Decizia nr. 311/2005

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Marinela Mincă - procuror

Marieta Safta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. 3, art. 69, art. 278^1 alin. 4, art. 291 alin. 2, art. 314 alin. 1, art. 316 alin. 3 și art. 330 din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004

pentru modificarea Codului de procedură penală, excepție ridicată de Alexandru Rădulescu în Dosarul nr. 245/2004 al Tribunalului Militar Teritorial București.

La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pune concluzii de respingere a excepției, apreciind că prevederile legale criticate nu contravin dispozițiilor constituționale și nici celor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate ca fiind încălcate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 13 decembrie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 245/2004, Tribunalul Militar Teritorial București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. 3, art. 69, art. 278^1 alin. 4, art. 291 alin. 2, art. 314 alin. 1, art. 316 alin. 3 și art. 330 din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004

pentru modificarea Codului de procedură penală, excepție ridicată de Alexandru Rădulescu în dosarul menționat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că:

- art. 67 alin. 3 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece admisibilitatea oricărei probe propuse de părți este lăsată la aprecierea organului judiciar, căruia art. 69 din Codul de procedură penală îi permite să ignore declarațiile inculpatului;

- dispozițiile art. 278^1 alin. 4, art. 291 alin. 2 și ale art. 314 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât nu consacră în mod expres obligația organelor judiciare de a dispune aducerea la judecată a persoanelor aflate în stare de deținere, această posibilitate fiind reglementată numai în legătură cu inculpatul, ceea ce este de natură să creeze discriminări între părțile procesului penal;

- prevederile art. 316 alin. 3 din Codul de procedură penală sunt discriminatorii, întrucât creează o poziție privilegiată acuzării;

- lipsa obligării prezentării mijloacelor de probă în fața instanței, așa cum este reglementată de art. 330 din Codul de procedură penală, încalcă principiul nemijlocirii.

Se susține totodată că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 55/2004

contravine prevederilor constituționale, respectiv celor cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate în motivarea excepției, întrucât "orice hotărâre judecătorească trebuie să poată fi atacată cu recurs indiferent dacă este încheiere de ședință, sentință sau decizie".

Tribunalul Militar Teritorial București arată că în opinia sa, "cu excepția art. 278^1 alin. 4 din Codul de procedură penală, celelalte articole de lege sau ordonanță sunt în acord cu Constituția și tratatul internațional invocat". În ceea ce privește dispozițiile art. 278^1 alin. 4 din Codul de procedură penală, se apreciază că încalcă dreptul la un proces echitabil în situația în care lasă la latitudinea instanței luarea măsurii prezentării persoanei lipsite de libertate, care nu este prezentă întrucât este arestată preventiv.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul consideră că reglementarea, prin dispozițiile art. 67 alin. 3 și art. 69 din Codul de procedură penală, a admiterii cererilor de administrare de probe, dacă acestea sunt concludente și utile, nu reprezintă o încălcare a dreptului inculpatului cu privire la accesul liber la justiție și la înfăptuirea justiției. Părțile, printre care se află și inculpatul, au dreptul în mod egal de a propune probe, textele de lege criticate nefăcând nici o discriminare și neacordând nici un privilegiu vreuneia dintre părțile din proces. În ceea ce privește dispozițiile art. 278^1 alin. 4 din Codul de procedură penală, se apreciază că acestea pot fi considerate neconstituționale "numai în situația în care persoana care nu este prezentă este lipsită de libertate, fiind arestată preventiv sau în executarea unei pedepse".

Referitor la critica art. 291 alin. 2 din Codul de procedură penală se arată că nu poate fi reținută, întrucât judecata cauzei în lipsa părții care a fost citată în condițiile legii este o soluție care decurge în mod firesc din natura procesului judiciar menit să pună capăt conflictului juridic dedus judecății și să restabilească ordinea de drept, fără întârzieri datorate relei-credințe sau dezinteresului părților în litigiu. Pentru situațiile în care neprezentarea părții legal citate s-a datorat unor motive temeinice, independente de voința sa, legea prevede remedii de natură să satisfacă în totalitate dreptul la apărare al acesteia. Se arată totodată că art. 314 alin. 1, art. 316 alin. 3, precum și art. 330 din Codul de procedură penală nu încalcă dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției. În ceea ce privește criticile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004 , se apreciază că sunt neîntemeiate, invocându-se jurisprudența Curții Constituționale în materie.

Avocatul Poporului consideră că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate a art. 278^1 alin. 4 din Codul de procedură penală și a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004 , față de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, raportate la cele ale art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dispozițiile legale criticate conțin norme de procedură pe care legiuitorul este liber să le adopte potrivit competenței sale stabilite prin art. 126 alin. (2) din Constituție și care, dimpotrivă, contribuie la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și la îndeplinirea condițiilor unui proces echitabil. Se mai arată că este neîntemeiată critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. 3, art. 69, art. 291 alin. 2, art. 314 alin. 1, art. 316 alin. 3 și ale art. 330 din Codul de procedură penală, în raport de art. 24 din Constituție, întrucât stabilirea prin lege a mijloacelor de probă, a procedurii privind administrarea probelor, citarea părților, precum și a prezenței inculpatului la judecată, a rolului procurorului în procesul penal nu încalcă dreptul la apărare al inculpatului. Acestea reprezintă soluții menite să ducă la descoperirea adevărului și la restabilirea ordinii de drept, fără întârzieri datorate dezinteresului sau relei-credințe a părților în litigiu. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. 3, art. 69, art. 278^1 alin. 4, art. 291 alin. 2, art. 314 alin. 1, art. 316 alin. 3 și art. 330 din Codul de procedură penală, față de art. 1 din Constituție, se arată că textul constituțional invocat nu are relevanță în cauză.

În concluzie, Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 67 alin. 3, art. 69, art. 278^1 alin. 4, art. 291 alin. 2, art. 314 alin. 1, art. 316 alin. 3 și ale art. 330 din Codul de procedură penală, precum și dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004

pentru modificarea Codului de procedură penală.

Textele din Codul de procedură penală criticate ca neconstituționale au următorul cuprins:

- Art. 67 alin. 3: "Admiterea sau respingerea cererii se face motivat";

- Art. 69: "Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.";

- Art. 278^1 alin. 4: "Persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi, precum și persoana care a făcut plângerea se citează. Neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluționarea cauzei. Când instanța consideră că este absolut necesară prezența persoanei lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia.";

- Art. 291 alin. 2: "Neprezentarea părților citate nu împiedică judecarea cauzei. Când instanța consideră că este necesară prezența uneia dintre părțile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata.";

- Art. 314 alin. (1): "Judecata nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere.";

- Art. 316 alin. 3; "Când cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea sau când a intervenit vreuna din cauzele de încetare a procesului penal prevăzute în art. 10 lit. f)-h) și j), procurorul pune, după caz, concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.";

- Art. 330: "Când în cauza supusă judecății există mijloace materiale de probă, instanța, din oficiu sau la cerere, dispune, dacă este necesar, aducerea și prezentarea acestora."

Prevederile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004

pentru modificarea Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 592 din 1 iulie 2004, aprobată prin

Legea nr. 548/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.164 din 8 decembrie 2004, au următorul cuprins:

"Alineatul 7 al articolului 52 din Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă."

Se susține că aceste dispoziții legale încalcă prevederile constituționale ale art. 1, privind statul român, ale art. 16, privind egalitatea în drepturi, ale art. 21, privind accesul liber la justiție, ale art. 24, privind dreptul la apărare, și ale art. 124, privind înfăptuirea justiției.

În ceea ce privește dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004 , acestea sunt criticate și în raport de prevederile art. 6, privind dreptul la un proces echitabil, respectiv în raport de cele ale art. 13, privind dreptul la un recurs efectiv, cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate formulată, Curtea reține următoarele:

I. În ceea ce privește dispozițiile art. 67 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora respingerea sau admiterea cererii pentru administrarea unei probe se face motivat, precum și cele ale art. 69 din același act normativ, privind declarațiile învinuitului sau inculpatului, se susține că încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât admisibilitatea oricărei probe propuse de părți este lăsată la aprecierea organului judiciar, căruia i se permite să ignore declarațiile inculpatului. Dispozițiile art. 330 din Codul de procedură penală, potrivit cărora, dacă există mijloace materiale de probă, instanța dispune, dacă este necesar, aducerea și prezentarea acestora, sunt considerate contrare principiului nemijlocirii.

Aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât este obligația constituțională a instanțelor judecătorești de a realiza justiția, obligație prevăzută de art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, în cadrul căreia se situează administrarea numai a acelor probe care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului. Faptul că instanța este cea care apreciază cu privire la concludența și utilitatea probelor propuse de părți, inclusiv în ceea ce privește prezentarea mijloacelor materiale de probă, nu aduce nici o atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme instanța are obligația, impusă chiar prin dispozițiile art. 67 alin. 3 din Codul de procedură penală, ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate, de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe. Obligația impusă de legiuitor constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, permițând părții ca, în cunoștință de cauză, să își exercite drepturile procesuale și, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale.

Referitor la pretinsa încălcare a "principiului nemijlocirii", aceasta nu poate fi reținută, întrucât nici un text constituțional nu consacră un astfel de principiu.

II. Prevederile art. 278^1 alin. 4 și 291 alin. 2 din Codul de procedură penală, potrivit cărora neprezentarea părții legal citate nu împiedică judecarea cauzei, precum și cele ale art. 314 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecata nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere, sunt în opinia autorului excepției discriminatorii, întrucât nu consacră în mod expres obligația organelor judiciare de a dispune aducerea la judecată și a altor persoane aflate în stare de deținere, această posibilitate fiind reglementată numai în legătură cu inculpatul. Instanța de judecată apreciază, de asemenea, că dispozițiile art. 278^1 alin. 4 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil în situația în care lasă la latitudinea instanței luarea măsurii prezentării persoanei lipsite de libertate, care nu este prezentă întrucât este arestată preventiv.

Aceste critici nu pot fi reținute, întrucât principiul egalității de tratament juridic constă în aplicarea echitabilă a unei norme de drept subiectelor aflate în cazuri identice sau similare. Or, situația juridică a inculpatului este diferită de cea a celorlalți participanți la procesul penal. Inculpatul este, potrivit art. 23 din Codul de procedură penală, "persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală", iar reglementarea care impune prezența acestuia la judecată, atunci când se află în stare de deținere, este impusă de necesitatea asigurării depline a dreptului la apărare, respectiv a posibilității inculpatului de a formula apărările pe care le consideră necesare față de acuzațiile ce i se aduc. Așa fiind, deosebirea de tratament juridic instituită de prevederile legale criticate nu este de natură să aducă atingere dispozițiilor constituționale privind egalitatea în drepturi.

De altfel, judecata cauzei în lipsa părții care a fost citată în condițiile legii este o soluție care decurge în mod firesc din natura procesului judiciar menit să pună capăt conflictului juridic dedus judecății și să restabilească ordinea de drept, fără întârzieri datorate dezinteresului sau relei-credințe a părților în litigiu, iar situația relevată în motivarea excepției nu este de natură să împiedice partea legal citată să se prezinte în fața instanței.

III. Art. 316 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, atunci când cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea sau când a intervenit vreuna dintre cauzele de încetare a procesului penal, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, este criticat în raport de dispozițiile constituționale ale art. 16, privind egalitatea în drepturi, susținându-se că ar crea o poziție privilegiată acuzării.

Examinând aceste critici, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 316 din Codul de procedură penală, privind rolul procurorului. În acest sens este

Decizia nr. 136 din 3 aprilie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 6 mai 2003, în care, respingând excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, Curtea a reținut că imparțialitatea este un corolar al principiului legalității și răspunde, ca și acesta, exigenței asigurării egalității cetățenilor în fața legii, formulată în Constituție, cu statut de drept fundamental, în art. 16. Din acest principiu rezultă că procurorul, în calitatea sa de reprezentant al întregii societăți, de apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților cetățenilor, are obligația să își exercite acțiunea cu obiectivitate, fără alt scop general prestabilit și fără părtinire în favoarea statului sau a vreuneia dintre părțile din procesele judiciare la care participă. Procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, iar faptul că, în raport cu noile probe administrate în cauză sau cu o altă perspectivă de evaluare a probelor administrate în cursul urmăririi penale - perspectivă deschisă de dezbaterile contradictorii din faza de judecată -, procurorul pune concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal nu este de natură să creeze o poziție privilegiată acuzării, ci dă expresie statutului constituțional și legal al procurorului, care trebuie să vegheze ca organele la a căror activitate participă sau a căror activitate o supraveghează să aplice legea fără discriminare.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții, atât considerentele, cât și soluția pronunțată în decizia menționată își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

IV. De asemenea, asupra excepției de neconstituționalitate a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004

pentru modificarea Codului de procedură penală Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Deciziile nr. 555 din 16 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005, și nr. 181 din 29 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 12 mai 2005. Cu acele prilejuri, respingând excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, Curtea a reținut că abrogarea prin actul normativ criticat a dispozițiilor procedural penale care reglementau recursul împotriva încheierii de respingere a recuzării s-a realizat de către legiuitor în temeiul prerogativelor sale constituționale, prevăzute de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", fiind determinată, astfel cum se menționează în mod expres în preambulul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004 , de rațiuni de politică penală. Acestea constau în "necesitatea eliminării neîntârziate a posibilității de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, care impietează asupra desfășurării în condiții normale a procesului penal și poate conduce la punerea în libertate a unor infractori periculoși". Așa fiind, actul normativ criticat dă expresie preocupării legiuitorului de a realiza exigențele unui proces echitabil, reglementat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin împiedicarea exercitării abuzive a drepturilor procesuale și prin asigurarea celerității procesului penal (soluționarea cauzei într-un termen rezonabil fiind una dintre aceste exigențe). Faptul că încheierea prin care s-a respins recuzarea nu poate fi atacată separat cu recurs nu aduce nici o atingere drepturilor procesuale ale părții, respectiv dreptului la un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, câtă vreme această încheiere poate fi atacată o dată cu fondul, instanța superioară urmând a reface toate actele și dovezile administrate la prima instanță, atunci când constată că cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsă.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât considerentele, cât și soluția pronunțată în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Curtea mai reține că textul de lege criticat nu împiedică în nici un fel partea să își angajeze apărător, să solicite administrarea de probe, să exercite căile de atac în condițiile legii și, în general, să își exercite toate drepturile procesuale prevăzute de lege, astfel încât nu poate fi primită critica

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004 , în raport de prevederile constituționale ce reglementează dreptul la apărare.

În ceea ce privește dispozițiile constituționale ale art. 1, privind statul român, invocate în motivarea criticii de neconstituționalitate a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004 , acestea nu sunt incidente în cauză.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. 3, art. 69, art. 278^1 alin. 4, art. 291 alin. 2, art. 314 alin. 1, art. 316 alin. 3 și art. 330 din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2004

pentru modificarea Codului de procedură penală, ridicată de Alexandru Rădulescu în Dosarul nr. 245/2004 al Tribunalului Militar Teritorial București.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 14 iunie 2005.