perioadă de cel mult 12 luni și ulterior a devenit somer, în condițiile legii, beneficiază de dreptul de rezidență pentru o perioadă de 6 luni de la data obținerii acestei calități.

Rezidentul care nu se mai afla în situația prevăzută la alin. (1) lit. a), dar care nu a devenit somer și urmează un program de pregătire profesională la o instituție dintre cele prevăzute la alin. (1) lit. c), beneficiază, în continuare, de dreptul de rezidență acordat, doar dacă pregătirea se desfășoară în domeniul de activitate pentru care i s-a acordat acest drept.

Pe perioada în care rezidentul aflat în situația prevăzută la alin. (1) lit. a) se afla în incapacitate temporară de muncă datorată unei boli sau unui accident, beneficiază, în continuare, de dreptul de rezidență acordat.

Persoanele care nu au cetățenia Uniunii Europene și sunt membri de familie ai persoanei care a devenit rezident în condițiile prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a) și b) beneficiază de drept de rezidență, de la data intrării pe teritoriul României, pentru aceeași perioadă în care persoana respectiva își păstrează calitatea de rezident.

Copiii aflați în întreținere, precum și soțul sau sotia persoanei care a devenit rezident în condițiile prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. c), dar care nu sunt cetățeni ai Uniunii Europene, beneficiază de drept de rezidență, de la data intrării pe teritoriul României, pentru aceeași perioadă în care persoana respectiva își păstrează calitatea de rezident.

În vederea acordării dreptului de rezidență, cetățeanul Uniunii Europene depune la formatiunea teritorială competența a Autorității pentru străini, o cerere însoțită de documentul național de identitate sau pasaportul, valabil, precum și de următoarele documente, după caz:

a) copie legalizată a contractului de muncă sau o adeverinta eliberata de angajator, vizata în condițiile legii, ori autorizația pentru desfășurarea de activități independente, eliberata conform legii, în cazul în care solicită acordarea dreptului pentru scopurile prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a);

b) dovada ca dețin mijloace de întreținere pentru ei și, după caz, pentru membrii lor de familie cel puțin la nivelul venitului minim garantat în România și ca sunt asigurați în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România, în cazul în care solicită acordarea dreptului pentru scopurile prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. b);

c) adeverinta din partea instituției de învățământ acreditate unde sunt înscriși, dovada ca sunt asigurați în sistemul național de asigurări sociale de sănătate și declarația pe propria răspundere ca dețin mijloace de întreținere pentru ei și, după caz, pentru membrii lor de familie cel puțin la nivelul venitului minim garantat în România, în cazul în care solicită acordarea dreptului pentru scopurile prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. c).

Dacă pe baza documentelor depuse de persoanele prevăzute la art. 15 și 16, organele competente care au primit cererile constata ca sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea dreptului de rezidență, eliberează acestora certificatele de înregistrare în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data depunerii cererii.

În cazul în care organele competente constata că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea dreptului de rezidență, solicita persoanelor ca, într-un termen considerat necesar de acestea, dar nu mai mare de 30 de zile, să prezinte eventualele documente care mai sunt necesare în vederea soluționării cererii. Dacă după termenul stabilit se constata, în continuare, că nu sunt îndeplinite condițiile, organele competente comunică în scris refuzul acordării dreptului de rezidență, precum și motivele care au stat la baza acestei decizii.

Dreptul de rezidență, acordat în condițiile art. 17 alin. (1) persoanelor prevăzute la art. 16, este valabil pe toată perioada pentru care rezidentul ai cărui membri de familie sunt are drept de ședere, precum și în următoarele situații, pe perioada pentru care acestea fac dovada la autoritățile care le-au acordat dreptul de rezidență ca dețin mijloace de întreținere cel puțin la nivelul venitului minim garantat în România:

a) în cazul în care rezidentul părăsește România sau decedează; ori

b) în cazul soților, dacă se desface sau se anulează căsătoria.

În situațiile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), dobândirea ulterioară a dreptului de rezidență permanenta, în condițiile prevăzute în cadrul secțiunii a 3-a din prezentul capitol, este condiționată de continuarea șederii pe teritoriul României a persoanelor prevăzute la art. 16, în oricare dintre situațiile prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a)-d).

În vederea acordării dreptului de rezidență, membrul de familie al rezidentului, care nu este cetățean al Uniunii Europene, depune la formatiunea teritorială competența a Autorității pentru străini o cerere însoțită de următoarele documente:

a) pasaport valabil;

b) actul de stare civilă care atesta existenta căsătoriei sau, după caz, documentul care atesta legătură de rudenie cu rezidentul, însoțit de traducerea legalizată, în cazul în care nu a fost emis de autoritățile unui stat membru;

c) certificatul de înregistrare al rezidentului;

d) după caz, documentul eliberat de autoritatea competentă din țara de origine sau de proveniență, care să ateste ca se afla în întreținerea rezidentului sau gospodareste împreună cu acesta, ori un document din care să rezulte ca se afla în situația în care, din motive medicale întemeiate, este necesară asistența personală a rezidentului;

e) dovada asigurărilor de sănătate în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România.

La depunerea cererii prevăzute la alin. (1) organele competente eliberează solicitantului o adeverinta care atesta depunerea, a carei valabilitate este de 6 luni. Aceasta adeverinta conferă titularului un drept de ședere temporară până la soluționarea cererii de acordare a dreptului de rezidență.

În termenul prevăzut la alin. (2) organele competente efectuează toate verificările necesare pentru constatarea îndeplinirii condițiilor de acordare a dreptului de rezidență, inclusiv, după caz, cele referitoare la elementele pe baza cărora se poate stabili faptul ca este o căsătorie de convenienta, potrivit prevederilor

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 , republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Dacă, pe baza verificărilor prevăzute la alin. (3), organele competente care au primit cererea constata ca sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea dreptului de rezidență, eliberează solicitantului "permisul de ședere pentru membrul de familie al unui cetățean al Uniunii Europene", în termenul prevăzut la alin. (2).

În cazul în care organele competente constata că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea dreptului de rezidență, devin aplicabile prevederile

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la refuzul prelungirii dreptului de ședere temporară.

Valabilitatea permisului de ședere prevăzut la art. 19 alin. (4) este de maximum 5 ani de la data emiterii și este stabilită în funcție de următoarele condiții cumulative:

a) este egala cu perioada dreptului de ședere al rezidentului;

b) nu poate depăși perioada de valabilitate a documentului în baza căruia titularul permisului de ședere a intrat în România.

Permisul de ședere prevăzut la art. 19 alin. (4) își pierde valabilitatea în cazul absentei temporare de pe teritoriul României a titularului pentru mai mult de 6 luni în decurs de un an, cu următoarele excepții:

a) absenta de pe teritoriul României pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu, indiferent de perioada;

b) absenta de pe teritoriul României motivată de starea de graviditate și de naștere sau datorită unei boli grave ori de participarea la programe de învățământ sau pregătire profesională ori de mutarea în interes de serviciu într-un alt stat membru sau o țara terta, pentru o perioadă de maximum 12 luni consecutive.

Dreptul de rezidență acordat persoanelor prevăzute la art. 19 este valabil pe toată perioada pentru care rezidentul ai cărui membri de familie sunt are drept de ședere, precum și în următoarele situații, pe perioada pentru care acestea fac dovada la autoritățile care le-au acordat dreptul de rezidență ca dețin mijloace de întreținere cel puțin la nivelul venitului minim garantat în România:

a) în cazul în care rezidentul părăsește România sau decedează; ori

b) în cazul soților, dacă se desface sau se anulează căsătoria în următoarele condiții:

(i) de la încheierea căsătoriei și până la sesizarea instanței de judecată competente pentru desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei au trecut cel puțin 3 ani, din care o perioadă de cel puțin un an pe teritoriul României;

(îi) prin acordul soților ori prin hotărâre judecătorească, soțului/sotiei care nu are cetățenia Uniunii Europene i-a fost încredințat spre creștere și educare copilul cetățeanului Uniunii Europene;

(iii) instanța de judecată a hotărât desfacerea căsătoriei numai din vina soțului/sotiei care este cetățean al Uniunii Europene;

(iv) în urma acordului soților ori prin hotărâre judecătorească, instanța de judecată stabilește dreptul soțului/sotiei care nu are cetățenia Uniunii Europene de a vizita copilul minor. În acest caz, instanța de judecată trebuie să precizeze în dispozitivul hotărârii judecătorești ca vizitele se vor efectua pe teritoriul României, cu indicarea exactă a perioadei de timp pentru care acest drept este acordat.

În situațiile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), dobândirea ulterioară a dreptului de rezidență permanenta, în condițiile prevăzute în cadrul secțiunii a 3-a din prezentul capitol, este condiționată de continuarea șederii pe teritoriul României a persoanelor prevăzute la art. 16, în oricare dintre situațiile prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a)-c), și de existenta asigurării de sănătate în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România pe toată perioada șederii.

În situațiile prevăzute la alin. (1) lit. a) dreptul de rezidență al copiilor ori părintelui în îngrijirea căruia aceștia se afla rămâne valabil până la terminarea studiilor, cu respectarea următoarelor condiții cumulative, indiferent de cetățenia acestor persoane:

a) copiii locuiesc în România;

b) copiii sunt înscriși la o instituție de învățământ.

Cetățenii Uniunii Europene care au o ședere continua și legală pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 5 ani beneficiază de dreptul de rezidență permanenta.

De același drept beneficiază și rezidentii care nu au cetățenia Uniunii Europene și care au o ședere continua pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 5 ani, în calitate de membru de familie al unui rezident sau rezident permanent care este cetățean al Uniunii Europene, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 21.

La stabilirea continuității perioadei de ședere nu se iau în calcul:

a) absentele temporare de pe teritoriul României care nu depășesc 6 luni în decurs de un an;

b) absenta de pe teritoriul României pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu;

c) absenta de pe teritoriul României motivată de starea de graviditate și de naștere, datorită unei boli grave, de participarea la programe de învățământ sau pregătire profesională ori de mutarea în interes de serviciu într-un alt stat membru sau o țara terta, pentru o perioadă de maximum 12 luni consecutive.

Prin excepție de la prevederile art. 22, dreptul de ședere permanenta se acordă, anterior implinirii perioadei continue de 5 ani de ședere, în cazul rezidenților care:

a) desfășoară activități dependente sau activități independente și care, în momentul încetării activității, au dreptul de pensie pentru limita de vârsta sau celor al căror contract de muncă încetează cu drept de pensionare anticipata în condițiile legii, dacă au fost angajați în România în ultimele 12 luni cel puțin și au avut o ședere continua mai mare de 3 ani pe teritoriul României;

b) desfășoară activități dependente sau activități independente, au o ședere continua pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 2 ani și încetează munca datorită pierderii totale sau a cel puțin jumătate din capacitatea de muncă. Dacă aceasta incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, condiția referitoare la durata șederii nu se aplică;

c) după o perioadă de 3 ani de rezidență, în condițiile prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a), își desfășoară activitatea într-un alt stat membru, mentinandu-și în același timp reședința pe teritoriul României, unde se întorc regulat, în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămâna. La acordarea drepturilor prevăzute la lit. a) și b), perioadele de angajare petrecute în statul membru în care persoana în cauza lucrează vor fi considerate ca fiind petrecute pe teritoriul României.

Perioadele de șomaj, de concediu medical sau de încetare a activității datorate imbolnavirii ori unui accident, precum și orice alte perioade de încetare a activității pentru motive neimputabile persoanei în cauza se iau în calcul la stabilirea continuității perioadelor prevăzute la alin. (1).

Condițiile referitoare la durata șederii și angajării, stabilite la alin. (1) lit. a), și condiția referitoare la durata șederii, stabilită la alin. (1) lit. b), nu se vor aplica dacă persoana care este angajata sau desfășoară activități economice în mod independent este căsătorită cu un cetățean român.

În cazul în care cetățeanul Uniunii Europene dobândește dreptul de rezidență permanenta în baza alin. (1), membrii de familie ai acestuia, indiferent de cetățenie, au drept de rezidență permanenta numai dacă gospodăresc împreună cu acesta pe teritoriul României.

În cazul în care rezidentul care desfășura activități dependente sau independente decedează în perioada de activitate, dar anterior dobândirii, în condițiile stabilite la alin. (1), a dreptului de ședere permanenta, membrii de familie care au gospodarit împreună cu acesta pe teritoriul României pot dobândi dreptul de rezidență permanenta, dacă:

a) la data decesului rezidentul avea o ședere continua de 2 ani pe teritoriul României;

b) decesul a survenit în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale;

c) soțul supraviețuitor a pierdut cetățenia română după căsătoria cu cetățeanul Uniunii Europene, titular al dreptului de ședere principal.

Persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 22 și 23, pentru a beneficia sau pentru a li se acordă, după caz, dreptul de rezidență permanenta, se pot adresa cu o cerere formatiunilor teritoriale competente ale Autorității pentru străini, în vederea eliberării Cărții de ședere permanenta pentru cetățenii Uniunii Europene, respectiv a Permisului de rezidență permanenta pentru membrii de familie care nu sunt cetățeni ai Uniunii Europene.

Procedura eliberării documentelor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență, elaborate de Ministerul Administrației și Internelor și aprobate de Guvern.

Autoritățile române competente pot restrânge exercitarea dreptului la libera circulație pe teritoriul României de către cetățenii Uniunii Europene sau de către membrii de familie ai acestora numai din ratiuni de ordine publică, securitate naționala ori sănătate publică.

Împotriva cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor de familie ai acestora, indiferent de cetățenie, care au drept de rezidență permanenta, se pot dispune, în condițiile legii, măsuri specifice de restrangere a dreptului la libera circulație numai pentru motive de ordine publică și securitate naționala.

Dreptul la libera circulație pe teritoriul României, în cazul următoarelor categorii de cetățeni ai Uniunii Europene, poate fi restrâns numai pentru motive de securitate naționala:

a) rezidentii cu ședere continua și legală pe teritoriul României în ultimii 10 ani;

b) minorii, cu excepția cazului în care îndepărtarea este necesară pentru interesul copilului, conform prevederilor Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1989, ratificată prin

Legea nr. 18/1990 , republicată.

Adoptarea de către organele competente a oricărei decizii de restrangere a dreptului la libera circulație, în special a celor cu privire la îndepărtarea de pe teritoriul României, dispuse în condițiile legii, se face numai cu luarea în considerare a duratei efective a șederii persoanei în cauza pe teritoriul României, a vârstei acesteia, a stării de sănătate, a situației familiale și economice, a gradului de integrare socială și culturală în România și al asigurării menținerii legăturilor sale cu țara de origine.

Orice măsură de restrangere a dreptului la libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor familiilor lor nu poate avea decât caracter temporar și poate fi dispusă numai pentru o durată de timp limitată la perioada necesară încetării motivelor care au stat la baza adoptării acesteia.

Decizia de restrangere a dreptului la libera circulație se comunică cetățeanului Uniunii Europene sau membrului de familie al acestuia în scris, în condițiile legii, de către Autoritatea pentru străini ori de formațiunile sale teritoriale. Decizia trebuie să conțină motivele care au stat la baza dispunerii unei astfel de măsuri și, dacă este cazul, termenul în care cetățeanul Uniunii Europene sau membrul de familie al acestuia trebuie să părăsească teritoriul României.

Declararea ca indezirabil constituie o măsura administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfășurat, desfășoară ori exista indicii temeinice ca intenționează sa desfășoare activități de natura sa pună în pericol securitatea naționala sau ordinea publică.

Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, la propunerea Autorității pentru străini sau a altor instituții cu competente în domeniul ordinii publice și siguranței naționale, care dețin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute la alin. (1).

Procurorul se pronunța prin ordonanța motivată, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condițiile alin. (2) și, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanța de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru a fi pusă în executare. Atunci când declararea strainului ca indezirabil se întemeiază pe ratiuni de securitate naționala, în conținutul ordonanței nu vor fi menționate motivele care stau la baza acestei decizii.

Dreptul de ședere al strainului încetează de drept de la data emiterii ordonanței de declarare ca indezirabil.

Punerea în executare a ordonanței de declarare ca indezirabil se realizează prin escortarea strainului până la frontiera sau în țara de origine, de către personalul specializat al Autorității pentru străini.

Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 1 la 10 ani, cu posibilitatea prelungirii termenului pentru o noua perioada cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că nu au încetat motivele care au determinat luarea acestei măsuri.

Prelungirea termenului se va face în condițiile prevăzute la alin. (2).

Persoanele declarate indezirabile vor fi comunicate de Autoritatea pentru străini Direcției generale afaceri consulare.

Ordonanța de declarare ca indezirabil se aduce la cunoștința strainului de către Autoritatea pentru străini, în condițiile prevăzute la

art. 81 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 , republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Comunicarea datelor și informațiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru ratiuni de siguranță naționala se poate face numai în condițiile stabilite și către destinatarii prevăzuți în mod expres de actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța naționala și protejarea informațiilor clasificate. Asemenea date și informații nu pot fi, sub nici o formă, direct sau indirect, aduse la cunoștința strainului declarat indezirabil.

Ordonanța de declarare ca indezirabil poate fi atacată de strainul împotriva căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel București. Instanța se pronunța în termen de 3 zile de la data primirii cererii. Hotărârea este definitivă și irevocabilă.

Exercitarea caii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonanței de declarare ca indezirabil a strainului. În cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea de pagube iminente, reclamantul poate cere instanței sa dispună suspendarea executării ordonanței de declarare ca indezirabil, până la soluționarea acțiunii. Instanța va soluționa cererea de suspendare, de urgenta, hotărârea pronunțată în acest caz fiind executorie de drept.

Împotriva cetățeanului Uniunii Europene sau a membrului de familie al acestuia, care a săvârșit o infracțiune pe teritoriul României, poate fi dispusă măsura expulzării în condițiile prevăzute de Codul penal și Codul de procedură penală, cu respectarea prevederilor art. 25.

Dreptul de ședere al persoanei prevăzute la alin. (1) încetează de drept la data la care a fost dispusă măsura expulzării.

Instanța poate dispune ca, până la efectuarea expulzării, persoana să fie luată în custodie publică.

În situația prevăzută la alin. (3) se aplică în mod corespunzător prevederile

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la luarea în custodie publică.

Cetățeanul Uniunii Europene sau membrul de familie al acestuia nu poate fi expulzat într-un stat în care exista temeri justificate ca viața îi este pusă în pericol ori ca va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante.

Interdicția de expulzare durează până la dispariția motivelor pe care a fost intemeiata.

Persoana care se afla în situația prevăzută la alin. (1) poate fi expulzata pentru motive de siguranță naționala sau ordine publică.

Constatarea situațiilor prevăzute la alin. (1) este de competența instanței de judecată, în urma comunicării efectuate de către Autoritatea pentru străini.

Măsura indepartarii de pe teritoriul României a cetățenilor Uniunii Europene sau a membrilor de familie ai acestora, pentru motive de sănătate publică, poate fi dispusă de către Autoritatea pentru străini, cu avizul Ministerului Sănătății, numai în cazul în care, pe baza analizelor medicale efectuate de către persoana în cauza la un interval de cel mult 3 luni de la intrarea pe teritoriul României, se constata existenta unei afecțiuni dintre cele stabilite potrivit prevederilor alin. (3).

Efectuarea analizelor prevăzute la alin. (1) de către persoana în cauza poate fi dispusă numai în cazul în care exista indicii temeinice ca, la data intrării pe teritoriul României, suferea de una dintre afectiunile stabilite potrivit alin. (3).

Lista afectiunilor care justifica măsura nepermiterii sau a indepartarii de pe teritoriul României se aproba prin ordin al ministrului sănătății care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se stabilește în conformitate cu recomandările Organizației Mondiale a Sănătății

Aplicarea măsurii indepartarii de pe teritoriul României a persoanei aflate în situația prevăzută la alin. (1) se face în condițiile stabilite prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 , republicată, cu modificările și completările ulterioare.