Decizia nr. 423/2007

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Marinela Mincă - procuror

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 alin. 2 teza a doua din Codul penal, excepție ridicată de Juhos Valentin Francisc în Dosarul nr. 3.120/62/2006 al Tribunalului Brașov - Secția penală.

La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent informează completul de judecată că, la dosar, autorul excepției a depus concluzii scrise prin care solicită admiterea acesteia.

Președintele constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, apreciind că principiul egalității în fața legii nu presupune un tratament juridic identic pentru persoane care se află în situații diferite. Totodată, mai arată că la adoptarea textului de lege criticat a fost avută în vedere condiția psihofizică specială a femeii.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 17 noiembrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 3.120/62/2006, Tribunalul Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 alin. 2 teza a doua din Codul penal, excepție ridicată de Juhos Valentin Francisc într-o cauză ce privește soluționarea recursului formulat împotriva sentinței Judecătoriei Brașov prin care a fost respinsă cererea sa de liberare condiționată în baza art. 60 alin. 2 din Codul penal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia consideră că textul de lege criticat aduce atingere dispozițiilor art. 21 alin. (3) teza întâi și ale art. 53 din Constituție, ale art. 6 paragraful 1 și ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, arată că art. 60 alin. 2 teza a doua din Codul penal restrânge dreptul la liberare condiționată al condamnaților bărbați și instituie o discriminare a acestora față de condamnatele femei, având la bază un criteriu exclusiv sexual.

Totodată, mai arată că în cauza Schuler-Zgraggen împotriva Elveției (1993), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aplicarea unui regim diferențiat pe criteriu sexual este contrară prevederilor art. 14 din Convenție, mai ales că "progresul către egalitatea sexelor este un scop important al statelor membre ale Consiliului Europei".

Tribunalul Brașov - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără diferențieri pe considerente arbitrare.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că excepția trebuie analizată exclusiv prin prisma prevederilor referitoare la interdicția discriminării, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și nu prin prisma art. 6 paragraful 1 din aceeași convenție. Aceasta, deoarece art. 60 alin. 2 din Codul penal se referă strict la dispozițiile legate de condițiile substanțiale ale liberării condiționate. Totodată, arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o diferență de tratament între persoane aflate în situații asemănătoare este contrară convenției dacă nu este întemeiată pe o justificare obiectivă și rezonabilă, justificare ce presupune urmărirea unui scop legitim și existența unei relații rezonabile de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate. Autoritățile naționale dispun de o marjă de apreciere care poate varia în funcție de domeniul reglementării și de circumstanțele cauzelor respective. Diferența de tratament între bărbați și femei este întemeiată în acest caz pe o justificare rezonabilă, respectiv dificultatea sporită pentru femeile în vârstă de peste 55 de ani de a suporta condițiile detenției în raport cu bărbații cu vârste cuprinse între 55 și 60 de ani.

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În esență, se arată că liberarea condiționată nu este un drept al condamnaților, ci o vocație conferită prin lege. Totodată, textul legal criticat nu încalcă art. 16 din Constituție, întrucât nu instituie diferențieri pe criterii arbitrare.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 60 alin. 2 teza a doua din Codul penal, având următorul conținut: "[...] condamnații trecuți de vârsta de 60 de ani pentru bărbați și de 55 de ani pentru femei pot fi liberați condiționat, după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau a unei jumătăți în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiții prevăzute în art. 59 alin. 1."

Autorul excepției consideră că textul de lege criticat aduce atingere prevederilor art. 21 alin. (3) teza întâi privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți din Constituție, precum și prevederilor art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, sunt încălcate și dispozițiile art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, așa cum rezultă din motivarea excepției, autorul acesteia înțelege să invoce în susținerea criticii sale și prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

Examinând excepția, Curtea Constituțională reține următoarele:

Textul de lege criticat reglementează acordarea liberării condiționate după criteriul vârstei condamnatului, respectiv condamnatul să fi împlinit 60 de ani dacă este bărbat sau 55 de ani dacă este femeie. De acest criteriu se ține seama cumulativ cu următoarele condiții: să fi executat o treime din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau jumătate în cazul închisorii mai mari de 10 ani și să fie stăruitor în muncă, disciplinat și să dea dovezi temeinice de îndreptare. Totodată, se ține seama și de antecedentele sale penale.

Curtea observă că nu poate fi reținută critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în drepturi, ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997, Curtea Constituțională a statuat că "principiul egalității în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiași regim juridic unor situații care, prin specificul lor, sunt diferite".

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 iulie 1968, pronunțată în cauza "Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene" împotriva Belgiei, a statuat, referitor la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, că "autoritățile naționale competente se găsesc adesea în fața unor situații sau probleme a căror diversitate reclamă soluții juridice diferite; mai mult, unele inegalități de drept nu urmăresc decât să corecteze anumite inegalități de fapt".

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a reținut că deosebirea de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, adică atunci când nu se urmărește un scop legitim sau nu se păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere. (Cauzele "Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene" împotriva Belgiei, 1968, Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Larkos împotriva Cipru, 1999, Bocancea și alții împotriva Moldovei, 2004).

Astfel, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context (Cauzele "Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene" împotriva Belgiei, 1968, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Bocancea și alții împotriva Moldovei, 2004).

Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea Constituțională constată că prin dispozițiile art. 60 alin. 2 teza a doua din Codul penal legiuitorul a instituit o măsură de protecție specială a femeilor. Această măsură este justificată obiectiv și rezonabil în raport de situația și condiția specială a femeilor în societate, urmărește un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere, fără a fi întemeiată pe o discriminare având la bază criteriul sexual.

Pe de altă parte, Curtea reține că textul de lege criticat nu conține norme de procedură penală, ci o normă de drept penal substanțial, și, prin urmare, aplicarea acesteia nu poate duce la încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) teza întâi din Constituție și ale 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Cu privire la critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 53 din Legea fundamentală, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât nu a fost reținută o restrângere a exercițiului drepturilor invocate de autor în susținerea excepției.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 alin. 2 teza a doua din Codul penal, excepție ridicată de Juhos Valentin Francisc în Dosarul nr. 3.120/62/2006 al Tribunalului Brașov - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 10 mai 2007.