Decizia nr. 721/2006

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ion Tiucă - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconsti-tuționalitate a dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și ale

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, excepție ridicată de Andreea Dragne în Dosarul nr. 39.042/2/2005 al Curții de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

La apelul nominal se prezintă avocatul autoarei excepției, Dan Dascălu, precum și reprezentantul Societății Comerciale "Whirpool România" - S.R.L., avocat Cristiana Stoica.

Cauza fiind în stare de judecată, apărătorul autoarei excepției de neconstituționalitate susține temeinicia criticii formulate, arătând că, deși

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

proclamă protejarea tuturor persoanelor în fața oricăror forme de discriminare, prin interpretarea și aplicarea art. 269 din Codul muncii se restricționează dreptul acelei persoane, care are calitatea de salariat și este discriminată la locul de muncă, de a solicita instanței judecătorești daune morale pentru prejudiciul cauzat de angajator.

Se mai susține că, în prezent, potrivit

Legii nr. 202/2002

privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, acest drept îl au doar persoanele discriminate pe criterii sexuale, fapt ce determină o vădită inegalitate de tratament între această categorie de persoane și toate celelalte categorii pe care le are în vedere

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 . Coroborarea celor două acte normative trebuie reținută în cadrul controlului de constituționalitate, fiind un procedeu pe care Curtea Constituțională l-a mai utilizat.

Pentru motivele arătate, apărătorul autoarei excepției solicită Curții admiterea criticii și constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și ale

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 , întrucât acestea încalcă prevederile art. 16 și 21 din Constituție.

Avocatul Societății Comerciale "Whirpool România" S.R.L. arată că salariatul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul material suferit, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, și la despăgubiri pentru prejudiciile morale, potrivit

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 , în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile delictuale. Într-un atare context, apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind inadmisibilă, întrucât scopul criticii îl reprezintă completarea dispozițiilor art. 269 din Codul muncii cu prevederea dreptului la despăgubire și pentru prejudiciile morale, ceea ce excedează competenței Curții Constituționale.

În subsidiar, avocatul Societății Comerciale "Whirpool România" - S.R.L. consideră excepția neîntemeiată. Astfel, legiuitorul nu a pus la dispoziția unei categorii sociale, respectiv salariaților, o acțiune în daune morale întemeiată pe contractul individual de muncă, întrucât ar discrimina celelalte categorii de persoane care ar putea solicita repararea prejudiciului moral numai în temeiul răspunderii civile delictuale. Nu se poate invoca nici încălcarea accesului liber la justiție, atât timp cât există o cale procedurală de realizare a drepturilor pretins încălcate, prevăzută de dreptul comun.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, întrucât critica vizează completarea art. 269 din Codul muncii cu prevederea expresă a dreptului de a solicita daune morale în temeiul răspunderii civile contractuale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 17 aprilie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 39.042/2/2005, Curtea de Apel București Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și ale

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, excepție ridicată de Andreea Dragne.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că prin modul de redactare a dispozițiilor art. 269 din Codul muncii și ale

art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 , raportate la prevederile cuprinse în

Legea nr. 202/2002 , legiuitorul a creat o evidentă inegalitate între persoanele discriminate pe criterii de sex, pe de o parte, și toate celelalte persoane discriminate sau hărțuite, pe de altă parte. Astfel, din interpretarea textelor de lege criticate rezultă că ori de câte ori au fost încălcate prevederile contractului individual de muncă prin acte de discriminare, salariatul nu are dreptul de a solicita instanței decât repararea prejudiciilor materiale suferite, în vreme ce dispozițiile

art. 43 din Legea nr. 202/2002

instituie posibilitatea categoriei de persoane discriminate pe criterii de sex de a obține și repararea prejudiciilor nepatrimoniale.

De asemenea, prevederile legale criticate sunt neconstituționale și prisma accesului liber la justiție, care, în mod vădit, este îngrădit prin excluderea posibilității salariaților de a se adresa justiției în vederea reparării prejudiciilor morale suferite prin încălcarea dreptului persoanei la demnitate.

Curtea de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată. Astfel, art. 269 din Codul muncii nu contravine principiului constituțional al egalității în drepturi și nici celui al liberului acces la justiție, angajații care se consideră discriminați la locul de muncă având posibilitatea de a se adresa justiției pe calea dreptului comun pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale suferite. În ceea ce privește dispozițiile

art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 , acestea au un cuprins clar și explicit, conform prevederilor constituționale invocate, la care în mod exclusiv trebuie raportate. Or, autorul excepției a procedat în mod greșit raportând critica la alte prevederi cuprinse în alt act normativ, respectiv

Legea nr. 202/2002 , cu un obiect de reglementare diferit, o asemenea critică neconstituind excepție de neconstituționalitate, potrivit legii.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului arată că, potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii și ale

art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 , salariatul care a suferit prejudicii morale din culpa angajatorului are posibilitatea să solicite despăgubiri în temeiul normelor de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, astfel încât nu poate fi reținută critica sub acest aspect.

Pe de altă parte, argumentele autorului în susținerea excepției vizează completarea unei presupuse omisiuni a textelor de lege criticate, ceea ce, potrivit dispozițiilor

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , nu intră în competența Curții Constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, prevederi care au următorul cuprins: "(1) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

(2) În cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanțelor judecătorești competente."

De asemenea, critica vizează și

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 48/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002, dispoziții modificate prin

art. I pct. 9 din Legea nr. 324/2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 20 iulie 2006. Textul de lege are următorul cuprins: "Persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului."

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 care consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor și ale art. 21 privind liberul acces la justiție.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia reglementarea criticată încalcă principiul egalității în fața legii și a autorităților publice, Curtea reține că, în conformitate cu jurisprudența sa și cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele "Engel și alții împotriva Olandei", 1976, "Marckx împotriva Belgiei", 1979, "Moustaquim împotriva Belgiei", 1991), egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv.

În acest sens, Curtea reține că, potrivit art. 269 din Codul muncii, angajații care au suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul au posibilitatea de a se adresa justiției, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru repararea prejudiciilor patrimoniale suferite.

Or, Curtea observă că reglementarea legală criticată este aplicabilă în cazul tuturor persoanelor aflate în situația prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincție sau în considerarea altor criterii, și anume tuturor persoanelor fizice care au calitatea de salariat și au suferit un prejudiciu material de care este culpabil angajatorul.

Pe de altă parte, Curtea constată că art. 269 din Codul muncii nu constituie un impediment pentru salariații care se consideră discriminați la locul de muncă de a se adresa instanței judecătorești, pe calea dreptului comun, pentru a solicita repararea prejudiciilor morale, nepatrimoniale suferite în legătură cu serviciul, așa cum reglementează

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 . Astfel, art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) din ordonanță prevede că "Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:[...] e) drepturile economice, sociale și culturale, în special: (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare." În aplicarea acestor dispoziții, instanța judecătorească este chemată să aprecieze dacă aspectele probate de salariat întrunesc condițiile discriminării și, în caz afirmativ, să acorde persoanei discriminate despăgubiri și să dispună restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.

A interpreta textele de lege criticate în sensul limitării despăgubirilor datorate persoanei discriminate care are calitatea de salariat, la valoarea prejudiciului material cauzat de angajator, echivalează cu o restrângere nepermisă a dreptului la repararea integrală a prejudiciului suferit. Or, tocmai această împrejurare ar determina aplicarea unui tratament diferențiat, deci discriminatoriu, unor persoane aflate în aceeași situație juridică, general reglementată prin

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 , care prin însuși titlu își propune prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Așa fiind, întrucât ordonanța menționată nu face nicio distincție în privința subiectelor cărora se adresează sau a formelor de discriminare existente, iar potrivit principiului "ubi lex non distiguit, nec nos distinguere debemus", calitatea de salariat nu pune persoana discriminată într-o situație deosebită care să justifice aplicarea unui tratament juridic diferit. Prin urmare, salariatul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciile morale, potrivit

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 , în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile delictuale cuprinse în art. 998 și 999 din Codul civil.

Curtea mai observă că, dincolo de rațiunile înfățișate, întrucât neconstituționalitatea nu este dedusă din contrarietatea art. 269 din Codul muncii și a

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

cu prevederile Legii fundamentale, ci dintr-o pretinsă lacună a celui dintâi, iar restabilirea concordanței dintre Constituție și lege, într-o atare situație, ar presupune înlăturarea acesteia prin completarea reglementării, critica cu un atare obiect excedează competenței Curții Constituționale, care, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și ale

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, excepție ridicată de Andreea Dragne în Dosarul nr. 39.042/2/2005 al Curții de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 24 octombrie 2006.