Decizia nr. 468/2005

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Aurelia Rusu - procuror

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5 pct. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, excepție ridicată de Zhao Yujin în Dosarul nr. 12.926/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 București, Liu Wenwen, prin reprezentantul legal Hua Xiaofen, în Dosarul nr. 11.200/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 București, Ye Fen și Ye Ajun în Dosarul nr. 10.478/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 București și Hu Aihong în Dosarul nr. 8.465/RF/2004 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 13 septembrie 2005 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea a amânat pronunțarea la 20 septembrie 2005, pentru a se depune concluzii scrise.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

Prin Încheierea din 3 februarie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 12.926/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 București, încheierile din 31 ianuarie 2005, pronunțate în dosarele nr. 11.200/2004 și nr. 10.478/2004 ale Judecătoriei Sectorului 5 București, și Încheierea din 20 ianuarie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 8.465/RF/2004 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5 alin. 1 lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că

art. 5 pct. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

este contrar dispozițiilor constituționale ale art. 22 alin. (2), precum și prevederilor art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, consideră că textul criticat limitează cazurile de acordare a protecției umanitare condiționate numai la situațiile în care riscul de tortură sau tratamente inumane ori degradante are la bază unul dintre motivele conținute în Convenția de la Geneva din 1951 (rasa, religia, naționalitatea, opiniile politice și apartenența la un anumit grup social), dar nu include și riscul aplicării unor pedepse inumane sau degradante. Diferența dintre tratamente și pedepse constă, în opinia autorului excepției, în caracterul instituționalizat al actelor din urmă. Învederează Curții Constituționale că motivul de acordare a protecției umanitare, constând în riscul aplicării, în țara de origine, a unor pedepse inumane sau degradante, reprezintă "unul dintre puținele cazuri în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului face un control de convenționalitate a legii interne". În acest sens precizează că, "în condițiile în care, cel mai adesea, Curtea Europeană se abține de la a face aprecieri cu privire la dispozițiile legii naționale, caracterul absolut al protecției instituite prin art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului o determină să declare ca neconvențională o lege represivă".

Judecătoria Sectorului 5 București apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. În acest sens arată că textul criticat "face vorbire de tortură, pedepse și tratamente inumane, degradante, care urmează a se aprecia în concret, în funcție de atingerile aduse persoanei petentului, drepturilor și libertăților acesteia".

Tribunalul București - Secția a VIII-a civilă, pentru conflicte de muncă și litigii de muncă apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. În acest sens, "faptul că, în Convenția de la Geneva din 1951, nu sunt cuprinse și alte motive pentru acordarea protecției umanitare decât cele referitoare la rasă, religie, naționalitate, opinii politice sau apartenența la un anumit grup social, nu constituie un neajuns al

Ordonanței Guvernului nr. 102/2000 , ci al respectivei convenții". Mai arată că, "în orice caz, enumerarea motivelor descrise în Convenția de la Geneva este una exemplificativă, iar nu limitativă și, prin urmare, excepția este de reținut".

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția ridicată.

Președintele Camerei Deputaților consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că "protecția umanitară condiționată, reglementată de

art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 , este una dintre formele de protecție ce pot fi acordate cetățenilor străini, alături de statutul de refugiat și de protecția umanitară temporară". Condițiile care trebuie îndeplinite de solicitanți pentru a primi o asemenea protecție includ riscul ca, la returnarea în țara de origine, străinul să fie supus unei pedepse inumane și degradante, astfel încât omisiunea indicată de autorul excepției nu este reală. De altfel, "art. 11 din Constituție, coroborat cu art. 20, statuează faptul că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. În aceste cazuri, interpretarea articolului criticat se face prin prisma reglementărilor Convenției de la Geneva din 1951, precum și a art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale".

Guvernul apreciază că textele de lege criticate nu contravin dispozițiilor constituționale invocate. În acest sens invocă jurisprudența Curții Constituționale referitoare la

art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 , prin care s-a constatat că acest text "se află în deplină concordanță cu prevederile constituționale prin care se consfințește dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, prevăzut de art. 22 din Constituție". "Obligațiile ce incumbă unui stat, pe tărâmul art. 3 din Convenție, nu se limitează numai la obligația negativă, aceea de a nu practica tortura și de a nu aplica tratamente inumane și degradante, ci includ și o obligație pozitivă, aceea de a proteja orice persoană aflată sub jurisdicția sa contra unei situații iremediabile de pericol de a fi supusă la rele tratamente, chiar dacă acest risc ar urma să se materializeze în afara teritoriului său". Apreciază că textul de lege criticat reprezintă tocmai asumarea de către stat a obligației pozitive mai sus menționate, de a oferi o formă de protecție persoanei care, neîndeplinind condițiile pentru acordarea statutului de refugiat, ar fi expusă pericolului ca, în situația în care ar fi returnată în țara de origine, să sufere o vătămare a drepturilor sale constând în tortură, tratamente sau pedepse inumane sau degradante". În ceea ce privește susținerea autorului conform căreia textul criticat limitează cazurile de acordare a protecției umanitare condiționate numai la situațiile în care riscul de tortură sau tratamente inumane ori degradante are la bază numai motive legate de rasă, religie, naționalitate, opinii politice sau apartenența la un anumit grup social, menționează că

art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

"condiționează acordarea acestei forme de protecție internațională de dovedirea potențialului risc de a fi supus torturii sau tratamentelor inumane ori degradante, fără a se face nici o referire la motivele care ar putea genera acest risc". Arată că, în urma modificărilor și completărilor

Ordonanței Guvernului nr. 102/2000 , aceasta a fost republicată, art. 5 pct. 2 prevăzând ca motiv de acordare a protecției umanitare condiționate riscul de a fi supus torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante.

Avocatul Poporului arată că stabilirea, prin dispozițiile criticate, a condițiilor în care se poate acorda protecția umanitară condiționată este în deplină concordanță cu prevederile constituționale prin care se garantează dreptul la viață și la integritate fizică și psihică. Astfel, această formă de protecție se poate acorda străinului care nu îndeplinește condițiile pentru acordarea statutului de refugiat și cu privire la care există motive serioase să se creadă că, dacă va fi returnat în țara de origine, riscă să sufere o vătămare a drepturilor sale. Consideră că acest beneficiu acordat de statul român nu contravine prevederilor art. 22 alin. (2) din Constituție, fiind conforme și cu reglementările internaționale referitoare la statutul și regimul refugiaților.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților, Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, republicată, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Atât autorii excepției, cât și instanțele de judecată care au sesizat Curtea Constituțională se referă la prevederile

art. 5 alin. 1 lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România. Se constată însă că, în urma republicării acestui act normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.136 din 1 decembrie 2004, dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate sunt cele ale art. 5 pct. 2 din această ordonanță. Așadar, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 5 pct. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, care au următorul cuprins:

"Protecția umanitară condiționată se poate acorda străinului care nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 2 alin. (1) și cu privire la care există motive serioase să se creadă că, dacă va fi returnat în țara de origine, riscă să sufere o vătămare a drepturilor sale, constând în:

[...] 2. tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante;".

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Constituție, precum și pe cele ale art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care au următorul conținut:

- Art. 22 alin. (2) din Constituție: "Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.";

- Art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în momentul ridicării excepției de neconstituționalitate în fața Judecătoriei Sectorului 5 București și a Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal,

Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

fusese modificată în temeiul

art. I pct. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2004 , textul criticat prevăzând că protecția umanitară condiționată se poate acorda și străinului care nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 2 alin. (1) din acest act normativ, dar cu privire la care există motive serioase să se creadă că, dacă va fi returnat în țara de origine, riscă să fie supus la tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante. În această nouă redactare, în cuprinsul art. 5 pct. 2 se regăsesc și pedepsele inumane sau degradante a căror pretinsă lipsă din text o semnala autorul excepției. De altfel, referirea la pedepse de această natură este făcută și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în speța Soering contra Marii Britanii din 1989, a constatat că responsabilitatea unui stat poate fi angajată în baza Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atunci când există motive serioase să se creadă că străinul care ar fi returnat în țara sa de origine riscă să fie supus torturii sau unor pedepse ori tratamente inumane și degradante.

În ceea ce privește afirmația autorului excepției că textul

art. 5 pct. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

limitează cazurile de acordare a protecției umanitare condiționate numai la situațiile în care riscul de tortură sau tratamente inumane ori degradante are la bază unul dintre criteriile stabilite în definiția termenului de refugiat, așa cum aceasta este prevăzută în Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților, și anume rasa, religia, naționalitatea, opiniile politice sau apartenența la un anumit grup social, Curtea observă că textul criticat nu instituie nici un fel de limitare pe criteriile enumerate mai sus. Singura condiție impusă de

art. 5 pct. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

o constituie existența unor motive serioase să se creadă că, dacă va fi returnat în țara de origine, străinul riscă să sufere o vătămare a drepturilor sale, constând în tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante.

Așa fiind, instanțelor judecătorești le incumbă obligația de a analiza existența unor astfel de motive care să justifice acordarea statutului de refugiat. Aprecierea, în concret, a acestor motive este o chestiune de interpretare și aplicare a legii, care excedează competenței Curții Constituționale.

De altfel,

art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

a mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin

Decizia nr. 151 din 17 aprilie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 25 aprilie 2003, Curtea Constituțională respingând excepția de neconstituționalitate și reținând că nu sunt încălcate prevederile art. 22 din Constituție. Cu acel prilej, Curtea a constatat că "textele de lege criticate, reglementând condițiile în care se poate acorda protecția umanitară condiționată, sunt în deplină concordanță cu aceste prevederi constituționale prin care se consfințește dreptul la viață și la integritate fizică și psihică".

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, argumentarea și soluția reținute în decizia de mai sus își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5 pct. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, excepție ridicată de Zhao Yujin în Dosarul nr. 12.926/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 București, Liu Wenwen, prin reprezentantul legal Hua Xiaofen, în Dosarul nr. 11.200/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 București, Ye Fen și Ye Ajun în Dosarul nr. 10.478/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 București și Hu Aihong în Dosarul nr. 8.465/RF/2004 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din 20 septembrie 2005.