Decizia nr. 798/2006

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ion Tiucă - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (4) și (5) din Legea nr. 369/2004

privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin

Legea nr. 100/1992 , excepție ridicată de Anda Raluca Suditu în Dosarul nr. 2.456/3/2006 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 23 martie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 2.456/3/2006, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (4) și (5) din Legea nr. 369/2004

privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin

Legea nr. 100/1992 , excepție ridicată de Anda Raluca Suditu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că prevederile legale criticate reglementează o hotărâre prin care se soluționează fondul cauzei, fapt ce impune instituirea unei proceduri contradictorii, desfășurată în ședință publică, precum și pronunțarea unei hotărâri susceptibile a fi atacată cu apel sau recurs. Or,

art. 15 alin. (4) și (5) din Legea nr. 369/2004

nu respectă imperativul normei constituționale referitor la accesul liber la justiție și exercitarea căilor de atac.

Tribunalul București - Secția a IV-a civilă face aprecieri confuze cu privire la temeinicia excepției de neconstituționalitate.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Guvernul arată că, în spiritul Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, încadrarea juridică a situației de fapt solicitate prin certificat are rolul unei probe ce urmează a fi administrate de autoritatea competentă a statului de refugiu în cadrul procedurii de soluționare a unei cereri de înapoiere. Asemenea oricăror probe, certificatul solicitat în baza art. 15 din Convenție nu are valoare dinainte stabilită, întrucât rămâne la latitudinea autorității învestite cu soluționarea cererii de înapoiere dacă va solicita un astfel de certificat. Pentru aceste motive, legiuitorul nu a prevăzut o procedură contradictorie și nici posibilitatea exercitării unei căi de atac, astfel încât nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate sub aceste aspecte.

Avocatul Poporului apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie

art. 15 alin. (4) și (5) din Legea nr. 369/2004

privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin

Legea nr. 100/1992 , lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 29 septembrie 2004, dispoziții care au următorul conținut: "(4) Hotărârea se dă fără citarea părților, în camera de consiliu, pe baza hotărârilor judecătorești pronunțate cu privire la copil, a oricăror alte înscrisuri transmise de autoritatea competentă a statului solicitant conform art. 30 din Convenție, precum și pe baza anchetei sociale efectuate de autoritatea tutelară competentă potrivit legii române. Dispozițiile Codului de procedură civilă privind procedura necontencioasă sunt aplicabile în mod corespunzător.

(5) Hotărârea nu este supusă nici unei căi de atac și se comunică autorității judiciare sau administrative solicitante, prin intermediul autorității centrale române."

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 21 care consacră accesul liber la justiție, art. 53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, potrivit

art. 15 alin. (1) din Legea nr. 369/2004 , la cererea unei autorități judiciare sau administrative a unui stat parte la Convenție, instanța română poate pronunța o hotărâre prin care să se confirme dacă, potrivit legislației române, deplasarea ori reținerea copilului având reședința obișnuită în România, pe teritoriul acelui stat, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredințarea. Într-o atare situație, instanța este chemată să constate dacă deplasarea sau reținerea copilului pe teritoriul altui stat este ilicită în sensul art. 3 din Convenție, respectiv "dacă a avut loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și, dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit".

Cererea adresată instanței române este o cerere necontencioasă, întrucât nu urmărește stabilirea unui drept contrar celui al altei persoane, procedura de soluționare fiind una corespunzătoare, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă. Or, este evident că rolul instanței într-o asemenea împrejurare se limitează la a constata încălcarea unui drept privind încredințarea, pe baza hotărârilor judecătorești pronunțate cu privire la copil, a înscrisurilor transmise de autoritatea competentă a statului solicitant conform art. 30 din Convenție, precum și pe baza anchetei sociale efectuate de autoritatea tutelară competentă potrivit legii române. Astfel, instanța va putea să ateste, după caz, titularul drepturilor cu privire la copil, conținutul și limitele acestor drepturi, potrivit legii române, dacă, în raport cu elementele menționate, în sensul legii române, deplasarea copilului de pe teritoriul României sau reținerea lui în afara acestui teritoriu a respectat drepturile privind încredințarea copilului ori dacă persoana căreia îi era încredințat copilul avea dreptul să încuviințeze sau să se opună deplasării copilului în afara teritoriului României ori reținerii lui în afara acestui teritoriu, precum și oricare alt aspect determinant pentru a stabili dacă deplasarea sau reținerea copilului în afara teritoriului României este ilicită în sensul art. 3 din Convenție.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea

art. 21 din Constituție, Curtea face trimitere la Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, prin care s-a statuat că semnificația art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia accesul la justiție nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nu se poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale nicio categorie sau grup social. Însă, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități particulare de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. De aceea, Curtea Constituțională consideră că instituirea unor reguli speciale privind citarea sau exercitarea căilor de atac nu contravine, așa cum susține autorul excepției de neconstituționalitate, prevederilor constituționale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac. Sub acest aspect, opțiunea legiuitorului este impusă de exigența soluționării cu celeritate a procesului dedus judecății, dată fiind starea de incertitudine ce planează asupra legalității deplasării ori reținerii, pe teritoriul altui stat, a copilului având reședința obișnuită în România, cu consecințe majore asupra interesului superior al copilului.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (4) și (5) din Legea nr. 369/2004

privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin

Legea nr. 100/1992 , excepție ridicată de Anda Raluca Suditu în Dosarul nr. 2.456/3/2006 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 9 noiembrie 2006.