Decizia nr. 660/2006

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ion Tiucă - procuror

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. 2, art. 40 alin. 2, art. 372, 373, art. 373^1 alin. 2 și art. 376 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Varvara Bizim, Delia Andreea Bizim și Teodor Andrei Bizim în Dosarul nr. 4.879/2005 al Curții de Apel Iași și de Andrei Radu Schneider în Dosarul nr. 28.068/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere excepțiile de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 931D/2006 și nr. 407D/2006, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor.

Curtea, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea Dosarului nr. 931D/2006 la Dosarul nr. 407D/2006, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

Prin Încheierea din 15 februarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 4.879/2005, Curtea de Apel Iași a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27, 30, 31, 34, 40, 372, 373, art. 373^1 alin. 2 și art. 376 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Varvara Bizim, Delia Andreea Bizim și Teodor Andrei Bizim cu prilejul soluționării unui recurs îndreptat împotriva unei decizii civile de încuviințare a executării silite.

Prin Încheierea din 2 martie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 28.068/1/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Andrei Radu Schneider cu ocazia soluționării unui recurs formulat împotriva unei încheieri a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, următoarele: art. 372, art. 373, art. 373^1 alin. 2 și art. 376 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale, deoarece creează posibilitatea executării hotărârii definitive prin executorul judecătoresc, înainte de judecarea recursului, chiar dacă legea, în speță

art. 25 din Legea locuinței nr. 114/1996 , prevede că nu se pot executa decât hotărârile rămase irevocabile. Este în acest fel încălcat și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece se creează o discriminare între creditor și debitor, creditorul putându-l evacua pe chiriaș din casa care a devenit proprietatea sa, pe baza unei hotărâri judecătorești care nu este irevocabilă, iar debitorul neavând mijloace să se opună efectiv la evacuare înainte de a i se soluționa recursul contra hotărârii ilegal pronunțate. De asemenea, consideră că art. 27, 30, 31 și 34 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale, întrucât interdicția de a ataca încheierea de respingere a cererii de recuzare, înainte de pronunțarea hotărârii asupra fondului, lipsește de eficiență dreptul de a promova această cale de atac. În sfârșit, arată că și art. 40 alin. 2 din Codul de procedură civilă este neconstituțional, deoarece instanța a cărei pricină se cere a fi strămutată nu este obligată să suspende cauza până la soluționarea cererii de strămutare, putând, așadar, să se pronunțe pe fondul chestiunii și apoi să respingă cererea de strămutare ca lipsită de obiect.

Curtea de Apel Iași apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că, în realitate, autorul excepției ridică o problemă de aplicare a legii, care este de competența instanței de judecată, ceea ce excedează competenței Curții Constituționale. Totodată, instanța arată că este dreptul legiuitorului de a stabili căile de atac, termenele acestora sau hotărârile judecătorești care nu sunt supuse unor căi de atac, în vederea respectării principiului celerității judecării cauzelor.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată.

Avocatul Poporului arată că textele de lege criticate nu contravin dispozițiilor constituționale invocate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2) și ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Deși autorii excepției se referă și la art. 27, 30 și 31 din Codul de procedură civilă, din motivarea acestora reiese cu claritate că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie doar dispozițiile art. 34 alin. 2, art. 40 alin. 2, art. 372, art. 373, art. 373^1 alin. 2 și art. 376 din Codul de procedură civilă.

Dispozițiile legale criticate au următorul conținut:

- Art. 34 alin. 2: "Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul.";

- Art. 40 alin. 2: "Președintele instanței va putea cere dosarul pricinii și să ordone, fără citarea părților, suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgență această măsură instanței respective."

- Art. 372: "Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.";

- Art. 373: "Hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripțiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă acestea.

Instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.";

- Art. 373^1 alin. 2: "Instanța încuviințează executarea silită prin încheierea dată în camera de consiliu, fără citarea părților. Încheierea prin care președintele instanței admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată cu recurs de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.";

- Art. 376: "Se învestesc cu formula executorie hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentificate, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege.

Actele autentificate de o reprezentanță diplomatică sau consulară a României se vor putea învesti cu formula executorie de judecătoria domiciliului uneia dintre părțile părtașe la actul autentic.

Dacă nici una din părți nu are domiciliul cunoscut în țară, învestirea cu formulă executorie se face de judecătoria sectorului III din Capitala României."

În susținerea neconstituționalității acestor texte de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (2), art. 24, art. 44, art. 47, art. 124 alin. (2) și art. 129 din Constituție, referitoare la respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul de proprietate, nivelul de trai, înfăptuirea justiției și folosirea căilor de atac. De asemenea, se invocă încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv, art. 11 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și art. 31 din Carta socială europeană.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în ceea ce privește art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă, autorii excepției susțin că interdicția de a ataca încheierea de respingere a cererii de recuzare, înainte de pronunțarea hotărârii asupra fondului, lipsește de eficiență dreptul de a promova această cale de atac.

Referitor la această critică, Curtea observă că, asupra constituționalității art. 34 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunțat, de exemplu prin

Decizia nr. 547/2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.030 din 21 noiembrie 2005. Cu acel prilej, instanța de contencios constituțional a reținut că recuzarea nu constituie o acțiune de sine stătătoare având ca obiect realizarea sau recunoașterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale a judecății, iar nu împiedicarea accesului la justiție. Tocmai în considerarea acestui principiu constituțional, consacrat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviințează sau se respinge abținerea, ca și aceea prin care se încuviințează recuzarea, care nu sunt supuse nici unei căi de atac.

Totodată, Curtea constată că dispozițiile criticate se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, este atributul exclusiv al legiuitorului. Așa cum a statuat în mod constant Curtea Constituțională în jurisprudența sa, accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate instanțele judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care, în considerarea unor situații speciale, poate institui reguli speciale.

De asemenea, prevederile legale criticate nu contravin nici art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât acesta se referă exclusiv la soluționarea în fond a cauzei, nefiind aplicabil unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, astfel cum este recuzarea.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 372, art. 373, art. 373^1 alin. 2 și art. 376 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că autorii acesteia invocă mai degrabă o contrarietate între textul art. 376 din Codul de procedură civilă, care prevede că hotărârile care au rămas definitive se învestesc cu formula executorie, și cele ale

art. 25 alin. (1) din Legea locuinței nr. 114/1996 , care prevede că "Evacuarea chiriașului se face numai pe baza unei hotărâri judecătorești irevocabile". O asemenea necorelare între două texte de lege, chiar reală de ar fi, nu poate constitui un temei de neconstituționalitate, Curții Constituționale revenindu-i sarcina de a examina numai conformitatea unui text de nivel legislativ cu Constituția.

Referitor la susținerea că art. 372, art. 373, art. 373^1 alin. 2 și art. 376 din Codul de procedură civilă ar crea o discriminare între creditor și debitor, se observă că principiul egalității presupune existența unor situații de fapt identice, la care trebuie să se aplice un regim juridic identic; or, în speță, creditorul și debitorul sau, după caz, proprietarul și chiriașul nu se găsesc în situații identice, fiind așadar firesc ca drepturile și obligațiile lor să difere. În acest sens s-a exprimat Curtea Constituțională în numeroase decizii, dintre care cea de principiu este

Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.

Cu privire la art. 40 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că, prin

Decizia nr. 573 din 3 noiembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.143 din 19 decembrie 2005, s-a mai pronunțat asupra acestor aspecte, reținând că soluția legislativă adoptată prin reglementarea dedusă controlului de constituționalitate, de a lăsa la latitudinea președintelui instanței învestite cu soluționarea cererii de strămutare suspendarea judecării pricinii, nu relevă nici o contradicție cu textele constituționale de referință. Astfel, prerogativa președintelui instanței învestite cu soluționarea cererii de strămutare de a suspenda judecarea pricinii îi permite acestuia ca, în funcție de motivele de strămutare invocate, de seriozitatea și credibilitatea lor, să aprecieze asupra măsurii în care suspendarea se impune, pentru a se evita o soluție părtinitoare.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, argumentarea și soluția reținute în deciziile de mai sus își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. 2, art. 40 alin. 2, art. 372, art. 373, art. 373^1 alin. 2 și art. 376 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Varvara Bizim, Delia Andreea Bizim și Teodor Andrei Bizim în Dosarul nr. 4.879/2005 al Curții de Apel Iași și de Andrei Radu Schneider în Dosarul nr. 28.068/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 10 octombrie 2006.